Ciocoii vechi și noi/Ce n-aduce anul, aduce ceasul

 

Știm cât de rău fu răsplătit Gheorghe, vătaful de curte al lui Andronache Tuzluc, pentru că se ridicase cu devotamentul până a-și compromite pozițiunea spre a scăpa pe stăpânul său de prăpastia în care-l târau Dinu Păturică și chera Duduca. În urma gonirii sale, sta nenorocitul june și se gândea prin ce mijloace să-și dobândească hrana sa și pe-a bătrânei sale mume.

A mai intra vătaf la vreo casă mare îi era cu neputință, căci firea-l făcuse onest și nu putea să sufere tâlhăriile slugilor. O singură speranță îi mai rămăsese. El cunoștea bine limba elinească, scria foarte frumos românește, mai știa și ceva din legile și datinile țării; hotărî dar a se da la breasla condeiului și, fiindcă nu cunoștea pe nimeni, se făcu jălbar.

Această carieră, deși nu-i aducea un venit cu care să-și întâmpine toate necesitățile vieții, el însă era mulțumit de dânsa, căci îl scutea de umilire și îl făcea stăpân pe voința sa.

Într-o zi, pe când se afla șezând pe scaun la ușa vistieriei, așteptând să-i vie ceva de lucru, deodată se apropie de dânsul un boier bătrân și cu fața foarte dulce, care, privindu-l cu o bunătate ce era un dar firesc al interlocutorului său, îl întrebă cu un interes învederat:

— Tinere logofețel, ia spune-mi, cum îți merg trebușoarele?

— Nici bine, nici rău, boierule, răspunse junele sculându-se cu grabă și dând scaunul bătrânului.

— Vasăzică, pâinea de toate zilele și nimic mai mult.

— Cam așa, boierule!

— Dar bine, cum de nu te-ai alăturat pe lângă vreo casă boierească, ca să te procopsești?

La aceste vorbe junele lăsă să iasă din pieptul său un suspin care făcu multă întipărire boierului.

— Oftezi, fătul meu; spune-mi, ce ai?

Gheorghe ridică ochii în sus și, întâlnind pe ai bătrânului plini de blândețe, luă curajul și zise:

— Mi-ai zis, milostive boierule, că de ce nu intru în vreo curte de boier ca să mă procopsesc; dar mai deunăzi am ieștit dintr-o curte boierească în care am slujit cinci ani de zile și în loc de procopseală m-a dat pe poartă afară cu urgie!

— Și cine este acel nemilostiv și fără omenie boier?

— Este postelnicul Andronache Tuzluc, cel mai de aproape al lui vodă Caragea.

La numele acesta fruntea bătrânului boier luă o expresiune de nemulțumire; dar cu toate acestea el mai în urmă adăugă:

— Se vede că nu-l ascultai că, de! voi, tinerii, sunteți cu mințile cam zburătoare.

— L-am iubit, boierule, ca pe un părinte și m-am supus lui ca lui Dumnezeu!

— Ei bine, pentru ce dar te-a gonit cu atâta asprime?

— Pentru că am voit să-l scap de la pierdere!

— Și din ce primejdie voiai să-l scapi?

— Voiam să-i scap averea din ghearele unor tâlhari care îl înșală, îl sărăcesc și îl necinstesc!

— Ia spune-mi, cum te cheamă?

— Mă numesc Gheorghe, boierule!

— Ascultă-mă, Gheorghiță, zise boierul privindu-l cu mai mult interes, voiești să intri în slujba mea?

— Mai întâi să binevoiți a-mi spune cine sunteți și voi vedea.

— Eu, fătul meu, sunt banul C... și fii pe pace că nu te voi răsplăti ca postelnicul!

— Primesc cu toată inima, milostivul meu stăpân!

— Eu nu te voi întrebuința în slujbă de vătaf, ci te voi numi grămătic al meu, căci îmi trebuie un asemenea slujbaș și nu știu de ce mi s-a părut mie că vei fi bun și vrednic.

— Bunătatea ce arăți către mine mă face să-mi pierd mințile. Pronia cerească v-a împins să-mi întindeți mână de ajutor, răspunse tânărul cu ochii plini de lacrimi de recunoștință și luând cu înfocare și respect mâna bătrânului boier spre a o săruta.

