Ciocoii vechi și noi/Teatrul în Țara Românească

Jump to navigation Jump to search
←←Avertismentele Ciocoii vechi și noi de Nicolae Filimon
(Teatrul în Țara Românească)
Femeia a scos pe om din rai→→


De va fi existat teatru în țara noastră înainte de Caragea, nu știm, istoria nu ne spune nimic; chiar tradițiunile populare nu ne arată decât venirea unor escamatori arabi și turci, care scoteau panglice din guri, înfigeau ace prin mușchii mâinilor, vărsau mei pe nas și scoteau din cap o mulțime de căciuli[1].

În timpul lui Caragea veni pentru prima oară un întreprinzător de dioramă și clădi un teatru de scânduri în curtea banului Manolache Brâncoveanul [2]. Acest teatru optic ținu câtva timp, iar mai în urmă domnița Ralu clădi la Cișmeaua Roșie o sală de bal, în care se adunau boierii și cucoanele de petreceau nopțile cele lungi ale iernii.

Puțin însă după aceea veni în București un antreprenor de teatru melodramatic, cu o trupă formată astfel încât să poată reprezenta tragedii, drame, comedii și chiar opere.

Artiștii cei mai principali ai acestei companii erau: Gherghe (directorul) pentru rolele comice, madam Dilli pentru rolele forti de femeie, demoazela Dilli pentru rolele de jună amantă, iar domnul Steinfels era prim amant forte.

Repertoriul lor se compunea din cele mai fumoase producțiuni dramatice și opere muzicale ale școalelor italiană și germană; dar piesele care întâmpinau o primire mai favorabilă în publicul teatrului nostru erau: “Saul”, “Ida”, “Pia de Tolomei”, “Briganții” și “Faust”, precum și operele: “Gazza ladra”, “Moisi în Egipet”, “Cenerentola”, “Flautul magic”, “Idomeneu” și câteva altele [3].

În timpul acesta națiunea elenă se pregătea să rupă lanțurile ce de patru secole o ținea în sclavie. Bărbații cei mai luminați și mai patioți ai acestei națiuni se adunaseră din toate părțile în România și în țările vecine cu dânsa și formaseră din București un centru de operațiune al mai multor comitete, ce lucrau în unire pentru binele patriei lor.

Între bărbații înscriși în registrele comitetului revoluționar elenic din București figurau: Atanasie Cristopolu, noul Anacreon al grecilor moderni; Iacovache Rizu, poet cu mare reputațiune; Scufu, care mai în urmă reprezentă pe Grecia liberă la mai multe curți ale Europei; doctorul Cristali; Costandie Buzăul și logofătul Gheorghie Serurie.

Acești oameni, în adevăr mari și înzestrați cu inimi generoase, cunoscând cât de mult contribuiește teatrul la formarea inimii unui popor primitiv și la pregătirea lui pentru fapte eroice, se gândiră a înființa un teatru în limba elinească.

Ca să poată dar a realiza această idee, ce țintea la pregătirea junilor elini din Principate pentru sfânta luptă a independenței clasicului pământ al Eladei, formară repertoriul lor tot din piese pline de patriotism, virtute, abnegațiune și ură contra tiraniei.

Prima producțiune ce se prezentă pe scena acestui teatru fu Moartea lui Iuliu Cezar de Voltaire, tradusă în elinește de logofătul Gheorghie Serurie. Succesul ei fu splendid, iar întipărirea ce lăsă în inima spectatorilor fu atât de mare, încât, după ieșirea din teatru, mulți dintre elini intonau pe ulițe peanul[4] răzbunării și al morții.

După această piesă urmară: “Mânia lui Achil”, compusă de Atanasie Cristopolu; “Timoleon” de Zampelius; “Meropa”, “Zaira” și “Mahomet” de Voltaire; “Orest” și “Filip II” de Alfieri; “Polixeni” de Iacovache Rizu și “Aristodem” de Monti.

Cel ce voiește să afle dacă aceste piese au produs sau nu efectul lor să întrebe câmpiile Drăgășanilor din România și pe ale Greciei sclave pe atunci și ele vor răspunde arătându-i un popor liber și un regat nou înscris pe harta Europei.

