Ciocoii vechi și noi/Avertismentele
Unul dintre regii Ispaniei, ridicându-se la demnitatea de împărat al Sacrului imperiu[1], nu mai putea sărmanul om nici să mănânce, nici să doarmă în pace din pricina poeților, care îl zdrobiseră sub povara odelor și a sonetelor ce neîncetat îi prezentau; căci, să nu fie cu supărare, această tagmă de literați pe care Platon a dat-o afară din republica sa de la începutul lumii și până în ziua de astăzi a fost cam lingușitoare și vanitoasă.
Într-o zi nefericitul împărat se plimba prin frumoasele grădini ale Escurialului[2], preocupat de grijile imperiului; dar tocmai când se pregătea, bietul creștin, să mulțumească lui Dumnezeu că l-a scăpat cel puțin de poeți, deodată se înfățișă înainte-i un individ uscat ca un schelet și cu mustățile și sabia mai mari decât ale vestitului Cid [3].
Nu trebui multă pricepere împăratului spre a cunoaște cu cine are a face, căci schimonositul individ purta veșmântul de licențiat în litere, fericire ce sărmanii regi din zilele noastre nu o mai au.
Complimentele cele ridicole și retorica cea afectată cu care poetul nostru citi compozițiunea sa aduseră ilaritatea pe fața împăratului și-i dete curajul să asculte peste cinci sute de hexametri latini, furați negreșit din poeții cezarilor.
După ce poetul se ridică de la pământ plin de praf, căci își citi oda în genunchi, numai ca să arate că poeții nu sunt deloc lingușitori, strânse pergamentul și îl dete împăratului zicându-i:
“Sire! primește această poemă care cutez a vă încredința că este ieșită din propria mea inteligență.”
Regele aținti ochii asupra poetului și, văzând veșmintele lui cele sfâșiate și unsuroase, scoase o pungă plină cu pistoli de aur[4] și, punând-o în mâna literatului, zise cu un zâmbet comic: “Primește, domnule licențiat, această pungă și află de la mine că tot este vechi în lumea aceasta”.
Ne servirăm de această mică istorioară, ca să arătăm lectorilor noștri că avertismentele nu sunt o invențiune a guvernelor constituționale, ci, din contra, ele sunt venite pe pământ mai deodată cu omul.
Să deschidem cărțile religiunilor antice și vom vedea pe stăpânitorul cerului trimițând la avertismente și expediindu-le la adresa lor cu mai multă iuțeală decât registratorii de la Ministerul Dinlăuntru. Printr-unul vestește pe primul om să iasă din paradis, căci mâncase din pomul inteligenței în contra avertismentului ce i se dăduse. Prin altul vestește pe patriarhul Orfeu sau Lot să iasă din Sodoma, căci voia s-o arză, pentru că locuitorii ei nu numai că nu voiseră să ia în considerațiune avertismentele ce le trimitea, dar cercaseră a dezonora pe îngerii ce le aduceau acele avertismente. Printr-un al treilea avertisment stăpânul universului vestește pe Deucalion sau Noe că o să înece pământul și îi ordonă să facă o corabie de trei sute de coți în lungime și de cincizeci în lățime, în care să intre el, împreună cu familia sa cea foarte numeroasă, luând cu dânsul câte șapte perechi din viețuitoarele cele curate și câte două din cele necurate, spre a servi la crearea unei lumi noi, fără să le pese cât de puțin autorilor cosmogoniei, de Buffon, Lineu și Cuvier, care ne arată peste o sută treizeci de mii de patrupede, păsări, insecte și reptile, pentru a căror conservare, în număr îndoit și înșeptit, s-ar cere negreșit o flotilă compusă din câteva corăbii de linie și fregate.
Pogorându-ne din cer pe pământ, găsim că avertismentele au jucat și joacă un mare rol în trebile omenirii. Astfel dar, sultan Mahmud, marele stăpânitor al celor credincioși și necredincioși, aflase din oarecare avertismente secrete că principele Caragea se apucase la bătrânețe să învețe muzica vocală și că-i plăcea foarte mult să cânte:
Φίλοι μοῦ συμπατριῶται [5]
și
Δεῦτε, παἰδες τῶν Έλλἡνων [6],
vestitele peane ale Eteriei grecești, și fiindcă aceste cântece începuse a supăra înaltele urechi ale marelui senior, excită dorința de a avea cu orice preț capul muzicianului domnitor; cât despre corp nu făcea nici o dificultate; putea să rămâie în București sau oriunde ar fi dorit principele.
Spre acest sfârșit, dar, se începu mai întâi o corespondență între sultanul și principele și alta între acest din urmă cu amicii săi din Constantinopole. Văzând însă turcul că nu iese la socoteală cu avertismentele, începu, după obiceiul turcesc din acei timpi, a trimite la capugii, peșchegii și imbrohori împărătești ca să-i ceară capul.