— Să lăsăm acestea la o parte; ia arată-mi să-ți văd condeiul^[1].

Gheorghe luă o coală de hârtie și se puse a scrie acea scrisoare complicată care, prin trăsături fine și rotunjite, superpunea în două și trei caturi diferitele litere ale unui cuvânt, încât ochiul trebuia să fie deprins spre a descifra acel tainic și măiestreț dedal.

— Foarte bine, aferim! Acum pune-ți călimările la brâu și vino după mine!

Ei ieșiră împreună din palatul vistieriei și se duseră la casa banului. Nu era aceasta întâia dată când bunul boier și mai toți boierii români luau în curțile lor tineri fără protecție și le înlesneau mijloacele de a-și face, prin munca și meritele lor, o carieră în lumea aceea unde favoarea și banii făceau totul.

Două luni fură de ajuns lui Gheorghe ca să-și arate capacitatea și onestitatea sa, iar banului ca să prețuiască aceste rare și nestemate calități.

Aceasta se dovedi mai ales într-o zi când banul chemă pe Gheorghe și-i zise: “Arhon grămătice, ia acest pitac domnesc și te du de-l dă în mâna lui vel-vistier!”

Gheorghe se duse la vistierie și dete pitacul în mâna vistierului; dar cât de mare îi fu mirarea lui când auzi pe vistier zicându-i că este orânduit sameș la casa lefilor și recomandându-l amploiaților de față cu cele mai lăudăroase cuvinte.

El făcu metanie până la pământ și sărută mâna vistierului; apoi, întorcându-se la banul, îi făcu și lui cuvenitele mulțumiri și se așeză în slujbă.

Ocupațiunea lui cea mai mare era de a îngriji ca serviciul ce i se încredințase să-l îndeplinească cu conștiință și să-l îmbunătățească pe cât iertau legile de pe atunci; dar această ocupațiune nu-l împiedica de a-și împlini cu exactitate datoriile de serviciu și de recunoștință către banul C..., protectorul său.

Osebit de aceste calități, el era respectuos către cei mai mari decât dânsul, fără a-i linguși; iară către cei mai mici, bun și amabil, fără a întrebuința acea popularitate trivială care în zilele noastre deprinde pe atâți oameni slabi de minte a fi impertinenți, sub cuvânt că sunt independenți.

Nu trecu mult și aceste daruri firești, acest zel la serviciu ale tânărului sameș ajunseră până la auzul domnitorului, care, voind a se arăta că protege meritul și virtutea domnitorii au câteodată asemenea slăbiciuni! onoră pe Gheorghe cu rangul de medelnicer, pe care mai în urmă îl schimbă treptat până la cel de serdar; astfel dar junele funcționar realiză în scurt timp o fortună pe care o invidiau chiar feciorii de boieri.

Toți amicii binelui se bucurau de progresele ce el făcea; banul C..., însă, împingea bucuria până la un fel de pasiune. Conversațiile ce ținea cu prietenii săi mai totdeauna aveau de subiect meritele ce din zi în zi dobândea Gheorghe prin activitatea cu care își servea țara sa. Casa și masa banului erau puse la dispozițiunea protejatului său, care, spre a-și arăta marea sa recunoștință către bătrânul boier, îl iubea și se supunea lui până la sacrificiu.

Aceste onori, ce pe toată ziua se repetau în casa banului, nu rămaseră neobservate de juna Maria. Ea începu să se ocupe cu nevinovăție de omul acela despre care se ziceau atâtea lucruri bune și frumoase; și atențiunea ce dete favoritului tătâne-său o făcu curând să descopere într-însul tot ce poate să insufle simțiri dulci și atrăgătoare. Bunătatea inimii sale se vedea scrisă pe figura-i francă și plăcută; blândețea ochilor săi făcu adeseori pe juna fecioară să se tulbure, iar junele nu putu rămâne nesimțitor la aceste semne ale unui amor născând.