Actorii care au luat parte la reprezentarea acestor producțiuni teatrale erau mai toți studenți din școala elinească; iar cei ce s-au deosebit mai mult prin geniu și talent au fost: C. Aristia, Teodor Gazi, Constantin Șomache, doctorul Formion și Gheorghe Mașu.

La început toate rolele femeiești se jucau de bărbați și mai cu seamă de tânărul C. Aristia, al căruia fizic și dexeritate se conformau mai mult cu caracterul femeiesc; dar mai în urmă s-a găsit o femeie, anume Marghioala[5], care a primit cu mare plăcere să joace aceste role în toate piesele repertoriului.

Junii români ce-și făceau studiile în școala elinească, văzând pe străini realizând într-un timp atât de scurt o instituție de cea mai mare necesitate pentru o națiune, luară hotărârea a-i imita.

Spre acest sfârșit se aleseră câțiva din cei mai cu talent și în puțin timp ridicară pe scenă faimoasa tragedie a lui Euripide numită “Ecuba”[6].

Această piesă, ce pentru prima oară da ocaziune limbii române a intra în templul muzelor, avu un succes nu tocmai satisfăcător din cauza geloziei și a rivalităților. După dânsa se reprezentă “Zgârcitul” de Moliére[7] și alte câteva producțiuni, apoi încetă.

Revoluția lui Tudor Vladimirescu, care dete națiunii române drepturile ei cele strămoșești, o datorăm în mare parte ideilor de libertate și eroism culese de junii români din piesele: “Moartea lui Cezar”, “Achil”, “Timoleon” și “Ecuba”.

Cât durară aceste tulburări politice, în care românii, cu armele în mâini, smulseră de la tiranii lor dreptul de a fi guvernați de principi români, teatrul stătu închis. Melpomene și Talia [8] părăsiră marginile Danubiului și se așezară în patria lui Leonidas, ca să aprindă în pieptul descendenților lui focul cel sacru al libertății, care purifică pe națiuni de lepra sclaviei.

După revoluțiune veni la domnie principele Grigorie D. Ghica.

Acest domnitor român, deși avea mare dorință ca să aducă țara la cel mai înalt grad de fericire, dar rănile ei erau multe și vindecarea lor reclama un timp îndelungat și sacrificii colosale.

El, dar, ca un adevărat părinte al națiunii, studie cu seriozitate pozițiunea țării și începu opera regenerării prin îmbunătățiri de prima necesitate: regulă finanțele țării sleite de domnii fanarioți și invaziunile precedente; combătu abuzurile amploiaților, înzestră Capitala cu pavaj de piatră, înființă școale în limba română[9] și poate că ar fi făcut mai multe îmbunătățiri, dacă rezbelul turcorusesc nu-l da jos de pe scaunul domniei[10] ...

La 1834 numindu-se Alexandru Dimitrie Ghica domn țării, românii din toate părțile începură a se deștepta din letargia în care se aflau pân-aci. “Curierul românesc”, singura foaie pe atunci, prin articolii săi plini de patriotism, începu a chema pe românii cei inteligenți să depuie pe altarul patriei renăscute rodul ostenelilor și al vegherii lor.

O societatea filarmonică se înființă. Fondatorii ei fuseră: I. E. Rădulescu, I. Câmpineanu și C. Aristia. Cel dintâi contribuia cu doi galbeni pe lună, lucrări literare și sacrificii tipografice pentru imprimarea de piese teatrale, programe, înștiințări etc.; cel de-al doilea, cu patru galbeni pe lună; iar Aristia, cu un galben pe lună și îndatorirea de a da lecțiuni dramatice câte șase ore pe fiecare zi.

După șase luni de lupte gigantice în contra dificultăților de tot felul, societatea izbuti a pune în scenă pe “Mahomet” de Voltaire, cu luxul și îngrijirea putincioasă în acei timpi.

Piesa, în fine, reuși de minune. Publicul, acuzat astăzi că nu este în stare să înțeleagă producțiunile clasice, se entuziase atât de mult, încât cerea, prin manifestări zgomotoase, reproducerea piesei.

Junii elevi ce se distinseră în această piesă au fost: Nicu Andronescu în rolul lui Mahomet, Ioan Curie într-al lui Zopir, Diamandi Nicolae a jucat bine pe Zeid și Ralița Mihăileanu pe regina Palmira; dar inamicii românilor, prevăzând moralitatea și patriotismul ce putea să inspire asemenea piese în inima poporului, întrebuințară toate mijloacele și suiră pe scenă comedii și farse imorale, care corup spiritul și inima[11].

