Ciocoii vechi și noi/Blestemul părintesc

Jump to navigation Jump to search
←←O scenă dramatică Ciocoii vechi și noi de Nicolae Filimon
(Blestemul părintesc)
Un suflet nobil→→


Scena întâmplată în biserica Lucaci produse un mare zgomot în societate. Câtva timp nu se vorbi decât de înnebunirea postelnicului Andronache și mai cu seamă de mărturisirea lui, prin care declara pe Păturică de autor al tuturor nenorocirilor sale. Este însă un proverb românesc vechi care zice: “Timpul face și desface”. Societățile umane, acest amalgam compus din ființe bune și rele, înțelepte și nebune, pline de curiozitate și impasibile, bizare și nătânge, de multe ori se alarmează de fuga unui principe, de căderea unui popor în sclavie sau de falimentul unui bancher.

În asemenea cazuri, mulțimea se adună în grupe pe ulițe și în locurile publice, raționează asupra evenimentului, vorbește cu zgomot, declamă și se înfuriază. Jurnaliștii fac articole fulgerătoare și pline de semnul mirării și al întrebării, prin care se silesc a da faptului o importanță de o mie de ori mai mare decât este în realitate; dar pe dată ce trece timpul cerut pentru satisfacerea curiozității publice, o tăcere mormântală se răspândește asupra faptului; principele căzut rămâne cu oasele zdrobite de cădere, poporul sclav geme cu lanțul de brațe, iar creditorii falitului fraudulos se mulțumesc cu zece la sută din capete, fără ca societatea să se tulbure cât de puțin. Iată ce este societatea în vanitatea ei; de aceea Păturică, ca om înțelept ce era, lăsă lumea să vorbească ce-i va plăcea și cât îi va plăcea, iar el își regulă casa și interesele sale cât putu mai bine.

Starea lui se compunea din trei moșii, două vii și o casă pe una din cele mai frumoase ulițe ale Bucureștilor. Dacă el s-ar fi gândit bine la nestatornicia și ticăloșia lucrurilor omenești, negreșit că s-ar fi oprit aci și ar fi petrecut o viață dulce și liniștită; dar el era ambițios și ambițiunea nu are margini. De ce folos ar fi fost viața pentru dânsul, dacă i-ar fi lipsit acea pozițiune socială care ar fi putut să-i deschidă ușile boierilor celor mari și să-l facă egal cu dânșii? Iată ideile ce preocupau pe Păturică în primele zile ale emancipării sale din clasa vătafilor de curte.

În timpul acela sosi și cartea vizirului Derviş Mehemet, prin care se făcea cunoscut boierilor și poporului român că Alesandru Șuțu s-a numit domn al Țării Românești.

Păturică, voind să profite de acest eveniment, mai întâi se inform ă despre starea lucrurilor și, după ce află numele tuturor persoanelor ce înconjurau pe noul domnitor, începu a se duce des pe la curte și, prin lingușiri pline de baseță, dobândi cu încetul favoarea tuturor. Casa lui devenise un loc public unde se adunau toți paraziții Bucureștilor, căci, din nenorocire, această lepră a societății exista și pe atunci, cu deosebire că paraziții din zilele noastre sunt favorizați și puși în slujbe.

Fanarioții veniți din Țarigrad cu Alecu vodă Șuțu găseau în această casă un tezaur de toate cele mai încântătoare plăceri. Vutcile și cafelele cele mai bune, ciubucele și narghelelile cele umplute cu parfumatul tutun al Siriei, jocurile la noroc cele mai despuietoare și femeile cele cu ochi mai fermecători decât ai vasiliscului, toate aceste puternice baterii de corupțiune erau adunate în casa lui Păturică. În fine, oricine intra în acest palat fermecătoresc ieșea încântat de plăcerile ce gusta într-însul, iar mai cu seamă de buna primire și de îngrijirea cu care erau tratați de gentila și mult iscusita fanariotă.

Păturică știa tot ce se petrecea în casa sa, dar în loc se să deștepte într-însul simțământul de onoare, din contra, el se bucura când vedea pe fanarioți oftând și făcând ochi dulci femeii sale.

Aceste infamii îl făcură să fie foarte bine primit la curte, iar mai în urmă îi procurară rangul de mare stolnic și funcțiunea isprăvniciei de străini, care-l puse în relațiune cu consulul rusesc și austriacesc, două mine noi de exploatat.

