Călătorie în Africa/Cel întâi pas în lume

 

Aveam 19 ani când ieșii din Universitatea de la Oxford, unde petrecusem multe nopți visând plăcerile lumii și descriind în versuri înfocate nesățioasele dorințe ce mă munceau. Eram, precum știți, domnilor, la acea vârstă de năluciri aurite și de prezumție fără margini, vârstă în care omul, încă necopt, este expus la o sută și o mie de întâmplări de tot soiul, triste sau vesele, poetice sau ridicole.

Iar de sunteți curioși a avea o idee de persoana mea la acea epocă... închipuiți-vă un butuc uscat, înfipt pe alți doi butuci cioturoși, ce purtau prin contrabandă numire de picioare: adăugați de o parte și de alta ale trupului două brațe lungi, care se legănau și bălăbăneau în toate părțile; puneți pe umerii lui un lucru rotund sub nume de cap, cu părul lins pe tâmple, cu urechile stacojii și cu plete în floarea morcovului degerat... și astfel veți avea portretul daghereotip al căpitanului Campbel, ce are acum plăcere de a călători cu d-voastră. De atunci m-am schimbat mult... dar atunci mai aveam și nenorocirea de a fi nepotul unui moș, care prin slăbiciunea lui de rudă pregăti o crudă lovire amor-propriului meu.

El era cel mai bun și cel mai onorabil om din lume, dar avea un defect grozav! Mă iubea cu o așa de mare orbire, încât mă socotea un geniu ca lord Byron și frumos ca un Adonis. La orice cuvânt rosteam, moșul meu cădea în admirare nemărginită și mă încredința că numele meu era menit a face epocă în secolul acesta; el mai adăuga că toate inimile femeiești din Englitera, precum și de pe continent aveau a se înflăcăra și a se topi după mine.

Într-o dimineață, iubitul meu moș intră în apartamentul meu cu un aer misterios.

-- Campbel! îmi zise el, bucură-te! Ai făcut fără știre o conchetă!...

-- Cum?... întrebai plin de mirare și de mândrie.

-- Ai aprins sufletul frumoasei ledi V.

-- Ce zici? Ledi V. nu m-a văzut niciodată.

-- Dacă nu te-a văzut cu ochii capului, te-a văzut cu ochii sufletului! zise bătrânul cu o zâmbire triumfală.

-- Nu te înțeleg bine, iubitul meu moș.

-- Vreau să zic că a citit minunatele produceri ale geniului tău, și acum ea visează cu dragoste la autorul lor.

-- Bine, dragul meu unchișor, de unde și până unde poeziile mele au ajuns în mâinile frumoasei ledi V. ?

-- Eu i le-am dat!

-- Dacă-i așa... spune-mi, te rog, cum ai aflat că ea mă iubește?

-- Nu vreau să-ți spun alta decât să te gătești ca să mergem deseară în adunarea ce ledi V. a hotărât înadins să dea astăzi, pentru ca să aibă prilej de a face cunoștința ta.

Zicând acestea, moșul meu ieși de la mine, aruncându-mi o căutătură expresivă, care voia să zică: O! scumpul meu Campbel! ai să întreci și pe Lovelas, și pe Don Juan, și pe toți cei mai vestiți biruitori de inimi femeiești! Nu am nevoie să vă descriu simțirile diverse ce se deșteptară în mine la o veste atât de interesantă; voi spune numai că, prin un efect comic al mândriei ce mă cuprinsese, sprâncenele mi se ridicaseră de două degete, capul mi se plecă înapoi pe spate și, în această poziție maiestoasă, toți ceilalți oameni mi se păreau pitici.

-- De vreme ce sunt iubit de o ledi atât de nobilă și frumoasă (îmi ziceam cu mulțumire), se înțelege că sunt demn de a fi iubit; și dacă sunt demn de a insufla așa pasiune, se înțelege că negreșit am multe și mari merite personale!

În adevăr, ledi V. avea pentru mine, pân-a nu mă cunoaște, o admirare ce s-ar fi putut lesne schimba într-un amor înflăcărat.

Romantismul vărsat cu îmbelșugare în versurile mele și, mai ales, laudele ce-i făcuse moșul meu de persoana mea exaltaseră închipuirea sa. Ea îmi adresa în taină cele mai drăgălașe visuri ale sufletului său, căci sufletul ei mă împodobise cu toate darurile cerești. Pentru ledi V., eu trebuia să fiu o ființă fragedă, cu părul aurit, cu ochii albaștri ca cerul Italiei, cu fața palidă și melancolică, și zău! nu sunt sigur că nu i-am apărut câteodată sub forma unui înger înaripat și zburând pin văzduh cu o liră de aur în mână.

