Ciocoii vechi și noi/Chir Costea Chiorul

Jump to navigation Jump to search
←←Confidențele Ciocoii vechi și noi de Nicolae Filimon
(Chir Costea Chiorul)
Adevărul e proastă marfă→→


Ne oprim puțin din povestirea noastră, ca să introducem pe scenă, încă un personaj foarte interesant, care are să joace un rol însemnat în această istorie.

Cei ce cunosc cum era forma orașului București înaintea focului de la 1847 n-au decât să se gândească puțin și-și vor aduce aminte că, mergând drept pe ulița Colții spre Sf. Gheorghe cel Nou, era, pe timpul acela, o piață triunghiulară din care își luau începutul trei ulițe: una ducea spre Bărăție, alta către hanul lui Filaret[1] și cea din urmă se îndrepta către pescăria veche din mahalaua Scaunelor. Cea dintâi era locuită de bogasieri, a doua de cojocari subțiri și groși, iar a treia, acoperită cu scânduri ca bazarele din Stambul, era locuită numai de abagii și găitănari.

Pe la 1814 aceste ulițe, ca mai toate celelalte, erau așternute cu scânduri de stejar și aveau pe dedesubt canaluri de lemn pentru scurgerea apelor. A umbla însă pe asemenea poduri era o adevărată tortură, căci uneori ele erau pline de noroi infectat din cauza necurățirii canalelor, alteori se rupea câte o scândură tocmai când nenorocitul pedestru punea piciorul pe dânsa și, fără veste, el se simțea cufundat în noroi până la mijloc sau chiar se pomenea cu o mână scrântită sau un picior frânt. Să mai adăugăm pe lângă acestea și lipsa de felinare și abia ne vom putea face o idee despre trista stare în care se aflau ulițele Bucureștilor pe timpul acela.

În una din cele trei ulițe locuia un neguțător căruia, din cauza deosebitelor obiecte de vânzare ce ținea în magazinul său, nu-i putem da nici o calificație definitivă; tot ce putem zice despre dânsul este că făcea parte din toate breslele neguțătorești, fără ca să plătească patentă la vreuna dintr-însele, căci dacă stărostia voia să-i dea patentă de bogasier, el nu o primea, zicând că este ceaprazar; iar din această corporație el scăpa aruncându-se în alta, fără ca nimeni să-l poată dovedi de mincinos.

Acest neguțător, evreu de origine, dar trăit și naturalizat printre fanarioți, se deosebea dintre colegii săi printr-o rară dibăcie, întemeiată, din nenorocire, pe un caracter cât se poate de mârșav.

A trimite la ocnă pe un nevinovat sau a fura cu paraua de la marfă, pentru dânsul era totuna; conștiința lui era obișnuită cu tot felul de răutăți, încât cea mai mare nelegiuire nu putea să deștepte în inima sa nici milă, nici frică de Dumnezeu.

Ca să ajungă a dobândi stare mare, el întrebuințase toate mijloacele putincioase și nu nesocotise câtuși de puțin folosul ce putea trage întru aceasta de la femei. Nu era un desfrânat în țară pe a cărui cochetă să nu cunoască chir Costea. El împrumuta pe toți junii cu bani, luându-le dobânzi nespuse; făcea înlesniri amoroase chiar în casa lui; spiona pe toată lumea și o trăda la spătărie. Toate acestea le făcea sub masca omeniei și a dreptății și suntem încredințați că, dacă biata țară românească ar fi fost și pe atunci un obiect de speculă, chiar pentru oamenii de jos, chir Costea, negreșit, s-ar fi servit și el de cuvintele patrie și libertate, ca să-și sature lăcomia de bani.

Când îi ieșea înainte vreo femeie cochetă (de care nu era lipsă nici pe atunci), el, dintr-o simplă căutătură, înțelegea cu cine are a face și ce profit poate să tragă de la dânsa.

Dacă întreținuta vreunui boier cu trecere la curte și bogat se oprea cu butca dinaintea prăvăliei sale, el ieșea afară cu capul descoperit și o amețea cu lingușiri de tot felul: “Bine ai venit, preacinstită cuconiță! Ce mare cinste pentru mine! Cu ce pot să vă slujesc?” Am primit acum de curând: mătăsării de Veneția, tulpanuri, panglice, rățele și horbote din Lipsca, fesuri albe de Țarigrad, șaluri de Iran[2]. Am mai primit diamanticale de tot felul: rubine, smaragde și mărgăritare de la cei mai vestiți giuvaiergii din Stambul.” Apoi, întorcându-se către băieții din prăvălie, le zicea: “Ei, ce ședeți ca niște trântori? Scoateți tot ce avem mai frumos și puneți dinaintea milostivei cucoane, ca să-și aleagă orice i-o plăcea!”

În câteva momente se prefira pe dinaintea cochetei toate boarfele și falsele diamante ale ingeniosului bogasier, fără ca el să lase pe vreuna a trece mai jos de un cap d-operă. În fine, cocheta își alegea un inel de diamant, de mărgăritar sau o perniță de odagaciu și zicea surâzând:

— Cât costisește aceasta, chir Costeo?

— Să fac socoteala, milostivo.

Apoi luând în mâini obiectele în chestiune, se prefăcea că se gândește la prețul lor și-n urmă răspundea cu aer meditativ și serios:

— Pe mine mă țin șapte sute de lei, dar pentru preacinstitul obraz al panevgheniei tale le dau tot cu acest preț, voiesc să mă fac om al casei domniei sale. Ce știi! Poate că te voi ruga și eu de ceva și voi fi ascultat!