Într-o zi el dădea masă mare protectorilor și noilor săi prieteni. Toate dispozițiunile se luaseră ca să mulțumească cu desăvârșire pe oaspeți. Cornul abundenței cuprindea mai puține bunătăți în comparațiune cu cele ce se vedeau pe masa parvenitului. Aș dori să descriu numărul oaspeților, împreună cu calitățile morale și fizice ale fiecărui în parte, dar asta se atinge de epopee și mi-e frică să nu mă trântească Pegas. Mă mărginesc dar numai în povestirea unui incident care tulbură acest ospăț măreț și umili foarte mult mândria lui Păturică.

Pe când mulțimea fanarioților mânca și bea în onoarea lui Păturică, un zgomot de trăsură se auzi în uliță. Acest zgomot venea de la o cărucioară de țară, fără coviltir. Ea era trasă de doi cai slabi ca niște iezme și conduși de un băiat îmbrăcat țărănește. Înlăuntru era așternut fân, peste care era pusă o scoarță roșie cu vărgi, pe care ședea un boierinaș de provincie, îmbrăcat cu anteriu de dimie verde, cu caravani de pânză albă de casă, cu târlici și iminei roșii în picioare, cu libadea de aba împodobită cu găitan negru și cu un cauc ascuțit îndesat pe cap.

Dacă cineva ar fi calculat vârsta acestui boier de țară după perii săi cei albi ca zăpada, negreșit că i-ar fi dat de la șaptezeci până la șaptezeci și cinci de ani, și nu ar fi greșit; judecat însă după falnica ținere a corpului și după frăgezimea feței sale și ochii cei plini de inteligență și mândrie, l-ar fi luat drept om matur, dar nu bătrân.

Cum ajunse căruța în dreptul caselor lui Păturică, boierinașul zise vizitiului:

“Oprește, Stane!” Căruța încetă de a se mai mișca, iar boierul se dete jos, intră în curte și de aci în sala de jos a caselor.

Privirea lui se opri mai întâi asupra mulțimii de arnăuți și de feciori ce intrau și ieșeau, ținând în mâini farfurii pline de cele mai gustoase bucate; după aceea observă celelalte amănunte ale casei și rămase uimit de luxul și bogăția ce cuprindea într-însele. “Oare nu mă voi fi amăgit! cugetă el în sine asta este casă de boier de protipendadă, e saltanat domnesc.”

Și ca să se încredințeze dacă nu era un vis ceea ce vedea, opri pe un arnăut și-i zise:

— Ia spune-mi, dragul meu, ce boier șade în casa aceasta?

Arnăutul, luând pe bietul bătrân drept cerșetor, îi zise cu ironie:

— Să vii sâmbătă, moșicule, că astăzi nu face boierul milostenii.

— Ia lasă milosteniile la o parte și răspunde-mi la ce te-am întrebat, zise boierinașul cu un glas aspru, ce indica supărarea ce-i pricinuise umilitoarele expresiuni ale arnăutului.

— De ce nu, dacă voiești. Aici locuiește marele stolnic Dinu Păturică, hale ispravnic de străini.

— Dar saraiurile acestea și cele ce se cuprind într-însele sunt toate ale lui?

— Da, ale dumnealui.

— Apoi dacă este așa, spune-i c-am venit să-l văd, că sunt mulți ani de când nu l-am văzut.

— Și cine să-i zic că ești?

— Spune-i că sunt tatăl dumisale și mă numesc treti-logofăt Ghinea Păturică ot Bucov sud Saac; ține minte, băiete, ot Bucov sud Saac.

Arnăutul privi pe bătrân cu mai multă băgare de seamă, dar sărăcia ce se vedea întipărită pe veșmintele cu care era îmbrăcat îl opri de a anunța mândrului său stăpân un tată atât de umil și trențăros.

Bătrânul simți aceasta și, înfuriindu-se de nebăgarea în seamă cu care îl privea arnăutul, zise:

— Ascultă, mojicule, du-te numaidecât de spune stăpânului tău c-am venit să-l văd sau arată-mi odaia în care se află, să intru eu de-a dreptul. Oști d-aci!

Aceste cuvinte ale bătrânului, fiind pronunțate cu voce tare, pătrunseră până la auzul lui Păturică, care, înțelegând după accent că persoana ce întrebă de dânsul era tatăl său, ieși în sală și ordonă arnăutului să-l gonească.

— Dar bine, cucoane Dinule, cum pot cuteza eu să dau afară pe un om care se numește părintele dumitale? răspunse arnăutul confuziat.

