Ciocoii vechi și noi/Alesandru Ipsilant și Eteria grecească

Sari la navigare Sari la căutare
←←Lagărul de la Cotroceni și trădarea Ciocoii vechi și noi de Nicolae Filimon
(Alesandru Ipsilant și Eteria grecească)
Cu rogojina aprinsă-n cap și cu jalba-n proțap→→


Revoluțiunea grecilor din Elada și din celelalte provincii ale Imperiului Otoman, privită din adevăratul ei punct de vedere, este plină de severitate și de o lugubră maiestate. Când grecii, bătrâni și tineri, femei și copii, luară armele în mâini, nu o făcură acesta pentru desființarea unei legi apăsătoare oarecum, nici pentru gonirea unui tiran ordinar care întârzie, dar nu distruge cu totul progresul unui popor. Ei se ridicaseră ca să se libereze de sălbaticele orde otomane, ce de mai multe secole le violau consoartele și fecioarele, le pângăreau religiunea și îi omorau după capriciu prin cele mai nesuferite torturi[1].

Planul acestei revoluțuni era să răscoale toate popoarele din Orient și, la o zi hotărâtă, să se arunce asupra turcilor și să-i zdrobească deodată.

Între comandirii aleși de comitetul revoluționar ca să puie în lucrare această mișcare, de la care atârna liberarea sau desăvârșita pieire a Greciei, era și Alesandru Ipsilant.

Consiliul revoluționar, bazat pe sentimentele patriotice ale acestui june și pe experiența lui în arta rezbelului, îi încredințase una din cele mai grele părți ale întinsului plan de revoltă.

El dar căta să treacă Dunărea prin România, ca să revolteze populațiunile slave din Turcia și, pus în capul lor, să străbată Bulgaria, Tracia și Macedonia spre a se uni cu grecii din Elada, Ipir și Tesalia și a combate împreună și cu succes armatele otomane, puse în confusiune prin această generală insurecțiune.

Planul era bine combinat și poate că ar fi reușit în toată întinderea sa, dacă armata lui Ipsilant ar fi avut disciplina și moralitatea ce s-ar fi pretins de la niște oameni care luaseră armatele în mâini pentru o cauză atât de sacră. Dar aceste virtuți lipseau sau cel puțin erau foarte rare în armata lui Ipsilant[2]. Să mai adăugăm și disprețul ce aveau grecii asupra românilor și slavilor, plus ideile de panelinism ce Ipsilant și căpitanii lui le manifestau cu atâta ușurință în fața acestor popoare pe care trebuiau să-i lingușească și ne vom convinge despre tristul rezultat ce avu mișcarea grecilor în Principate.

La 22 februarie din anul 1821 Ipsilant trecu în Moldova și se declară liberator al națiunii grece, iar după aceea dete mai multe proclamațiuni prin care asigura pe moldoveni că, pe cât timp va sta armata sa acolo, nu vor suferi nici un rău de la dânsa; dar faptele deteră o aspră dezmințire acelor frumoase proclamațiuni, căci pe dată urmă asasinarea neguțătorilor turci din Iași și Galați și jafurile cele nemaivăzute.

În fine, armata Eteriei, mărită prin corpul lui Vasile Caravia și Iordache Olimpie, intră în Țara Românească; iar la 25 mai ajunse la satul Colintina și formă acolo cuartirul ei general[3].

Ipsilant primi închinăciunile boierilor, ale clerului și pe ale tuturor tagmelor ostășești și neguțătorești. Lingușirile însă ce i se făceau în toate zilele de către fanarioți și câțiva români corupți, ce voiau să exploateze Eteria în interesul lor, amețise foarte mult capul acestui căpitan; dar tocmai când bietul om se obișnuise cu viața și pompa domnească, la care începuse să aspire, primi trista știre că turcii au intrat în țară prin mai multe părți și că ei se îndreaptă asupră-i cu forțe considerabile, ca să-l zdrobească deodată.

Aceste știri nefavorabile îndemnară pe Ipsilant să-și ridice lagărul de la Colintina și să-l așeze la Târgoviște, loc foarte priincios pentru apărare și mânuirea intrigilor sale în contra lui Tudor Vladimirescu.

După ce el își așeză oștirea în lagăr fortificat cu șanțuri și trimise despărțiri mici de arnăuți ca să cuprindă strâmtorile munților, spre a se putea refugia la caz când oștirile turcești ar fi învins pe ale sale, se dete apoi cu totul la realizarea planurilor sale celor ambițioase.