Cocheta număra banii și, luându-și obiectele cumpărate, ieșea din prăvălie petrecută de curtenitorul bogasier.

Dar fineța lui și-o întrebuința mai cu seamă asupra feciorilor de boieri cu stare și asupra acelora despre care afla că peste puțin timp au să ia vreun huzmet gras. Către toți aceștia el se arăta generos: îi împrumuta cu bani, le împlinea cu repeziciune orice serviciu, devenea chiar Mercurul lor fără plată. La toate înșelătoriile, însă, de felul acesta, el se ajuta foarte mult cu două copile ale sale, pe care le învățase atât de bine arta prefăcătoriei, încât ele atrăgeau pe tineri în casa lor întocmai ca niște adevărate sirene.

Era foarte curios a vedea cineva pe aceste copile servindu-se deodată cu modestia și cu cochetăria, două arme așa de opuse una alteia. Când pentru prima oară se prezenta vreun tânăr în casa bogasierului, fetele șezând pe câte un scaun, cu ochii plecați în jos, simulau o modestie demnă de sfânta Cecilia[3]; dar după ce se informau despre starea și pozițiunea lui și după ce se mai familiarizau cu dânsul, atunci își schimbau rolul: dacă tânărul era sărac sau se introducea în casa bogasierului cu scop de a solicita vreo facere de bine, fetele mai adăugau pe lângă modestie un fel de mândrie grosolan ă, care făcea-ndată pe solicitator să înțeleagă că n-ar fi rău să se care de acolo și să le lase în pace; când însă tânărul era bogat și darnic, atunci smeritele fiice ale Evei își părăseau curând sfiala cea prefăcută și, devenind cochete în toată puterea cuvântului, primeau cu cea mai destrămată răsfățare glumele, darurile și sărutările junilor libertini.

Pe când fetele întindeau toate aceste curse ca să amețească pe biata victimă, intra în casă și chir Costea cu câte o dulamă veche de postav putred, cusută cu fir mincinos, sau vreun alt veșmânt rămas de ani în prăvălia sa și cu un zâmbet plin de viclenie îi zicea: “Ia privește, cucoane, această dulamă. Ce mai postav! Ce mai sârmă de aur! Ce mai cusături! Parcă-i un tifarichi[4]. Ia îmbrac-o, așa să trăiești! căci trebuie să-ți șadă foarte bine cu dânsa.”

Junele, văzându-se pus între ciocan și nicovală, nu putea face altfel decât a îmbrăca haina. După ce se termina operațiunea, grecul privea pe tânăr din toate părțile cu o privire prefăcută, și strigând: “Bre! Ce minune... Luxăndrițo! Marghiolițo! Ia priviți, tată, pe cuconașu! Nu este așa că seamănă cu o beizadea? Cât de bine te prinde, cuconule! Parcă-i croită pe trupul domniei tale. Ai să facem un târg din două vorbe. Eu te iubesc prea mult; nu știu ce ai, că m-ai fermecat! Pe mine mă ține douăsprezece mahmudele, dar pentru hatârul domniei tale o dau ce zece[5]. Ai, să fie de bine!”

Nenorocitul tânăr, deși se vedea tot într-un timp și furat și batjocorit, căta să primească haina, ca să nu-și strice opiniunea de galantom ce aveau fetele despre dânsul. Scotea dar punga din buzunar și număra cele zece mahmudele cu o nepăsare prefăcută, sau scădea prețul hainei din vreo sumă cu care împrumutase pe grec mai nainte, tot prin astfel de mijloace.

Nu exista casă de boier în care să nu intre chir Costea, sub diferite pretexte; la gastronomi se introducea prin baclavale și dulcețe de Țarigrad, pe care le prezenta pe la zile mari; la tinerele cucoane își deschidea intrarea prin glastre cu flori și alte nimicuri femeiești, pe care le da cu prețul jumătate, ca să poată câștiga mai în urmă înzecit, prin intrigi și servicii de amor. În fine, păgânul de fanariot făcea tot ce-i sta prin putință ca să realizeze proverbul țării sale:

“Αρπαξε να τρώς και κλέψε ν'άχη”[6]

Iată portretul moral al omului ce alese Dinu și Duduca spre a le ajuta ca să mănânce starea postelnicului Andronache.

Note[modifică]

  1. Două clădiri au purtat acest nume: una este aceea despre care vorbim, iar cea de-a doua este localitatea pe care s-a clădit teatrul. (n. N. F.)
  2. De Persia. (n. N. F.)
  3. Sfânta Cecilia, patroana muzicii, era patriciană romană. Ea suna în perfecțiune organul și era tipul modestiei. (n. N. F.)
  4. Cap d-operă de o industrie oarecare și uneori primițiu de poame. (n. N. F.)
  5. Monedele ce circulau în timpul lui Caragea sunt acestea: mahmudea, cu lei 38; dodecarul, lei 12; funducul, lei 22; nesfiaua, lei 4; cercliul, lei 3; galbenul, lei 30; zgripțorul, lei 12 parale 20; sfanțul, lei 2; diricliul, lei 12 par. 20; spețul, lei 12; crontalerul, lei 14; barbuta, lei 2,20. (n. N. F.)
  6. Șterpelește ca să mănânci, și fură ca să ai!


▲ Începutul paginii.