— Da, fiule, sunt bătrânul tău tată. Nu mă cunoști? Auzi acolo obrăznicie! un cerșetor de uliță să se numească tată al meu! Dați-l afară pe brânci, auzit-ați voi? Eu nu am tată.

Apoi se retrase în cameră, ca să nu tulbure petrecerea amicilor săi.

Bătrânul, auzind pe fiul său pronunțând aceste omorâtoare cuvinte, își pierdu mințile; fața lui deveni teribilă și amenințătoare ca a unei fiare sălbatice care voiește a sfâșia pe cel ce a rănit-o.

În paroxismul dar al furiei sale, se repezi în camera ospățului și, punându-se față-n față cu ingratul său fiu, zise:

“Ce, nu mă mai cunoști, fiule? Acest trup uscat de bătrânețe și de sărăcie nu este el care ți-a dat viața? Aceste mâini zbârcite de muncă nu sunt oare ele care te-au mângâiat în copilăria ta și ți-au pus în mână condeiul cu care te-ai procopsit și ai câștigat aceste bogății? Nu te gândești, nenorocitule, că săvârșești un păcat osândit de legile firii și de obiceiurile politicești? Iuda a vândut pe învățătorul său, dar nu s-a lepădat de tatăl său! Râul cel măreț și înconjurat de verdeață tăgăduiește el oare umilitul izvor din care își are începutul ? Încă o dată, te rog, fiule, vino în brațele mele să te sărut și să-ți dau binecuvântarea mea cea mai de pe urmă, căci sunt bătrân și poate să mor fără să te mai văd!”

Păturică, care nu vedea în acele momente decât umilirea sa în fața celor mai de frunte boieri ai domniei, porunci de-al doilea și cu mai multă asprime ca să-l scoată afară din casă.

Bătrânul, văzând atâta împietrire de inimă, zise cu un aer profetic:

“Dumnezeu, care cunoaște și vede toate, să nu-ți ajute, fiu blestemat ce ești! El, care te-a înălțat atât de mult, te va pogorî mult mai jos decât unde te aflai. Aceste bogății câștigate prin nelegiuiri, ți le va risipi cum risipește vântul praful de pe arie. Cum mă gonești tu pe mine, să te gonească îngerul Domnului în toată viața; să nu aibi prieteni în nenorocire, să umbli din casă în casă cerșind pâine, ca să-ți astâmperi foamea, și o treanță, ca să-ți acoperi goliciunea; să lingușești toate tarafurile și toți să-și bată joc de tine. În chinurile bolii tale să nu aibi pe nimeni care să te mângâie și în vedeniile tale să-ți stea înainte toate fărădelegile tale. Amin! Fie, fie!...”

După ce bătrânul rosti acest teribil blestem, puse mâinile la ochi și ieși din casa fiului său cu repeziciune; iar Păturică își continu ă ospățul, fără să se tulbure cât de puțin de amarele imprecațiuni ale părintelui său.

El se ocupă acum de noile sale cunoștințe și de folosul ce putea să tragă dintr-însele; dar tocmai pe când se ridica cu ambițiunea până la cele mai înalte demnități ale țării, un nour politic veni să întunece puțin soarele speranțelor sale.

Încă de la anul 1814, Nicolae Scufu, grec din orașul Arta (în Peloponez) și Riga Palamide formaseră o societate cu scop de a pregăti pe greci pentru liberarea patriei lor. Această societate numită Εταιρία τών φιλικων[1], împreună cu cea numită Φιλόμουδως έταιρια[2], ce staționa în Atena, își aveau corespondenții și comitetele lor în Odesa, Chișinău, Galați și București[3].

Membrii comitetului din București, cunoscând însemnatele servicii ce ar fi putut să aducă Alecu vodă Șuțu revoluțiunii grecești, îi propuseră să intre și el în societate, dar Șuțu refuză. Prin această conduită neașteptată a principelui secretul societății putea să fie descoperit și s-ar fi pus în pericol viața celor mai însemnați bărbați ai mișcării. Mijlocul dar cel mai propriu spre a evita această nenorocire fu înveninarea lui vodă Șuțu, la 19 ianuarie 1821, prin doctorul Cristali, medicul său particular.

Acest eveniment, deși contraria oarecum planurile ambițioase ale lui Păturică, dar el, în loc să dispere, așteptă cu sânge rece prefacerea ce putea să ia lucrurile; și fiindcă nu putea să prevadă cele ce erau să se întâmple, lingușea pe toți, fără excepție, ca să-și facă popularitate.