Amorul e un zugrav ce are mania să facă portreturi mincinoase.

Ledi V. fusese măritată, la vrâstă de 16 ani, cu un om care putea să-i fie tată și care o nenorocise, cât au trăit, prin caracterul său aspru și nemulțumitor. Ea încă nu se îndulcise de fericirile lumii, și inima sa, însetată de dragoste, era ca o floare lipsită de căldura soarelui...

Această figură de retorică e veche, domnilor, de când retorica... dar ceea ce-i mai adevărat și decât dânsa este că ledi V. era de o minunată frumusețe și că, deși au trecut 20 de ani de atunci, totuși îmi aduc aminte de ea cu o dulce bătaie de inimă. Domnilor!... cine vrea să închine cu mine în sănătatea frumoasei ledi V.?

Zicând aceste, căpitanul Campbel ridică păhărelul său de punci și, salutându-ne după moda englezească, îl deșartă și apoi urmează așa cu povestirea:

Cum veni seara, mă îmbrăcai cu haine noi, după cum se purtau pe atunci. Îmi pusei un frac cu cozile lungi până la călcâie; pantaloni strâmți și scurți până la glezne! jiletcă galbenă cu flori late, cusute pe ea; guler crohmolit și vârtos, care îmi gâdila urechile; și, ascunzându-mi mâinile într-o pereche de mănuși verzi, mă pornii cu moșul meu spre otelul ledii V.

Până atunci nu fusesem niciodată în adunări mari, și măcar că moșul se extazia dinaintea toaletei mele, eram tulburat fără voie. Mulțumirea și sperarea măgulitoare ce simțeam, gândind că aveam a mă înfățișa unei persoane care mă iubea, erau amestecate cu o presimțire neînțeleasă, ce amorțea săltările bucuriei mele; și ideea de a mă g[...]ntr-o societate numeroasă, compusă de cele mai elegante dame din Londra și din cei mai fașionabili gentelmeni, îmi cauza o sfială foarte nesuferită. Nu știam cum trebuia să mă prezent stăpânei casei și ce să-i zic când m-a recomanda moșul meu.

Prin urmare, îmi închipuii un dialog între ledi V. și mine și alcătuii în minte-mi o sută de întrebări și de răspunsuri nimerite, încât, sosind la otelul acestei dame, suii scările cu hotărâre de a-i rosti fraza următoare: Ladi! de mult căutam prilej de a avea norocire și onor a fi recomandat unei persoane atât de distinse, ale cărei înalte simțiri se unesc cu o frumusețe rară și poetică, pentru ca să compuie un înger rătăcit pe fața pământului spre fericirea omenirii!...

Acest compliment de colegian era menit, după socotința mea, să producă un efect minunat, căci, la vârsta de 19 ani, noi credem că meritul unui compliment stă în lungimea lui.

Când se deschiseră ușile salonului, mă apucă un soi de amețeală, care mă făcu să rămân înfipt pe prag. Salonul era plin de lumină, de flori, de cordele, de diamanturi, de zâmbete fermecătoare și de figuri vesele și plăcute, care cu toate înotau în acel fluid magnetic ce plutește în atmosfera unui bal. Ledi V. se găsea în fund pe o canapea de stofă argintie; trebuia dar să trec prin tot salonul, pentru ca să mă apropii de ea și să-i fiu prezentat. Atunci simții toate încheieturile mele slăbind, ca și când m-ar fi pătruns o scânteie electrică; aș fi iubit mai bine să trec printre gloanțele a două armii dușmane decât prin mijlocul grupelor de dame și de cavaleri împrăștiate în dreapta și în stânga.

Nimic nu este mai greu pentru un tânăr de 19 ani decât de a se prezenta bine într-un salon și a înainta cu un pas sigur, fără a da motive de observări ironice persoanelor străine. Dacă se întâmplă să fie neîndrăzneț, amar de el!... ii pierdut. Uimirea lui se face într-o clipă subiectul favorit de luare în râs al tuturor celor ce n-au decât un spirit râzător. Închipuiți-vă dar în ce poziție falsă mă găseam eu: semănam cu un lup într-o claie de zăvozi.