Efectul moral ce produse reprezentarea lui “Mahomet” fu necalculabil; venitul Societății Filarmonice se înzeci; numărul membrilor ei se ridică până la șaptezeci individe, între care figurau cei mai nobili și mai inteligenți bărbați ai societății noastre. Entuziasmul merse așa departe încât unii dintre asociați, și chiar dintre particulari, în sacra și patriotica lor exaltare începură a dota societatea cu donațiuni testamentare[12]. Dar inamicul cel neîmpăcat al fericirii noastre, văzând toate aceste mărinimoase aspirațiuni ale românilor către civilizare, ațâță mai întâi gelozia între capii societății, apoi între I. Câmpineanu și principele domnitor; iar după aceea, prin corupțiune și intrigă, reuși a distruge acea societate, care, de ar fi existat pân-acum, negreșit că arta dramatică și literatura noastră ar fi ajuns la mare grad de cultură.

Mărul discordiei, care aduse această nenorocire, cu o medalie de aur proiectată de societate a se da prin vot membrilor societății care ar fi meritat mai mult. Se zice că Câmpineanu ar fi dorit să i se dea numai lui acea medalie și de aceea începuse a lua ton de dictator; pe de altă parte iarăși, principele Ghica, văzând cu ochi răi crescânda popularitate a Câmpineanului și temându-se a nu ajunge printr-însa la tron, aduse lucrurile astfel încât I. Eliade și C. Aristia își deteră demisiunea și printr-aceasta totul se spulberă în vânt.

Puțin ceva mai în urmă se făcură noi încercări pentru reînființarea Societății Filarmonice. C. Aristia fu însărcinat cu această lucrare. El conduse lucrurile cu mare silință și amor propriu; văzând însă că teatrul și literatura erau numai un pretext, iar adevăratul scop era intriga politică, se retrase.

După trecere de câtva timp, iarăși începură a se ivi simptome pentru redeschiderea Teatrului Național. De astă dată însă domnitorul însuși se pusese în capul întreprinderii, cu scop după mărturisirea contemporanilor — de a paraliza influența Câmpineanului și a surpa totdeodată și teatrul.

Spre împlinirea acestui scop chemă iarăși pe C. Aristia și-i propuse direcțiunea teatrului cu salariul de galbeni cincizeci pe lună și tot venitul reprezentațiunilor. Este însă un proverb care zice: Cine s-a fript cu ciorbă se teme și de iaurt. Bietul Aristia se fripsese de două ori cu ciorbă și ceea ce i se oferea acum nu era nici iaurt, nici apă rece. Spre a scăpa, dar, de acestă nouă amăgire, ceru de la domnitor să i se dea în scris ofertele ce-i făcuse. Această dorință nu i se împlini de domnitorul sub diferite pretexte, între care intra și acela că nu voiește să se declare pe față protector al teatrului, ca să nu atingă susceptibilitatea Câmpineanului. Aristia primi și se fripse pentru a treia oară, căci după suirea pe scenă a lui “Saul” de Alfieri cu un succes gigantic, în care se distinse foarte mult junele Curie, începură persecuții indirecte, care aduseră căderea definitivă a teatrului[13].

La anul 1844—1845 Constantin Carageali, elev al lui Aristia, părăsi capitala Moldaviei, unde întreprindea arta dramatică cu mare succes, și însoțindu-se cu C. Mihăileanu și prin concursul dlor Anesti Cronibace, Lăscărescu, Ralița Stoenescu și Caliope Carageali, deschiseră iarăși teatru [14].