Dar atunci pacea își luă zborul din inima Mariei și din a lui Gheorghe; mica familiaritate ce se formase între dânșii din relațiunile casnice începu să dispară; ei evitau întâlnirile, dar când întâmplarea îi punea pe unul în fața celuilalt, o confuzie neînțeleasă îi domina pe amândoi, încât nu știau ce să facă și cum să iasă din acea situațiune nedumerită. Multe nopți trecură fără ca somnul să poată închide ochii junei copile; cât despre Gheorghe, lucrul mergea mai bine, căci el, deși o iubea cu focul primului amor, dar ocupațiile lui cele multe și variate îl făceau să uite câteva ore din zi suferințele pasiunii sale celei fără speranță; pe dată însă ce se apropia de locuința banului, inima lui începea să simtă chinurile arzătoare ale unui amor care devenea cu atât mai puternic, cu cât el prezenta mai puține probabilități de un rezultat fericit.

Locul de predilecțiune al lui Gheorghe era chioșcul din grădină; într-însul își ținea el cărțile de citit și hârtiile sale. Pe dată ce se scula de la masă și își termina datoriile sale către banul, se suia în chioșc și rămânea acolo meditând asupra tristei sale pozițiuni. De multe ori focul amorului îl aducea până la nesocotitul proiect de a fura pe juna Maria și a se ascunde cu dânsa în vreo parte mai puțin cunoscută a țării. Dar aceste rătăciri copilărești dispăreau înaintea simțului de onoare și datorie. “Ei bine zicea el să fac această faptă osândită de bunele obiceiuri; dar ce va zice lumea când va afla că un om gonit de nenorocire a fost ajutat și căpătuit de un boier cu inimă milostivă, iar el, drept mulțumire, i-a pătat perii cei albi și l-a omorât fără vreme? Nu! Nu voi săvârși această nelegiuire! Voi fugi cât se va putea mai mult de întâlnirile mele cu Maria și, dacă nu voi putea să sugrum în mine această patimă, voi părăsi casa făcătorului meu de bine și mă voi duce unde mă va îndemna Dumnezeu...”

Maria, pătrunsă de nevinovata sa iubire, simțea o mare plăcere a urmări pe Gheorghe cu ochii și cu imaginația ei; după ce el pleca la vistierie, ea se suia în chioșc și privea cu mare interes locul unde ședea el, cărțile pe care citea și în fine orice obiect pe care îl atingea el.

Într-o zi, pe când se afla ea în chioșc cu femeile sale, o mică suflare de vânt risipi vreo câteva hârtii de ale lui Gheorghe. Maria se repezi să le adune, dar mâna ei se opri fără voie pe o hârtie de Veneția, cu marginile poleite, pe care erau scrise versurile acestea:

Sus, pe cer, sunt multe stele;

Câmpu-i plin de floricele;

Dar nici una dintre ele

Nu-i ca chipul puicii mele!

Maria, citindu-le, se simți transportată de bucurie și, strângând hârtia, o băgă în buzunarul fermenelii. După câteva ore, rămânând singură, ea reciti de mai multe ori acele versuri și își plăsmui o mulțime de închipuiri frumoase, a căror concluziune fu convingerea temeinică că versurile erau scrise pentru dânsa și că Gheorghe o iubește. Singura idee ce o tulbura era că nu se credea așa de frumoasă precum o descrisese Gheorghe în versurile sale. Modestia ei nu-i permitea să creadă că este mai frumoasă decât stelele cerului și florile pământului; cu toate acestea, amorul propriu și cochetăria, aceste vicii ce le posedă până la un oarecare grad chiar femeile cele mai oneste, făcu pe noua noastră Ero să-și îndrepteze pașii către oglindă, unde, după ce schimbă de mai multe ori veșmintele și se privi într-însa zâmbind și gesticulând, se retrase plină de speranță că poate fi iubită de frumosul ei Leandru.

Banul, preocupat de grijile casei și de neputința bătrâneților, rămase mult timp în neștiință despre nașterea și creșterea cea repede a acestui amor. Dar stângăcia înamoraților și mai cu seamă întristarea ce se vedea pe fața Mariei, când lipsea Gheorghe de lângă dânsa, deșteptară oarecum bănuielile bătrânului. El, însă, ca om înțelept ce era, rămase în oarecare așteptare până ce timpul și împrejurările îi vor dicta măsurile ce urma să ia și se îngriji numai de a chema pe o femeie bătrână, credincioasă a casei, și a-i ordona ca să privegheze pe fată de aproape.

