Ciocoii vechi și noi/O scenă dramatică

Jump to navigation Jump to search
←←Marea hătmănie Ciocoii vechi și noi de Nicolae Filimon
(O scenă dramatică)
Blestemul părintesc→→


Principele Caragea, văzând că pețitorii de domnie ațâțaseră asupră-i ura regealurilor, înștiințat iarăși din corespondențele ce ținea cu Țarigradul că Alesandru vodă Șuțu era aproape să ia domnia țării, hotărî a fugi în Europa, împreună cu familia și comorile ce adunase din sudorile de sânge ale nefericiților români.

Temerea însă ce avea de a nu descoperi sultanul fuga sa și a trimite oștiri să-l prindă îl făcea să ascundă acest secret de toată lumea; și, ca să amăgească și mai bine pe inamicii săi din țară, aduna Divanul în toate zilele și dezbătea proiecte de reforme, întocmai ca un domn suit pe tron de câteva zile.

Cu toate acestea, conferințele secrete ce ținea cu consulul rusesc și austriacesc, neobișnuita activitate ce se urma în serviciul său particular, iar mai cu seamă desele intrări și ieșiri din palat ale celor mai însemnați capitaliști ai orașului deșteptară bănuielile poporului care, deși vedea în toate acestea apropierea unui eveniment, dar neputând să-l ghicească, se mulțumi a-l comenta fiecare după capacitatea și interesele sale.

Astfel se afla starea lucrurilor cu câteva zile înaintea fugii lui Caragea.

La 29 septembrie 1818 Caragea pofti la curte pe toți boierii și le vorbi cu multă grație, iar după săvârșirea ceremoniei sărutării de mână[1] se puse în butca sa de călătorie și plecă, fără să spuie cuiva unde se duce și când o să se întoarcă.

Patru ore în urma acestui eveniment, pe toate zidurile Bucureștilor era lipit pitacul acesta:

“Cu mila lui Dumnezeu, io Ioan George Caragea voievod i gospodar zemli vlahscoe[2],

Dumneavoastră veliților boieri ai Divanului domniei mele Cum veți primi acest pitac al domniei mele, să vă adunați la Mitropolie și să faceți cunoscut tuturor boierilor hale și mazili[3] că eu am lăsat scaunul domniei pentru scoposuri ce numai mie mi se cade a le ști; iar după aceea să alcătuiți căimăcămie și să căutați trebile țării cu osârdie și dreptate; și pentru o mai bună pază a liniștii locuito- rilor, să faceți mehtup[4], către muhafizii[5] serhaturilor după marginea Dunării, ca să vă dea ajutorul trebuincios. Tolico, pisah, gospod s vami![6]

Leat 1818, luna septembrie, 29

L.P.

George Caragea”

Această înștiințare, ce da pe față un secret politic care turmentase câtva timp pe toți locuitorii Bucureștilor, fu citită cu mare lăcomie; dar impresiunea ce produse ea fu deosebită; boierii care nu luaseră slujbe în timpul acestui domn se bucurau, crezând că succesorul lui se va purta mai bine cu dânșii; favoriții își smulgeau perii din cap de disperare, căci prin căderea protectorului lor pierdeau pentru totdeauna acele huzmeturi grase ce le înlesneau o viață de satrapi[7]. Numai neguțătorii și clasele muncitoare primiră noutatea fugii lui Caragea cu indiferență; și aveau dreptate, căci ei, ca victime seculare ale lăcomiei domnilor fanarioți, se interesau foarte puțin a ști dacă asupritorul lor se numește Caragea sau Șuțu.

Din toți locuitorii orașului București numai doi indivizi împingeau simțământul întristării și al bucuriei până la extremitate. Aceștia erau postelnicul Andronache Tuzluc și Dinu Păturică. Cel dintâi, după o viață de sultan ce trăise atâta timp, se deștepta acum într-o mizerie completă. Sărmanul om!... în viața lui semănată cu atâtea plăceri, nu cutezase niciodată a se gândi că fericirea o să-l părăsească vreodată.