Note[modifică]

  1. De la acei scamatori a rămas vorba populară altă căciulă. (n. N. F.)
  2. După unii, acest teatru a fost clădit pe locul Slătineanului. (n. N. F.)
  3. Cele trei opere dintâi sunt de Rossini, iar celelalte două de Mozart. (n. N. F.)
  4. Pean - imn grecesc.
  5. Această femeie, română de origine, era soția serdarului Dumitrache Bogdănescu. (n. N. F.)
  6. Tradusă din elinește de A. Nănescu, unul dintre junii actori români. Rolul Ecubei dintr-această operă s-a jucat (așa spun contemporanii) de dl I. E. Rădulescu, care, dorind ca reprezentațiunea să iasă întru toate bine, împlinea și rolul de sufler. (n. N. F.)
  7. Tradusă de Herdelius, amic al lui Georgie Lazăr. (n. N. F.)
  8. Muza tragediei și a comediei. (n. N. F.)
  9. În acești timpi se formă o societate secretă ai cărei capi și zeloși sprijinitori erau Constantin Golescu și I. Eliade. Iată și programa acestei societăți: I. Școala din Sf. Sava să se împlinească și să se înalțe la gradul de colegiu. După modelul acesteia să se creeze alta în Craiova. II. Crearea școalelor normale în capitala fiecărui județ prin elevi ieșiți din colegiu. III. Crearea școalelor primare în fiecare sat. IV. Fondare de jurnale sau gazete în limba română. V. Aboliția monopolului tipografic. VI. Încurajarea spre traducțiuni în limba patriei și tipărirea acestora. VII. Formarea unui teatru național. VIII. Stăruirea spre a ieși din regimul fanariot prin reforme înțelepte sau reînnoirea primelor instituții ale țării (vezi Issahar, pag. 77 78). (n. N. F.)
  10. În timpul guvernului provizoriu, s-a făcut o mică încercare din partea lui Aristia pentru deșteptarea gustului de teatru. El a reprezentat cu școlarii săi pe Iunius Brutus și Orest de Alfieri, iar mai în urmă pe Zaira de Voltatire. Pe cele două dintâi în limba elenă, iar pe cea din urmă în limba franceză. Dintre junii școlari s-a distins mai mult (așa se zice) C. A. Rosetti, care a reprezentat pe Egist tiranul din tragedia Orest cu o ferocitate atât de naturală încât a spăimântat pe public și chiar pe Aristia, profesorul său. (n. N. F.)
  11. Iată ce zicea, în această materie, răposatul B. Catargiu într-un articol făcut în urma reprezentării dramei Misantropia și pocăința de Kotzebue: “Lăsați, dar, voi, fii ai acelor mari domnitori ai lumii, lăsați bufonăria și satira pe seama acelor suflete înghesuite, pe seama acelor duhuri sărace. Părinții voștri au fost mari și voi nu puteți fi mici. Vrei ca actorul român să arate ceea ce este? Fă-l să trăiască în elementele strămoșilor săi. Slava, amorul, generozitatea, patriotismul, răzbunarea, trufia, dreptatea; iată ce-i trebuie lui ca să fie mare. Dă-i tragedii sângeroase și drame scrise cu lacrimi și le va juca bine. Nu-i da farsă, că el nu știe să fie bufon; el n-a știut a se slugări și a se maimuța. Nu-l vei vedea niciodată să-și știe rolul, pentru că nu-i place nici în glumă a fi măscărici. Priviți teatrul ca o școală de moral și veți afla actori mândri de a fi profesorii norodului, și veți vedea și actori buni. Faceți pe actorul român să meargă singur, îmbulzit de sine, înecat în lacrimi pe amvonul său; să învețe, să înduplece, să miște inimile, să se simtă fericit și mândru de profesia sa. Nu-l târâți în silă a-i pune peruca bufonului în cap, a-l face o caricatură și a-l umili spre a se scălâmba înaintea unui public care și el e tot român și singur nu știe pentru ce nu-i plac scălâmbăturile. Acesta este misterul teatrului socotit în adevărata lui însemnare și astfel a fost socotit și între cei vechi. B. Catargiu” (n. N. F.).
  12. C. Manu dete primul semnal, înzestrând societatea cu două mii de galbeni, care, înmulțindu-se prin dobânzi, credem că se vor fi întrebuințat la clădirea teatrului. (n. N. F.)
  13. Cea mai mare lovire dată teatrului fu oprirea lui Momolo de a mai închiria sala pentru reprezentațiuni române. (n. N. F.)
  14. Nu vom zice nimic despre progresul sau regresul ce a făcut teatrul sub direcțiunea lui Carageali, ca să putem vorbi mai pe larg în romanțul Ciocoii noi despre tot ce s-a petrecut în teatru până în ziua de astăzi. (n. N. F.)


▲ Începutul paginii.