Revoluția lui Tudor Vladimirescu, ce izbucni a doua zi după moartea lui Șuțu, părea venită într-adins, ca să dea ocaziune lui Păturică a arăta lumii duplicitatea și lașitatea caracterului său. El se gândi foarte mult asupra acestei mișcări, iar mai cu seamă asupra foloaselor ce ar fi putut trage dintr-însa. Astfel dar, pe cât timp revoluțiunea se compunea din Tudor Vladimirescu, Macedonski și câțiva panduri, el ținea de partidul boierilor și calomnia împreună cu dânșii pe acei bravi care își pericolau viața spre a da țării drepturile ei cele vechi; iar după ce revoluținea triumfă și sili pe boieri a o recunoaște și a-i jura credință, atunci Păturică deveni cel mai fierbinte apărător al ei și o exploată cât putu mai bine; dar intrarea lui Ipsilant în țară și proclamațiunea lui cea măreață făcu pe ciocoi să-și schimbe politica. “Ipsilant în țară! — zise ciocoiul în sine — un fecior de domn cu o mulțime de viteji după dânsul și ajutat de muscali! Asta este o minunată întâmplare și caută să mă folosesc de dânsa. O să mă scriu între mavrofori!... Dar bine, ce va zice Tudor când va afla? Ce vor zice atâți prieteni ai mei ce se află intrați în oștirea lui? E! și ce-mi pasă mie de dânșii? Ei sunt niște calici care s-au sculat cu răzmeriță împotriva împărăției; ca mâine vin turcii și-i risipesc ca pe puii de potârniche, în vreme ce Ipsilant, deși este și el apostat, dar este sprijinit de prea puternica împărăție a Rusiei. O izbândă să facă numai și pare că-l văd domn în țară și răsplătind cu galantomie pe toți care l-au ajutat. Mă voi duce dar la dânsul și voi părăsi pe acești calici ce cântă toată ziua: “Ah! sabia lui Traian într-o mână de român” și le chiorăie mațele de foame!”

După ce ciocoiul se împăcă cu conștiința sa în privința lașității ce voia să comită și după ce își făcu toate dresurile cu unul dintre consuli, porunci să înhame armăsarii la butcă și se duse la Colintina, ca să se prezinte înaintea lui Ipsilant.

Trecuseră două ore de când el aștepta rândul de a intra la prințul, dar acest timp nu-l pierdu în darn, căci legă relațiuni de prieteșug cu căpitan Iordache, Constantin Duca și Vasile Caravia.

În momentul însă când el oferea acelor tâlhari de drumuri zaiafeturile cele mai delicioase ca să dobândească favoarea lor și printr -însa pe a lui Ipsilant, ușa camerei de audiență se deschise și ieși secretarul principelui, care făcu semn lui Păturică să intre înlăuntru.

Ciocoiul își scoase cizmele cele de saftian roșu și, rămânând numai cu meșii, își puse o pereche de papuci galbeni de Țarigrad, își strânse giubeaua la piept și intră în camera lui Ipsilant, unde, după ce făcu câteva complimente pline de lingușire, voi să sărute haina principelui; dar fiindcă principele refuză cu delicatețe acest act înjositor, ciocoiul sărută ciucurii patului pe care ședea fanariotul.

Săvârșindu-se acestă ceremonie, Păturică se trase puțin de-a-ndărătelea și luând o pozițiune umilitoare zise:

— Să trăiești, măria ta, întru mulți și fericiți ani! Eu sunt stolnicul Dinu Păturică, hale ispravnic de străini, și am venit să mă închin măriei tale ca o slugă plecată ce sunt și să primesc strălucitele porunci ce te vei milostivi a-mi da.

Fanariotul, fiind informat foarte bine despre Păturică, se uită drept în ochii lui și, după ce-și termină observațiunile sale fizionomice, zise cu un zâmbet rece și ironic:

— Am auzit, arhon stolnice, că ești om deștept și cu pricepere în treburile țării.

— Laude, măria ta; fac și eu ce pot ca un om mic ce sunt.

— Am mai auzit că... dar asta nu e treaba mea se zice iarăși prin lume că, fiind sameș la hătmănie, s-ar fi pierdut o piatră verde de mare preț... Dar nici asta nu mă privește.