Pe cât timp amorul acestor juni rămase în periodul suspinelor, al privirilor melancolice, al nălucirilor fantastice și al viselor de aur nerealizabile, ei putură să-l ascundă de privirile oamenilor; dar toți știm că această pasiune este teribilă; este tocmai ca un vulcan, în a cărui inimă geme un balaur de foc și de văpaie, care se luptă neîncetat cu stâncile ce-l acoperă și care, spărgându-le, se revarsă cu flăcări și cu unde mistuitoare peste tot ce-l împresoară.

Era o zi frumoasă de toamnă. Banul, împreună cu Gheorghe, se duseră la biserică. Maria, după ce își făcu rugăciunile dimineții, intră în grădină ca să se plimbe cu două din femeile sale. Fața ei era pălită ca a unei flori bătută de vântul iernii. Ochii ei cei negri și plini de viață altădată erau acum stinși de veghere și de lacrimi. Ea străbătea aleea cufundată în visurile inimii și câteodată se oprea în loc și privea grupele de iasomie și vițele ce se încolăceau pe arbori, formând figuri fantastice și grațioase.

Femeile, observând starea în care se afla copila și nevoind să-i tulbure gândurile, rămaseră mai în urmă și schimbară între dânsele vorbele următoare:

— Ai, ce zici tu, Stanco? Mie mi se pare că cuconița are zmeu. Nu vezi tu că slăbește din zi în zi?... A ajuns ca o scândură.

— Ce spui tu, fa nebuno? Nu are nici zmeu, nici lipitură.

— Ce are dar?

— I-a căzut dragostea pe grămăticul cuconului. Asta e totul.

— Ce spui tu, fa? Pe cuconul Gheorghe? Da știe să aleagă... Nu e proastă fetița.

— Așa e, precum zici; dar să vedem, boierul o s-o dea după dânsul?

— Da de ce să n-o dea? Ce are cuconu Gheorghe? Nu e frumos? Nu e procopsit? Auzi acolo!

Conversația lor se întrerupse prin venirea banului de la biserică. Maria, cum văzu pe tată-său intrând în grădină, își compuse oarecum fizionomia și îi sărută mâna cu respect; după aceea ea dete ordin să aducă cafeaua și dulceața în chioșc.

În timpul acesta bătrânul suia cu gravitate scările chioșcului, urmat de Gheorghe și de serdarul D..., amicul său de casă.

Femeile aduseră tăvile cu dulceață și cafea, și deteră tuturor, începând de la banul; apoi se duseră ca să dea loc ciubucciilor să-și facă și ei marafetul^[2] lor.

Cât ținu această ceremonie, Gheorghe și Maria își aruncau din timp în timp câte o căutătură de amor cu așa de puțină îngrijire, încât banul băgă de seamă și se convinse de fatalul adevăr pe care mult timp îl crezuse mai mult o himeră a sa și, ca să nu surprindă cineva tulburarea ce-i pricinuise acea descoperire, el părăsi chioșcul, urmat de serdarul D... și de fie-sa.

Gheorghe înțelese totul și îngălbeni ca ceara. Pus acum în luptă cu amorul și datoria, el căuta termenul de mijloc, ca să iasă din această teribilă pozițiune; a mai rămânea în casa făcătorului său de bine îi era cu neputință, căci peste puțin ar fi devenit ingrat; a o părăsi era pentru dânsul o lovire fatală, căci nu ar mai fi putut să vadă pe Maria, soarele vieții sale, și ar fi zdrobit toate speranțele unui viitor splendid ce abia se deschisese înainte-i.

Nefericitul june se luptă mult timp cu ideile acestea; dar, în sfârșit, se hotărî a face sacrificiul cerut de onoare și de recunoștință. Luă hârtie și condei și scrise banului această scrisoare:

“Blagorodnice și de bun neam al meu stăpân și binefăcător!

