Ciocoii vechi și noi/Marea hătmănie

Sari la navigare Sari la căutare
←←Cochii Vechi Ciocoii vechi și noi de Nicolae Filimon
(Marea hătmănie)
O scenă dramatică→→


Hatmanul cel mare era executorul tuturor decretelor domnești și al hotărârilor Divanului relative la împliniri de datorii, clironomii, vânzări de moșii, case și alte de felul acesta. Hatmanul mai era dator a înfățișa pricinile de judecăți înaintea Divanului. În cazul acesta, el sta pe picioare ținând în mâini un baston de argint, semn al dregătoriei sale; iar când părerile boierilor divăniți erau împărțite, lua și el parte în dezbatere deopotrivă cu judecătorii.

Personalul cancelariei acestei autorități era compus de un sameș, însărcinat cu păstrarea banilor ce se depuneau acolo și cu ținerea corespondenței, un condicar și câțiva scriitori, șase zapcii pentru împliniri de bani și înfățișări de pricini în București și câte unul din fiecare județ, tot cu asemenea îndatoriri. Osebit de aceștia, hătmănia avea un steag de slujitori și mumbașiri[1], cu care se slujeau la împliniri de bani și execuțiuni.

Localul se compunea din opt camere, ce formau o casă cu două rânduri; în rândul de jos ședeau slujitorii și mumbașirii, iar în cel de sus era cancelaria hătmăniei, așezată în felul acesta: una din cele mai luminoase camere era destinată pentru marele hatman, alta pentru sameșul împreună cu ceilalți amploiați ai săi, iar în celelalte două se păstrau banii împliniți și obiectele de preț lăsate în depozitul hătmăniei.

Odaia hatmanului avea un pat lung înfundat și împodobit cu așternuturi de cele obișnuite pe timpul de atunci; mai avea și câteva scaune pentru trebuința persoanelor ce veneau să reclame ajutorul acestei dregătorii în diferitele lor interese.

Mobilierul sămeșiei se compunea dintr-un pat foarte mic, pe care ședea sameșul, și o masă rotundă, pe care scria el.

Lângă unul din pereții camerei se afla o laviță lungă pe care ședeau logofeții și iamacii trebuincioși pentru scrierea poruncilor și trecerea în condici a banilor hătmăniei; iar în fundul acestei camere erau două lăzi vechi, pe care ședeau câțiva copii luați pe pricopseală și se exersau la scris după modelul acesta:

“Cel ce nu se silește la învățătură și e cu gândurile zburatice, aceluia poți să-i zici carne cu ochi, iar nu om. I proci[2] ”.

Pe la două ore turcești[3] un zgomot ce se făcea prin curtea hătmăniei anunța venirea iamașului la cancelarie. Condicarul, logofeții și iamacii, înștiințându-se despre aceasta, își strânseră giubelele la piept și, punând mâna dreaptă deasupra inimii, primiră pe boierul sameș cu capetele plecate până la pământ.

Cum intră sameșul înlăuntru, își scoase giubeaua și o dete unui slujitor, care o scutură și o puse pe un scaun; alt slujitor îi trase din picioare cizmele cele roșii de piele de țap; iar după aceea sameșul se sui în pat și scoase dintr-o mică lădiță câteva plicuri pe care le puse pe mica sa mescioară și începu a le desface pe rând și a căuta printr-însele cu o nerăbdare văzută.

Hârtia ce căuta el era o jalbă dată de banul R. G. către principele Caragea în pricina unei pietre mari de smarand care, fiind pusă în păstrarea unui bancher și mai în urmă la hătmănie, se schimbase prin vicleșug și se pusese alta proastă în locul ei.

Dinu Păturică, în calitatea sa de sameș al hătmăniei, cunoștea foarte bine istoria schimbării acelei pietre, căci era el însuși autorul acelei hoții; voind însă a ridica deasupra sa responsabilitatea acestei fapte, scoase călimările de la brâu și scrise mitropolitului pitacul acesta:

“Cu fiiască evlavie sărut blagoslovitoarea dreaptă a prea sfinției tale, părinte mitropolite.