Într-o zi el se afla singur în camera sa, absorbit în meditațiuni; dar când se deșteptă din acea momentanee uimire, văzu pe Păturică stând cu mâinile la piept și smerit ca un călugăr.

Fanariotul îl fixă puțin, apoi îi zise fără preambule:

— Ia spune-mi, arhon stolnice, cum merg treburile noastre?

— Foarte bine, măria ta!

— Tălmăcește-mi ce înțelegi dumneata prin acest foarte bine.

— Hârtiile acestea te vor pliroforisi mai bine decât mine, măria ta, răspunse ciocoiul, cu aer triumfător și prezentând lui Ipsilant cu mândrie înscrisurile căpitanilor.

Fanariotul le citi cu multă nerăbdare, apoi, după ce privi pe Păturică cu un fel de admirare amestecată cu dispreț, zise:

— Încep a crede, arhon stolnice, că elciul care te-a sistisit la mine n-a cunoscut darurile ce ai; dumneata ești un om mare, întreci în istețime chiar pe Nesselrode al Rusiei; dar ești cam... adaose fanariotul cu aer batjocoritor.

Ciocoiul suferi această umilire cu sânge rece prefăcut, ba încă făcu și câteva complimente, ca să ascundă și mai bine tulburarea sa.

— Dar dacă omorurile vor înceta? adaose Ipsilant, atunci aceste înscrisuri vor rămâne hârtie albă; ai, ce zici?

— Zic, măria ta, că omorurile s-au săvârșit: doi arnăuți de ai lui Prodan s-au spânzurat la puțul de piatră după Podul Calicilor, doi în Dealul Spirii și unul dinaintea lagărului de la Cotroceni.

— Dar căpitanii cu înscrisurile, ce zic ei despre aceasta? Nimic pe față, dar într-ascuns au și ales de căpetenii ale lor pe Macedonski și Prodan și acum nu așteaptă decât vreme cu prilej ca să omoare pe Tudor.

— Foarte bine, dar ei pot să-și schimbe gândul. Nu, măria ta; sunt atât de bine încredințat despre aceasta, încât aș putea chezășui cu capul meu că de astă dată ei se vor ține de cuvânt.

— Astea sunt vorbe, arhon stolnice; eu cunosc foarte bine pe români. Ei îți făgăduiesc astăzi totul și mâine nu-ți dau nimic.

— Ai dreptate, măria ta, să te îndoiești, fiindcă nu cunoști întâmplările din urmă.

— Care întâmplări? Vorbește!

— Omorurile din urmă.

— Altele proaspete?... Spune-mi degrab!

— De la ridicarea lagărului din Cotroceni și până la Golești a spânzurat peste treizeci de panduri, tot băieți tineri, unul și unul.

— Ce spui, arhon stolnice?... S-au întâmplat toate acestea?

— Ai răbdare, măria ta, că n-am sfârșit! exclamă ciocoiul mândru de triumful său.

— Vorbește, căci mor de nerăbdare!

— După ce ajunse Tudor la Golești, află prin iscoadele (spionii) sale, că patru din cei mai voinici căpitani[4] nu voiesc să dea înscrisurile cerute și numaidecât spânzură pe doi dintre dânșii în niște sălcii; în sfârșit, dacă măria ta voiești să te încredințezi și mai bine că m-am ținut de cuvânt, dă-mi pe căpitan Iordache cu două sute de arnăuți și îți jur că-ți voi aduce pe Tudor legat cot la cot.

— Bravo, arhon stolnice! acum te înțeleg. Și, deschizând ușa, chemă pe grămăticul său și îi zise: Spune lui Iordache să ia două ortale de arnăuți aleși și să se ducă la Golești cu dumnealui, și să împlinească cu strășnicie orice-i va porunci.

Grămăticul plecă capul până în pământ și ieși împreună cu Păturică.

Note[modifică]