Amici adevărați nu avea, căci în timpul trecutei sale fericiri întinsese mâna și își deschisese punga numai desfrânaților și lingușitorilor, iar pe oamenii cei onești îi tratase cu asprime și dispreț; încotro dar întorcea privirile, nu vedea decât visele sale cele de aur, ce îndulcise atât de mult trecutul vieții sale, prefăcute acum într-o aspră mizerie, care-l strângea cu tărie în brațele ei cele topite de suferințe.

O singură speranță îi mai rămăsese, dar și aceea nu era decât o nălucire amăgitoare. El își aduse aminte de Duduca și de Păturică și zise în sine cu un zâmbet plin de melancolie: Dumnezeu m-a pedepsit în adevăr pentru păcatele mele, dar nu m-a părăsit cu totul. Pe Păturică l-am crescut în casa mea, l-am învățat carte și l-am procopsit. Pe Duduca am acoperit-o de dăruiri și alte faceri de bine; ei dar se vor sili a mă face să uit pierderea trecutei mele fericiri.

În momentul însă, când bietul fanariot cerca să se console de marea sa pierdere prin aceste amăgitoare iluziuni, ușa camerei se deschise și intră un aprod al hătmăniei, care îi dete pitacul următor:

“Marea hătmănie

Dumnealui postelnicului Andronache


Starostea de neguțători, prin anafora de la 27 ale curgătoarei luni sept., face cunoscut acestei hătmănii, că suma ce a prins din vânzarea moșiilor dumitale, și anume Plânsurile și Chinuielile, nu ajunge ca să plătească întreaga sumă ce ești dator lui Costea bogasierul și altor ipochimeni, cerere făcând ca să se vândă casa în care te afli locuind, ca prin tertipul acesta să se despăgubească toți datornicii. Ci dar hătmănia te poftește ca să vii a sta în față la Cochii vechi unde este a se face vânzarea spre a nu-ți rămânea cuvânt de tagă.

Vel-hatman procit[8] vel-pitar”

1818 sept., 30

Deși prin acest pitac se dădea cea mai din urmă lovitură stării fanariotului, el însă îl citi cu sânge rece, apoi bătu din palme ca să vie sluga să-l îmbrace, dar nimeni nu se arătă; bătu de al doilea cu mai multă violență și abia după trecerea de câtva timp se înfățișă înainte-i un rândaș de la bucătărie.

La vederea acestui individ murdar, fanariotul se umplu de mânie, apoi zise slugii cu un accent brusc:

— Cine te-a trimis aici, mojicule, și ce voiești?

— Apoi, de, cucoane, auzii bătând din palme și de, venii și eu, că...

— Dar unde este arnăutul, jupâneasa, logofătul Dinu, ai? Unde sunt ei? De ce ai venit tu de la bucătărie să-mi îneci pieptul cu mirosul tău de ceapă?

— Așa e, cucoane, ai dreptate, dar de, știi, ca omul, n-am venit eu de florile mărului, o fi ceva la mijloc.

— Spune-mi curând, ce este?

— Apoi de, cucoane, ce să fie? Iaca au fugit toate slugile din curte și am rămas numai eu singur-singurel...

— Cum se poate una ca aceasta?

— Știu și eu, cucoane?

— Dar bine, cum au fugit ei fără să-și primească simbriile?

— E, e! cucoane, dumneata să trăiești, și le-au primit, ba încă mai cu asupra.

Fanariotul, auzind aceste cuvinte, tresări ca un leu rănit fără veste; el își aduse aminte de cele ce-i spusese Gheorghe, vătaful său de curte, despre Păturică și de vorbele celor doi condicari din teatru și oftă cu amar, dar era foarte târziu; voind însă ca să afle până unde ajunsese lașitatea lui Păturică, se adresă iarăși către slugă:

— Eu nu pricep numic din câte îmi spui; ești beat?