Moșul meu mă luă de mână, mă trase după el de-a lungul salonului și, adresându-se ledii V., mă prezentă el după toate formele uzitate. Frumoasa ledi V. se îngălbeni, auzind numele meu, și îmi zise cu glas tremurător:

-- Sir Campbel, sunt prea fericită de a primi în adunarea mea un tânăr poet de un talent așa de frumos ca al d-tale.

La aceste cuvinte mă tulburai cu totul; salonul începu a se învârti împrejurul meu și îmi aduc aminte că rămăsei cu trupul plecat înainte, cu ochii țintiți pe parchet și mormorăsind din buze câteva cuvinte din complimentul ce pregătisem. „Ledi! simțirile trupești și frumusețea înaltă... care m-au făcut... să doresc de multă vreme... pentru fericirea omenirii... de a mă înfățișa... alcătuiesc un înger..."

Nu putui zice mai departe, căci sângele mi se suise în cap și îmi țiuiau urechile grozav. Moșul meu mă trase de cozile fracului și îmi șopti ca să-mi ridic capul. Tocmai atunci ledi V. se cam plecase înainte pentru ca să dea niște ordine unui lacheu ce adusese o tabla cu limonadă. Când vrui să urmez sfatul moșului meu, lovii cu nasul în fruntea frumoasei ledi V., și o lovii astfel de tare, încât sărmana femeie căzu pe canapea, jumătate amețită.

Această tristă întâmplare adună îndată pe toți lângă ledi V. și mă făcu să salt înapoi cu înfiorare, ca un om ce, din greșeală, ar fi împins pe altul într-o prăpastie. Din nenorocire, lacheul cu tablaua de limonadă se găsea tocmai din dosul meu, și mișcarea mea îl lovi peste mâini. Paharele atunci începură a juca polca, a s[...]n sus, a se răsturna zângănind, și multe din ele se vărsară pe rochiile damelor!

Era să nebunesc!... din toate părțile se ridicau țipete și plouau ocări asupră-mi; damele nu știau cum vor șterge petele de limonadă de pe toaletele lor și se uitau la mine cu ochi de pantere furioase, cavalerii păreau gata să se arunce ca să mă sfâșie; moșul meu, sărmanul! alerga de la unii la alții, cerând iertare pentru greșeala mea, și numai ledi V. semăna pătrunsă de milă pentru poziția mea atât de critică!

Cât pentru mine, turbat de rușine, mă aruncai ca un nebun printre dame și cavaleri împingând pe toți, călcându-i pe picioare făr-a mai cere pardon, mă trântii cu desperare pe un jilț, în colțul salonului, dar răsării îndată cu înfiorare, căci simțisem ceva plesnind pe jilț și dând un sunet jalnic.

Ghiciți, domnilor, ce era?... Bucățile zdrobite ale unei ghitare, pe care mă trântisem fără a o zări. Nenorocitul instrument sta acum lățit ca o turtă, cu toate strunele sale rupte!

Dacă ați văzut vreodată un chip de idiot, vă puteți imagina aerul dobitocit ce se tipări pe fața mea la acea priveliște. Toate simțirile, toate ideile mă părăsiseră; mă prefăcui în statuie.

Salonul vuia de hohote ațâțate prin luarea în râs a adunării.

-- Iată un poet plin de melodie! zicea un tânăr gentelmen, arătându-mă la dame.

-- Însă el pare a fi foarte desperat, adăuga altul, căci a rupt strunele lirei sale.

-- Și chiar lira sa a zdrobit-o sub picioare! Damele râdeau de leșinau, iar eu, păcătosul! primeam în tăcere acele trăsnete pe capul meu, căci mă credeam bun de spânzurătoare. Bietul moșul meu, roș ca o sfeclă și ștergându-și fruntea, sta deoparte, cufundat într-o posomorâtă meditare. Numai nobila ledi V. nu râdea, ci căuta să potolească împroșcarea acelor sarcasme; însă neputând reuși prin rugăminte, ea se apropie de mine, mă luă de mână și zise cavalerilor: Domnilor! iau pe sir Campbel sub protecția mea!

Îmi venea să mă arunc în genunchi dinaintea ei, dar ea mă opri prin o căutătură rece, care îmi îngheță inima. Nu voi uita niciodată acea căutătură, în care era scrisă soarta mea! Ea îmi arătă o prefacere cumplită în simțirile frumoasei ledi. Sărmana!...

Își pierduse, într-o clipă, toate nălucirile cele mai încântătoare asupra mea, și acum poate că se rușina de slăbiciunea ce avusese pentru un colegian ridicol.