  1. Ca să convingem mai bine pe lectorii noștri despre suferințele acestui popor în adevăr martir, dăm aici un fragment dintr-o baladă grecească, trasă din colecțiunea de cântece populare tipărită în Atena de N. Anghelidi: [text grecesc omis] (n. N. F.) Traducerea textului omis: (Până când, voinicilor, să trăim prin strâmtori, singuri ca niște lei, pe piscuri, în munți? Până când să locuim prin peșteri, să avem înaintea ochilor doar desișuri, să fugim de lume din pricina robiei, să pierdem patria, frații, părinții, prietenii și toate rudele noastre? Mai bine un ceas de viață liberă decât patruzeci de ani în robie și închisoare. La ce-ți folosește să trăiești și să fii în robie? Gândește-te cum te frig în foc în fiecare ceas... Domn, dragoman, vizir de-ai fi, tiranul te face să piei pe nedrept. Slujești toată ziua la orișice ți-ar spune, iar el, la rându-i, încearcă iarăși și sângele să-ți bea.)
  2. Ca să nu trecem de calomniator, punem în fața lectorilor noștri proclamația lui Ipsilant dată către armata sa, când s-a văzut silit a o părăsi și a trece în Austria. Dintr-acest document necontestabil se poate convinge fiecare că armata lui Ipsilant era în mare parte compusă din tâlhari de drumuri, lași și trădători: “Proclamația principelui Alesandru Ipsilant dată la fuga sa din România Rezbelnici! Nu, nu mai voiesc a profana acest sacru și onest nume chemându-vă pe voi astfel. Turmă fricoasă de oameni! Trădările și actele voastre sedițioase mă silesc a vă părăsi. De aci înainte orice legătură între voi și mine este ruptă. Atât numai că îmi va rămâne în fundul sufletului rușinea că v-am comandat. Voi ați călcat jurămintele, ați vândut pe Dumnezeu și patria, m-ați vândut și pe mine chiar în minutul în care speram a învinge sau a muri cu voi. Astfel dar vă părăsesc. Adresați-vă turcilor, care singuri sunt demni de ideile și tendințele voastre. Părăsiți pădurile, coborâți-vă din munți, aceste aziluri ale fricii voastre, și mergeți la turci să le sărutați mâinile încă fumegând de sacrul sânge al supremilor preoți, patriarhi, episcopi și o mie de alți frați de ai voștri inocenți, masacrați fără milă. Dar grăbiți-vă a vă cumpăra sclavagiul cu viața voastră, cu prețul onorii femeilor și copiilor voștri. Iar voi, umbre ale adevăraților elini din sacrul batalion, care cu trădare ați căzut victimă fericirii patriei voastre, vouă, recunoștința compatrioților voștri. Puțin va trece și se va înălța coloana ce va face nemuritoare numele voastre. În litere aprinse sunt însemnate în fundul inimii mele numele amicilor mei care mi-au arătat până în sfârșit încrederea și sinceritatea lor. Aducerea lor aminte va răcori totdeauna sufletul meu. Dau disprețului general, dreptății legilor și blestemului compatrioților pe călcătorul de jurământ și vânzătorul căminar Sava, pe spionii și pe cei dintâi ce înlesniră dezertările, pe Constantin Duca, Vasile Barla, Gheorghe Manu fanariotul, Grigore Șuțu fanariotul și pe depravatul ton jabl¨bion Nicolae Scufu. Asemenea aridic și lui Vasile Caravia titlul de camarad de arme, pentru nesupunerea și necuviincioasa lui purtare. Alesandru Ipsilant Râmnic, 8 iunie 1821”. (Vezi Istoria României de Palauzof.) (n. N. F.)
  3. Miliția eteriștilor era compusă din corpurile și despărțirile acestea:
    Întâiul corp, sub comanda lui Nicolae Ipsilanti, se alcătuia din:
    Tagmatarhia lui Duca - 1.930
    Hiliarhia lui Orfano - 300
    Despărțirea lui Ghica din escorta lui Al. Ipsilant, alcătuită din slavi - 60
    Despărțirea lui Manu - 150
    lui Costa Balticos - 60
    lui Caloiani - 100
    Cazacii - 200
    2.850
    Al doilea corp, sub comanda lui George Ipsilant:
    Tagmatarhia lui Caravia - 350
    Hiliarhia lui Colocotroni - 275
    lui Vasile Tudorov - 350
    Despărțirea lui Mihail - 180
    Ulanii lui Tarkovski - 70
    Escorta principelui Cantacuzin - 50
    1.275
    Al treilea corp, al Olimpianului Iordache:
    Arnăuții - 1.500
    Al patrulea corp, al lui căminaru Sava:
    Arnăuții de sub comanda lui Sava - 800
    Arnăuții de sub comanda lui deli-baș Mihale - 120
    Arnăuții de sub comanda lui Ghencé - 100
    1.020
    Ieros Lohos sau batalionul sacru - 450
    Despărțirea moldovenilor - 300
  4. Acești patru căpitani se numeau: Ioan Oarcă, Ghiță Cuțui, Ene Enescu și Ioan Urdăreanu. Doi dintre ei, cunoscând gândul lui Tudor, scăpară prin fugă; iar pe ceilalți i-a spânzurat (vezi Cioranu, p. 83-84). (n. N. F.)


▲ Începutul paginii.