— O fi ș-asta, cucoane, dar eu spun adevărul.

— Dar bine, cine le-a plătit simbria?

— Logofătul Dinu.

— Dar el n-are nici bani, nici poruncă din parte-mi să plătească.

— Să vezi, cucoane, cum merge șiretenia: logofătul Dinu s-a sculat de la cântatul cocoșilor și ne-a spus că dumneata ai molfuzit; apoi ne-a întrebat ce simbrie avem să primim și ne-a plătit la toți, unora în bani gata, iar altora le-a dat lucruri de ale casei.

— Urmează până la sfârșit, zise fanariotul tremurând de mânie și disperare.

— După ce a plătit la toți, a scos armăsarii și telegarii din grajd și, punându-i la butca dumisale, ce era încărcată cu calabalâcurile sale, s-a pus într-însa și a ieșit pe poartă; iar eu am rămas să-mi strâng mult-puțin ce am și o să mă duc și eu p-aci-ncolo.

— Destul, destul, ieși afară!

Sluga ieși; iar postelnicul se îmbrăcă singur numaidecât și se duse la curtea domnească să întâlnească pe spătarul, ca să se plângă în contra hoțiilor lui Păturică, dar și acolo îl aștepta o altă dezamăgire.

Obișnuit din timpul său de mărire ca toți să-l salute și să-l lingușească, credea, în vanitatea sa, că va fi tratat tot cu asemenea onor și după căderea lui Caragea; dar se amăgea. Guarzii de la poarta domnească, care altădată îi făceau temenea până la pământ, acum nici că voiră a-l privi. Ajungând în anticamera căimăcămiei, întâlni mai multe grupe de boieri și amploiați, dar ei, în loc să-l salute ca în trecut și să-i facă acele lingușiri umilitoare, puseră capetele în jos și se prefăcură că nu-l văd. În fine, intră în odaia spătarului, făcu o mulțime de temenele de tot felul și pline de cea mai mare înjosire; dar spătarul, voind să-și răzbune asupră-i pentru insolențele ce săvârșea când se afla la putere, se prefăcu că nu-l vede și începu a vorbi cu o altă persoană venită de mai nainte.

Acest rece dispreț al spătarului încurcă în adevăr pe fanariot, dar nu-l descurajă; el făcu puțin zgomot, ca să atragă atențiunea marelui funcționar, care, voind să se desfacă de dânsul mai curând, îi zise cu nepăsare:

— Ce te aduce la mine, arhon postelnice?

— O mare nenorocire, efendi-mu.

— Nenorocire!... Și chiar la dumneata, care ești cel mai mare prieten al norocului! Asta nu e de crezut.

Fanariotul simți toată greutatea acestor sarcasme, dar continuă povestirea nenorocirilor sale.

— Da, arhon spătare, adăugă el, o mare nenorocire, o tâlhărie nemaiauzită.

— Și au cutezat tâlharii să calce casa unui... om ca dumneata? Curios lucru!

La aceste cuvinte fanariotul îngălbeni, căci înțelese tot veninul satiric ce conținea într-însele, dar tăcu. Spătarul, însă, văzând cât de mult lovise amorul propriu al bietului fanariot și voind a-i face pozițiunea mai suferită, zise:

— Ia spune-mi, boierule, cunoști pe hoți?

— Da, arhon spătare; este vătaful meu de curte, pe care l-am scos din trențe și l-am procopsit.

— Și cum se numește el?

— Dinu Păturică.

— Cunosc un om cu numele acesta, dar el este sameș la hătmănie.

— Acela este, nu te înșeli.

— Ei bine, ce voiești să fac cu dânsul?

— Să-l bagi în pușcărie; să-i tai urechile nelegiuitului; să-l pui în țeapă! zise fanariotul cu o agitațiune ce-l făcuse să-și piardă mințile.

— Asta este foarte lesne de făcut pentru un om ca dumneata, dar nu și pentru mine.

— Dar de ce, arhonda?