Prințul, însă, avea un cap foarte frumos și o barbă atât de poetică și delicioasă, încât cel mai sfânt dintre toți sfinții patriarhi și-ar fi dat fericirea raiului numai ca să o poată purta câteva zile lipită de fălcile sale cele prea sfințite. Nu-i venea dar neted bietului Caragea să trimită capul sultanului și, ca să scape de supărări, făcea nevăzuți pe toți trimișii împărătești, strângând tot într-un timp avuții însemnate, ca să o ia la sănătoasa când îi va veni bine.
Aceste simptome ce prevesteau o mare criză politică nu rămaseră mult timp ascunse minții cei agere a postelnicului Andronache și a lui Păturică. De aceea amândoi se sileau a strânge bani cu orice preț, ca să poată lupta în contra nenorocirilor ce puteau să-i ajungă prin căderea protectorului lor.
În timp dar de câteva luni, iscusitul Păturică făcu o mulțime de ispravnici și judecători, schimbă câțiva egumeni, stărui să nu se depărteze din funcțiune un episcop ce abuzase foarte mult de datoriile sale, fără a mai numi zapcilâcurile, polcovniciile de poteră și căpităniile de județ, care îi deteră și ele un câștig bunicel.
Să nu pierdem din vedere că două părți din aceste hrăpiri le lua Păturică și numai a treia parte o da fanariotului, din care mai lua și un bun bacșiș, însoțit de câțiva aferim și bravo.
Trecuse un an de zile de când Păturică devenise confident al stăpânului său și prin istețimea și însinuirile sale realizase o stare bunicică, pe care o avea trecută într-un catastif de care nu se despărțea niciodată.
Într-o seară el se afla singur în odaia sa și se plimba cu pași rari, învârtind pe degete niște mătănii de chihlimbar, ca să gonească mulțimea gândurilor ce-l preocupau. Fața lui palidă și amenințătoare lăsa să se vadă suferința morală de care sunt chinuiți toți aceia ce se îmbogățesc prin fapte rușinoase.
În fine el se opri în loc și, după ce se mai gândi puțin, zise: “Este cu neputință! Costea Chioru, deși este cel mai mârșav și mai calpuzan dintre toți grecii din Țara Românească, dar ce-mi pasă! ... el nu va putea să-mi mănânce moșia, căci am înscrisul lui care dă pe față că moșia postelnicului pe care a cumpărat-o de la sultan-mezat este a mea și el nu este decât un vechil pus din parte-mi, ca să nu zică lumea că cumpăr moșiile stăpânului meu cu bani furați de la dânsul. Să vedem acum la ce sumă se ridică micul meu căpitălaș. Să punem mai întâi moșia Răsucita, care până astăzi a fost a preaiubitului meu stăpân, iar de mâine-ncolo va fi a preasupusei sale slugi; al doilea, am o sută pungi de galbeni la baron Sachelarie și alți atâția la căminarul Polizache, cu dobândă cinci la pungă; al treilea, am două vii în Valea Călugărească. Toate aceste aduc pe an un venit de lei șaizeci de mii. Bravo, Dinule! Bravo, băiete! Așa este, în adevăr, dar sunt o slugă, o slugă boierească, meseria cea mai umilitoare din toate meseriile țării. Tot omul este stăpân pe voința și pe gusturile sale: plugarul, după ce asudă toată ziua lucrând pământul, seara se-ntoarce la umilita lui colibă cântând și gășeste lângă femeia și copiii săi răsplătirea ostenelilor sale; neguțătorul, mulțumit de micul său câștig, cum apune soarele își închide prăvălia și, dându-se cu încredere în brațele desfătării, este fericit; numai noi, ciocoii de prin curțile boierești, suntem ursiți la cea mai aspră robie. Noi nu trăim decât ca să ducem înainte (să perpetuăm) blestemul lui Cain, ucigătorul de frate, tremurând la glasul stăpânilor noștri, precum tremura el când auzea glasul lui Dumnezeu strigându-i: «Caine, ce ai făcut pe fratele tău?» De ce folos ne sunt nouă mâncările cele bune, când nu le putem gusta în liniște? Ce prețuiește o casă bine încălzită și un pat moale și frumos, când noi dormim pe picioare ca pelicanii sau cu ochii deschiși ca iepurii, spre a fi gata la poruncile stăpânilor noștri în orice ceas al nopții?!... Dar astă viață plină de chinuri va înceta o dată! Moșia cea mare a grecului am înghițit-o și nu m-am înecat. Viile din Valea Călugărească i le-am hrăpit fără cea mai mică greutate; au rămas acum cele două moșii din Buzău și casele; bun e Dumnezeu și pentru dânsele și atunci voi lăsa pe fanariot cu punga mai ușurică decât a unui nefer de spătărie și cu sufletul încărcat cu blestemele săracilor, din ale căror sudori și-a strâns acele bogății.”
După ce Păturică termină această filozofie ciocoiască, scrise un răvaș și îl trimise la Costea Chiorul.
Note
[modifică]
| ▲ Începutul paginii. |