Când vei citi această umilită scrisoare, vei ști că prea plecata domniei tale slugă a părăsit curtea domniei tale, ca să nu plătească cu rău facerile de bine ce ai revărsat asupră-i. Milostive Stăpâne, sunt în această lume deșartă nenorociri care doboară pe omul cel mai tare. Într-o nenorocire ca aceasta am căzut și eu, nemernicul, și ca să nu ajung a mânca cu nevrednicie pâinea domniei tale, iată mă depărtez curat și nepătat de nici o nelegiuire. Singura rugăciune ce cutez a-ți face este să nu blestemi pomenirea mea, căci sunt nevinovat.

Preaplecată și umilită slugă a domniei tale

Gheorghe sărdarul”

După ce strânse și pecetlui srisoarea, chemă pe un fecior de-i aduse o căruță, pe care o opri la portița din dos a grădinii, ca să nu afle nimeni ceea ce voia să facă; își cără apoi bagajul și, până a nu părăsi casa banului, dete scrisoarea în mâna slugii, zicându-i: Când mă va chema boierul, să-i dai această scrisoare.

Gheorghe ieși din curtea banului cuprins de întristare, iar când ajunse la o mică distanță, privi înapoi și, zărind chioșcul acela unde petrecuse cele mai frumoase zile ale vieții sale, ochii lui se umplură de lacrimi...

Să venim iarăși la banul.

Nefericitul bătrân, trăsnit ca de fulger de neașteptata și fatala încredințare ce dobândise, se închise în camera sa, unde petrecu toată ziua, fără să ia nimic spre restabilirea sănătății sale ruinată de suferințe. Către seară el intră în grădină cu scop de a chema pe Gheorghe și a-l dojeni pentru marea lui cutezare. Nerăbdător de a afla până le ce grad se ridică nenorocirea sa, porunci să-i cheme numaidecât pe ingratul. Cât de mare fu însă mirarea lui, când îi spuse sluga că Gheorghe a părăsit curtea, lăsându-i o scrisoare. Luă scrisoarea, o citi de mai multe ori și apoi, ridicând ochii către cer, zise cu entuziasm: “Ce suflet îngeresc, ce suflet mare, Dumnezeule! Dar, cu toate acestea, ce pot face la o asemenea întâmplare? Fata îl iubește; el o iubește pe dânsa; nu-mi rămâne alta de făcut decât să chem preotul să-i cunune... Dar bine!... Ce o să zică boierimea cea mare a țării?... Băiatul e înțelept, e procopsit, are inimă bună, dar este ieșit din prostime; lumea o să afle aceasta și o să mă facă de râsul grecilor lui Caragea; pare că aud de acum pe cei clevetitori zicând: «Ama cap și la banul! Mai deunăzi nu voi să dea pe fie-sa după postelnicul Andronache, boier simandicos și om al lui Caragea, și acum o dă slugii acelui boier!» Cum voi astupa eu gura lumii, pe care numai negrul pământ o astupă? Dar nu! Ce-mi pasă! Voi da pe fie-mea lui Gheorghe și, când mă va întreba cineva, îi voi răspunde: Gheorghe e om cinstit și drept și boieria lui nu i-a dat-o nici averile câștigate din asuprirea săracilor, nici lingușirea!... Noi n-avem boieri de moștenire ca alte neamuri străine de prin Europa. Letopisețele noastre și arhondologia ne arată curat că Ștefan vodă, Mihai vodă și alți domni moldoveni și români au boierit pe câmpul de bătaie pe mai mulți opincari cu inima de boier; de ce dar să nu dau pe fie-mea lui Gheorghe, care și-a câștigat mica lui boierie prin muncă și istețiunea minții sale?...”

Banul, luat de vârtejul acestor idei liberale și umanitare, trimise să cheme pe Gheorghe; dar el plecase cu două ore mai nainte la Moldova, unde credea că va găsi, de nu alinare a durerilor ce-l consumau, cel puțin un refugiu în contra relei ispite.

Note

1. Arată-mi cum scrii. (n. N. F.)
2. Marafet aici în sensul de îndatorire.

▲ Începutul paginii.