— Pentru că Dinu Păturică este boier cu caftan și se află în huzmetul țării.

— Vasăzică, să rămân păgubaș?

— Ba nu, boierule, dar trebuie să luăm lucrurile cu uzul subțire și, când voi dovedi că este adevărat ceea ce-mi spui, atunci îl voi pedepsi după vină. Atât deocamdată, și lasă-mă, căci am treabă.

Fanariotul ieși din odaie disperat de cruda ironie cu care fusese tratat de spătarul, și se duse să prânzească la unul din amicii săi; iar după ce înnoptă, luă drumul ce ducea la chira Duduca, cu scop de a se consola prin grațioasele ei mângâieri de însemnatele pierderi ce suferise în așa scurt timp.

Ajungând la poartă, bătu de trei ori, dar nimeni nu veni să-i deschidă. Supărat de această contrarietate, împinse cu tărie în poartă; ea însă de deschise foarte lesne. Intră înlăuntru tulburat de o mulțime de cugetări triste; privi ferestrele casei, dar în locul luminei ce altădată îi încânta vederile, de astă dată nu văzu decât un întuneric foarte gros. Trebuie să fie și aici o taină, zise el în sine, îndreptându-se către locuința Duducăi; dar în loc să fie primit de dânsa după obicei, îi ieși înainte o țigancă bătrână ținând un sfeșnic în mână.

— Unde este cucoana Duduca, bre? întrebă fanariotul cu mânie și impaciență.

— S-a mutat d-aicea, cuconașule.

— Când și unde s-a mutat? Spune, cioară, degrab, că te omor!

— Spui, cuconașule, mânca-te-aș.

— Spune curând!

— Astăzi a venit boieru Dinu și a vorbit ca vreun ceas cu dumneaei, apoi s-a dus și după câtva timp ne-am pomenit cu vătaful de arabagii că vine cu șase care și, încărcând tot din casă, a luat drumul spre Sfântul Nicolae din Țigănie.

— Adevărat este ceea ce-mi spui?

— Foarte adevărat, cuconașule.

— Dar Duduca ce s-a făcut după plecarea carelor?

— A mai șezut până a venit coconu Dinu cu butca dumitale și a plecat cu dumnealui.

— Ei bine, n-ai putut și tu s-o-ntrebi unde se duce?

— Am întrebat-o, cucoane!

— Și ce ți-a răspuns?

— Mi-a spus că se duce să se cunune cu coconu Dinu.

— Când?

— Astăzi!

— Unde?

— Nu știu!

— Spune, cioară, nu tăgădui, că-ți răsucesc gâtul!

— Nu mă lua iute, coconașule, că mă zăpăcesc.

— Spune-mi curând.

— La biserica Lucaci.

— La ce ceas?

— La douăsprezece din noapte, dar să nu-i spui, cucoane, că-mi pune coarnele.

Fanariotul privi orologiul și, văzând că se apropia ora cununiei, ieși pe poartă și alergă cât putu ca să întâmpine răul.

Când ajunse la biserica Lucaci, ceremonia cununiilor era pe la temeiul ei, sau pe la “Isaia dănțuiește”, după cum zice proverbul. El intră în biserică numai în anteriu și în fermenea, căci giubeaua și-o scosese din cauza marii călduri. Fața sa, de fel brună, devenise întocmai ca a unui faur de fier din cauza prafului ce se pusese pe dânsa în grozava alergare; ochii săi, altădată negri și încadrați cu un alb perfect, acum erau roșii ca sângele și exprimau ferocia tigrului iritat până la cel mai înalt grad.

Cum intră în biserică, se repezi cu fuire asupra lui Păturică și a Duducăi, care, văzându-l atât de mult iritat și gata a-i sugruma cu mâinile sale cele robuste, intrară în altar și se puseră sub apărarea inviolabilă a religiunii.