— Nu crede, măria ta! Astea sunt defăimări ce vin din pizmă, căci am prea mulți vrăjmași.

— Ai dreptate, arhon stolnice, tot ce e mare e pizmuit. Dar să lăsăm la o parte toate acestea și să vorbim ceva despre interesele noastre. Te rog citește acest răvaș — și deodată îi dete o bucată de hârtie strânsă în formă de răvaș.

Păturică privi răvașul și recunoscu forma de scriere a unuia dintre consulii puterilor străine.

— Citește-l, arhon stolnice, nu te sfii! zise Ipsilant, văzând pe ciocoi încurcat.

— Păturică deschise de-al doilea răvașul și citi frazele acestea:

“Ilustre principe,

Cunoscând greutatea misiunii ce aveți a împlini, cred că vă aduc un mare serviciu recomandându-vă pe stolnicul Dinu Păturică, care, prin iscusința și cunoștințele ce are despre trebile țării, vă poate ajuta în multe împrejurări. El trebuie să vie astăzi sau mâine pe la înălțimea voastră, căci l-am vestit prin osebit bilet din parte-mi. Informațiunile ce ți-am dat în trecutele zile despre acest boier sunt destul de precise; rămâne la înălțimea voastră să profitați de marile lui talente.

Sunt al în...

N.”

Acest răvaș răspândi multă lumină asupra neînțelesei pozițiuni în care pusese Ipsilant pe Păturică prin mușcătoarele sale cuvinte. Ciocoiul înțelese imensele foloase ce putea să tragă servind interesele capului Eteriei grecești. Strânse dar răvașul și-l dete cu mult respect în mâna prințului, care, după ce îl rupse în mici bucăți, zise:

— Ei bine, arhon stolnice, eu am să-ți împărtășesc o taină care poate să te ridice la mărire și bogăție, dacă mă vei sluji cu credință, dar care negreșit te va pierde, dacă mă vei înșela sau mă vei vinde; ai auzit?

— Spune-mi, măria ta, ce am de făcut și răspund cu capul că nu vei fi nici înșelat, nici vândut.

— Ascultă, arhon stolnice. Cunoști pe Domnul Tudor? Îl cunosc, măria ta!

— Îl cunoști bine?

— Foarte bine, măria ta.

— Spune-mi, dar, ce fel de om este?

— Este viteaz și drept, măria ta!

— Astea sunt darurile ce poate avea; eu voi să aflu cusururile lui. Are și cusururi.

— Care sunt acele cusururi, spune-mi? Este mândru și furios la mânie.

— Astea-mi place; dar ia spune-mi, iubește banii?

— Nicidecum, măria ta!

— Dar muierile?

— Nici pe dânsele.

La aceste cuvinte, prin care Păturică fără voia sa făcea panegiricul omului pe care voia să-l vândă, Ipsilant rămase uimit. “Viteaz! — zise fanariotul în sine — drept. Neiubitor de bani și de femei! Iată calități care poate să facă dintr-însul un Caton, un Brutus. Prin vitejie, el își va face un nume mare în toată țara! Prin dreptate, va dobândi iubirea norodului; el dar va fi mare și puternic! iar eu voi fi mic! Eu, Alesandru Ipsilant, fiu de principe și general de brigadă; eu, care am stat cu capul ridicat înaintea lui Napoleon; eu, care nu am tremurat în fața morții ce venea asupră-mi din milioane de guri vărsătoare de foc, să mă văd silit a pleca capul înaintea lui Tudor? Asta-i cu neputință! Ce voi face dar? Voi porni numaidecât la Cotroceni, ca să smulg din pieptul și inima protivnicului meu acele virtuți care astăzi chiar îl fac mai iubit și mai respectat decât pe mine!... Dar bine, eu am jurat ca să mă lupt împotriva necredincioșilor, iar nu să vărs sângele creștinilor!...”

După ce trecură aceste gânduri sinistre ce sfâșiau fără milă pe fanariot, o liniște se răspândi pe fața lui și un zâmbet ușure se arătă pe buzele sale.

Păturică, care examinase cu multă luare-aminte fața fanariotului, știa acum, ca și dânsul, care erau pasiunile ce-i sfâșiau inima; cu toate acestea el sta în picioare, nemișcat, ținând într-o mână ișlicul și cu cealaltă giubeaua strânsă la piept, fără să lase a se vedea pe fața sa decât nepăsare și nevinovăție, reproduse cu cea mai mare finețe.