Din cuprinderea acestei jălbi ce a dat către măria sa, dum-(nealui) biv -vel-ban R... G... pentru o piatră verde, care fiind în depoziton la mai multe mâini, se zice că s-ar fi schimbat, punându-se în locul ei alta mincinoasă.

Ci dar din porunca gospod[4], iată trimit prea sfinției tale acea piatră, ca să aibi în păstrare și să am sinetul sfinției tale de primirea ei.

Și sunt al sfinției tale plecat fiu sufletesc și slugă,

Vel-hatman”

Acest pitac fu înfățișat marelui hatman, care îl subscrise fără cea mai mică observațiune și ordonă să-l trimită la Mitropolie, împreună cu piatra cea mincinoasă.

În momentul când Păturică ieșea din camera hatmanului, plin de bucurie că se pusese în siguranță despre relele urmări ce ar fi putut să aibă hoția sa, i se prezentă înainte un individ care, după îmbrăcăminte și alte amănunte, semăna a fi boier de țară.

Noul venit se apropie de Păturică, făcând neîncetat complimente silite, iar când ajunse în apropierea cuvenită, scoase din buzunar o jalbă și o dete în mâna lui.

— Ce ceri, boierule, printr-această jalbă? zise Păturică cu aer de autoritate.

— Cer de la cinstita hătmănie să-mi slobozească lei șase mii, prețul viei mele, ce s-a vândut la Cochii vechi de bună voia mea.

— Așa este, boierule, precum zici, răspunse Păturică, dând fesul pe ceafă și scărpinându-se în cap cu nepăsare, dar poate să se ivească ceva datornici și noi trebuie să cercetăm cu băgare de seamă această madea, ca să nu cădem în răspundere.

— Și în cât timp s-ar putea săvârși aceste marafeturi ale cinstitei hătmănii?

— Se cere timp îndelungat, bei-mu. Trebuie să strige pristavul în București, să facem un tacâm de pitace către zapciii hătmănești de prin județe și, dacă, după o lună de la darea acestui nezam[5], nu se va arăta nici un datornic, vino să-ți primești banii.

— Dar banii aceștia îmi trebuiesc acum, căci sunt fără huzmet de atâta timp și n-am cu ce să-mi hrănesc nevasta și copiii.

— Asta nu este treaba mea. Un slujbaș credincios trebuie să se supuie nezamului.

— Așa este, boierule, răspunse jăluitorul, punând cu mare iuțeală douăzeci de rubiele sub hârtiile sămeșiei, dar când vei vrea dumneata, treaba se face, căci, slavă Domnului, nu sunt om pierdut.

Păturică, care întrecea la vedere chiar pe Argus, nu numai că văzu rubielele, dar putu chiar să le numere din vedere, cu toată iuțeala ce întrebuințase jeluitorul în punerea lor sub hârtii; se prefăcu însă că nu vede nimic, apoi luând un aer mai blând zise:

— Aidea; fie după voința dumitale; o să-ți fac acest hatâr, și de voi păți ceva, vei da seama la Dumnezeu. Logofete Radule, adăugă el, întorcându-se către subalternii săi, ia condica de amaneturi și trece banii boierului la partida plăților. Iar el se sculă din pat și se duse în cămară, de unde se întoarse peste puțin cu o pungă pecetluită; puse pe jăluitor să subscrie de primirea banilor, iar după aceea îi dete punga zicând:

— Iată, boierule, banii dumitale, astfel precum i-am primit de la stărostie. Privește bine pecetea; vezi de are vreun cusur, ca să nu avem vorbe la urmă.

Jeluitorul luă punga și ieși plin de încredere că a scăpat numai cu cele douăzeci de rubiele ce dăduse sameșului; dar se amăgea, căci abia ce ieși din cancelaria hătmăniei, fu înconjurat de condicari, logofeți, iamaci și slujitori. Condicarul cerea să-i plătească pentru trecerea în condică; logofeții pentru tacâmul de pitace ce erau să se scrie, dacă s-ar fi ivit vreo pretențiune asupra banilor ce primise, iar iamacii și slujitorii, negăsind alt pretext ca să scoată și ei ceva din punga nenorocitului împricinat, cereau în numele protectorilor lor. Unul zicea: “Dă-mi și mie ceva, căci sunt al marelui hatman”; altul: “Dă-mi, căci sunt luat pe pricopseală de dumnealui sameșul” etc.