— A! a! tâlharilor, zise el. V-ați ascuns în altar, ca să scăpați de furia mea; dar știți voi, netrebnicilor, că sunt în stare să vă hrăpesc chiar din brațele lui Hristos, sau din ghearele Satanei, ca să-mi sting focul răzbunării în sângele vostru cel mârșav?! Și, deodată cu vorba, se repezi spre altar ca să sfâșie victimele sale.

— Oprește-te, boierule! strigară cu uimire preoții, oprindu-i intrarea în altar.

— Dați-mi pe nelegiuiții care mi-au mâncat starea și și-au bătut joc de cinstea mea; dați-mi-i, vă zic, căci în starea de apelpisie în care mă aflu, dau foc bisericii de se duce pomina. Și voi veți da seama înaintea lui Dumnezeu.

— Dar bine, boierule, ce rău ți-au făcut acești oameni? spune să știm și noi!

— Ce rău mi-au făcut, ziceți voi? Ei bine, ascultați și veți afla: El se numește Dinu Păturică și e fecior de opincar. Eu l-am luat de mic copil în casa mea; l-am crescut și l-am procopsit, iar el drept mulțumire și răsplătire, mi-a mâncat starea și m-a lăsat în sapă de lemn. Pe dânsa am luat-o de asemenea în casa mea, am acoperit-o cu diamanticale, șaluri și mătăsării ca pe o domniță; dar ea, nemernica, s-a unit cu acel tâlhar și, tocmai acum când îmi pusesem toată nădejdea într-înșii, ei mi-au luat tot din casă și m-au părăsit. Acum dar, când cunoașteți nelegiuirea lor, dați-mi-i, sau intru cu sila, trecând peste trupurile voastre.

O luptă grozavă se ațâță între disperatul fanariot și preoți. Această luptă dură numai câteva minute, căci fanariotul, slăbit moralicește și fizicește din cauza moliciunii și a băuturilor ce-i dădea să bea vicleana Duduca, nu putu să reziste mult timp unei teribile crize morale; el dar ridică ochii către cer și zise:

“Dumnezeule! m-ai pedepsit de ajuns pentru păcatele mele, nu mă lăsa nerăzbunat!” Apoi căzu jos, fără simțire, de unde nu se ridică decât ca să ducă înainte o viață mizerabilă. El era lovit de dambla și-și pierduse mințile.

Puțin în urma acestei scene, Păturică și Duduca traversau ulița Băltărețului ca să se ducă acasă la dânșii unde-i aștepta cina și celelalte veselii nunțiale.

Note[modifică]

  1. Acest vechi, dar umilitor obicei s-a desființat de principele Alesandru Ghica prin ofisul de mai jos: “Noi, Alesandru Dimitrie Ghica voievod, cu mila lui Dumnezeu domn a toate Țărei Românești. Vechiul obicei a fost consfințit sărutarea de mână ca un deosebit semn de cinste și de supunere către domnul țării. Socotind domnia mea drept destoinică dovadă de acel cuvenit respect îndeplinirea datoriilor din partea fieștecăruia, supunerea la pravili și la poruncile stăpânirii și adevărata dragoste către persoana noastră, care nu suntem la îndoială că se vor păzi cu scumpătate de către toți, Noi desființăm pe viitorime acel obicei al sărutării de mână. Sfatul Administrativ este poftit a da această a noastră domnească punere la cale în cunoștința obștii.” (Subscris) Alesandru Ghica vv, Anul 1834, iulie 21, nr. 5, orașul Giurgiu. (n. N. F.)
  2. Și domn al Țării Valahiei (slav.)
  3. Hale și mazili se înțelege boieri în funcții și fără funcții. (n. N. F.)
  4. Mehtup — raport, arătare sau petiție. (n. N. F.)
  5. Muhafizi — guvernatori militari ai fortărețelor de pe malul Dunării. (n. N. F.)
  6. Deci, am scris, Dumnezeu cu voi (slav.)
  7. Aici cu sensul de: a trăi ca un satrap, fără nici o grijă.
  8. De asemenea (slav.)


▲ Începutul paginii.