— Ei bine, arhon stolnice, exclamă fanariotul, îmi spuneai că Domnul Tudor este cam furios.

— Ba furios cumsecade; el socotește pe om ca pe un pui de vrabie.

— Ce spui, arhon stolnice, să fie oare adevărat ceea ce zici?

— Chiar ieri a spânzurat pe unul din cei mai de frunte viteji, numai și numai pentru că s-a dus cu vreo câțiva neferi și a spart o cârciumă din Dealul Spirii.

— Și l-a omorât, ai?

— Ca pe-un pui de găină, măria ta.

— Ei bine, ce zice oștirea lui despre aceasta?

— Nemulțumirea se vede zugrăvită pe toate fețele, dar nu cutează nimeni să-i facă băgări în seamă.

— De ce?

— Fiindcă se pomenesc cu gâzii lui ieșiți ca din pământ și totul se isprăvește într-o clipă.

Ipsilant se puse iarăși pe gânduri. De astă dată însă, fața lui era acoperită de o veselie sinistră; el se sculă de pe pat și, netezindu-și câtva mustățile, zise lui Păturică:

Ascultă, arhon stolnice; dar bagă de seamă la ceea ce am să-ți spun, căci de-aci atârnă fericirea și nenorocirea ta.

— Ascult, măria ta.

— Două săbii pot să intre într-o teacă?

— Nu, măria ta!

— Dar o țară poate fi stăpânită de doi domni deodată?

— Nici asta nu se poate, măria ta!

— Ei bine! Țara Românească are astăzi doi domni sau cel puțin doi pețitori la domnie: unul este Tudor și celălalt sunt eu. Mă înțelegi?

— Te înțeleg, măria ta.

— Unul dar dintre noi trebuie să piară.

— Și cel care trebuie să piară este Tudor, măria ta?!

— El însuși, și aceasta o cer de la tine. Răvașul consulului zice curat că ești cel mai întreprinzător și mai îndemânatic dintre boieri; fă-mi dar această slujbă și te voi face cel mai bogat dintre toți.

— Gata la poruncă, măria ta, dar n-ar fi rău să-mi arăți și mijloacele prin care să pot săvârși această mare faptă.

— Mijloacele, zici?... Dar tu însuți mi-ai spus că el este mândru și nesocotit la mânie. Strămoșul nostru Adam a pierdut raiul numai pentru nerăbdare; de ce dar Tudor să nu-și piardă capul, când are două din cusururile cele mai de căpetenie?

— Te înțeleg, măria ta!

— Du-te dar în lagărul lui și îndeamnă pe unii din ostași la nesupunere, iar pe alții la jafuri și silnicii; apoi fă ca să le afle Tudor pe toate acestea; și fii sigur că cu cât spânzurătorile se vor înmulți în lagărul lui, cu atât noi vom izbuti mai bine. Cunoști puterea mea, știi că sunt ocrotit de marea împărăție; lucrează pentru mine și norocirea ta e făcută.

— Să trăiești, măria ta, exclamă Păturică făcând o temenea până la pământ, dar aș vrea să știu și eu, plecatul măriei tale rob, cu ce o să mă aleg din toate acestea? Măria ta ești luminat și cu praxis și știi mai bine decât mine prin câte primejdii am să trec eu, nemernicul, ca să săvârșesc poruncile măriei tale.

Ipsilant se gândi puțin, apoi luă pana în mână și scrise pe o coală de hârtie cuvintele acestea:

“Eu, Alesandru Ipsilant, principe de naștere și general de brigadă al nebiruitei oștiri rusești, mă îndatorez a răsplăti pe boierul român stolnicul Dinu Păturică, pentru slujbele săvârșite de dânsul Eteriei elinești, numindu-l deocamdată ispravnic peste două județe din cele ce se află acum în stăpânirea mea; iar dacă milostivul Dumnezeu îmi va ajuta să stăpânesc țara întreagă, îl voi face caimacam al Craiovei.

A. Ipsilant “

— Ține hârtia aceasta și silește-te cât vei putea să împlinești poruncile mele; iar când lucrul va fi sfârșit, vino cu dânsa să-ți iei răsplătirea.

Păturică sărută mâna fanariotului și se retrase.

Note[modifică]

  1. Societatea prietenilor. (gr.)
  2. Societatea literară. (gr.)
  3. Vezi Istoria Principatelor dunărene de Palauzof și Istoria revoluțiunii grecești de Ioan Filimon. (n. N. F.)


▲ Începutul paginii.