În fine, după ce astupă gurile tuturor acestor obraznici și demoralizați amploiați, părăsi localul hătmăniei blestemând și dând tuturor răilor pe toți amploiații țării care, în loc să protege societatea de la care se nutresc și se înavuțesc, o speculează ei înșiși și o pun la disperare prin neterminatele lor șicane.

Dar nenorocirea bietului om nu era încă completă, căci Păturică, ca hoț perfect ce era, nu făcea niciodată hoția pe jumătate; el lua acasă la dânsul toți banii ce se depuneau în păstrarea hătmăniei, și-i schimba la Costea Chiorul pe bani tăiați sau calpi, iar după aceea cosea pungile într-un chip cum să nu rămâie nici o urmă de violare.

Jeluitorul, dar, ajungând acasă, deschise punga și găsi banii pe deplin, dar când îi trase la cumpănă îi găsi pe unii lipsă, iar alții calpi și fără nici o valoare. Sărmanul om, văzându-se furat în toate modurile, oftă din adâncul inimii, dar nu luă nici o măsură contra despoitorilor săi, căci atunci, ca și în timpul de astăzi, amploiații furau sub protecțiunea legilor.

Dar în hătmănie nu se depuneau numai bani, ci de multe ori se lăsau în păstrarea ei diamanticale și alte obiecte de mare preț, pe care Păturică le falsifica în folosul său și în paguba acelora ce căutau asigurarea averii lor la un guvern corupt până la măduva oaselor.

În ziua aceea mai veniră și alți nenorociți împricinați, pe care Păturică îi jefui binișor și fără cea mai mică mustrare de conștiință; iar după aceea își puse ișlicul său în cap și giubeaua pe umeri și plecă foarte vesel de câștigul său din acea zi.

Ajungând acasă, la dânsul, o altă bucurie neașteptată era aproape să zdrobească mica sa inimă. Costea Chiorul izbutise a cumpăra cele două moșii de la mezat și-i trimisese un răvaș prin care îl înștiința despre aceasta. Un alt răvaș de la Duduca îl vestea despre fuga lui Caragea.

Aceste două știri importante făcură pe ciocoi să se exalteze de bucurie, și iată cauza: de la scena întâmplată în teatru, când acei doi condicari descoperiseră postelnicului Andronache toate hoțiile lui, postelnicul, deși nu crezuse că un copil sărman, crescut și înaintat de dânsul, ar fi putut să ajungă până la gradul de a-l sărăci și a-l necinsti, cu toate acestea o mică bănuială tot rămăsese în sufletul lui.

Păturică, însă, simțise furtuna ce se ridica asupra capului său și luase măsuri de asigurare atât de bune, încât pe cale legală ar fi putut să se împotrivească la toate prigonirile ce i-ar fi venit din partea stăpânului său; dar postelnicul era favorit al lui Caragea și acest din urmă știa pe dinafară celebrul “L'état c'est moi” al lui Ludovic al XIV-lea; n-avea dar decât să primească o reclamație în contra lui Păturică și l-ar fi aruncat în ocna părăsită pe toată viața.

De aceea, faimosul nostru ciocoi, cum citi răvașul Duducăi, zise în sine cu un fel de aprindere:

“Caragea fuge! adevărat să fie oare? O! de s-ar adeveri aceasta, aș crede că Dumnezeu îl îndeamnă să fugă, numai ca să scap de ocnă și să mă fac boier mare. Cu starea fanariotului am sfârșit; mâine îi voi lua și amoreaza și atunci solia mea în casa fanariotului va fi împlinită cu desăvârșire”.

Note[modifică]

  1. Mumbașirii erau pe atunci aceea ce este astăzi execuțiunea polițienească. (n. N. F.)
  2. I proci (slav.) și așa mai departe.
  3. Două ore turcești fac nouă și jumătate europenești. (n. N. F.)
  4. Domnească. (n. N. F.)
  5. Nezam regulă, ordin sau lege. (n. N. F.)


▲ Începutul paginii.