Moșul meu, înțelegând acea schimbare în ideile ei, făcea toate chipurile ca să redobândesc favorul ce pierdusem; și, când liniștea se restatornici în salon, el căută în mai multe rânduri să aducă vorba asupra poeziei, sperând că poate voi fi rugat de a rosti versuri de ale mele, dar în zadar! Societatea grăia despre cea de pe urmă operă a lui Rossini.

-- Apropo, strigă moșul meu, cunoașteți romanța cea mai nouă a lui Auber?

-- Care? întrebară damele.

-- O romanță foarte frumoasă, răspunse bătrânul, și foarte sentimentală. Nepotul meu o cântă prea bine, și dacă voiți s-o ascultați...

La această propunere, damele și cavalerii căutară unii la alții cu un aer ironic și, voind negreșit să mai aibă motiv de râs, mă rugară ca să binevoiesc a-i încânta prin glasul meu. Eu blestemam în mine ideea moșului meu, dar n-avui ce mă face, căci o damă mă luă de mână ca pe un copil și mă duse la piano, făgăduindu-mi să mă acompanieze chiar însăși.

După multe bătăi de inimă, mă hotărâi să încep și deschisei o gură largă pentru ca să atac notele în plin. O! prigonire a soartei!...

O! fatalitate grozavă!... Tocmai atunci o muscă rătăcită se speria de sunetul clavirului și, năvălind chiorâș în gură-mi, se opri bâzâind în gât!

Vă las să gândiți râsul adunării, desperarea moșului meu și disprețul scris în ochii ledii V. Iar eu, domnilor, cuprins de nebunie, mă aruncai cu capul gol afară din salon. Câtă vreme am alergat pe ulițele Londrei și pe malurile Tamizei, nu știu; dar, când se făcu ziuă, mă trezii pe podul unei corăbii ce pleca la India!... Astfel am început călătoriile mele pe mare, și de atunci n-am mai văzut nici pe moșul meu, nici pe frumoasa ledi V.

Cine știe care ar fi fost soarta mea pe lume dacă nasul meu nar fi făcut carambol cu fruntea unei dame elegante; dacă nu vărsam o tabla cu pahare de limonadă pe toaletele unei adunări întregi; dacă nu turteam un instrument menit a împreuna cântece de amor și dacă o muscă chioară nu și-ar fi ales loc de scăpare în gâtul meu!... De nu mi s-ar fi întâmplat toate aceste catastrofe, poate ca nu aș fi ajuns căpitan al vaporului ce comandez și n-aș avea acum plăcere de a vă umplea paharele cu mâna mea... Dar frumoasa ledi V. unde să fie acum?... Oriunde s-ar găsi, în lumea aceasta sau în ceea lume, domnilor, beau încă o dată în suvenirul ei!

• * *

Povestirea nenorocirilor căpitanului Campbel ne făcu mult să râdem, și convorbirea noastră, ațâțată prin plăcuta înrâurire a punciului, se prelungi până la două ore după miezul nopții. Cu toate acestea, a doua zi, noi eram pe podul vaporului la răsăritul soarelui, răsuflând aerul învietor al dimineții și privind în dreapta noastră malurile Spaniei. Marea limpede și albastră se întindea până la poalele munților ce se înșiră de-a lungul orizontului, de la marginea Franței și până la hotarele Portugaliei. Ea oglindea seninul cerului, și iluzia era atât de mare, încât ni se părea că pluteam între două ceruri.

În călătoriile pe mare, unde pasurile omului sunt mărginite în lungimea podului corăbiei, unde ochii lui nu întâlnesc de jur împrejur decât întinderea pustie a valurilor; unde toată viața e concentrată pe niște scânduri plutitoare și numai prin ele este despărțită de prăpastia îngrozitoare a mării... acolo cea mai mică întâmplare este interesantă și atrage luare-aminte. Răsăritul voios al soarelui, corăbiile ce se zăresc trecând în depărtare cu pânzele lor albind în lumină, lucrul marinarilor acățați pe funiile catargurilor, jocul peștilor în fața apei, sosirea unei păsăruici rătăcite ce se oprește puțin pe vârful catargului, cântă drăgălaș și apoi se face nevăzută în văzduh... toate aceste incidenturi dobândesc o mare importanță în ochii călătorului, căci ele rup monotonia zilelor. Pe mare omul devine un copil, căruia lucrul cel mai neînsemnat produce mirare și prilejuiește o nevinovată petrecere. Din această cauză mai toate jurnalele călătorilor pe mare cuprind aceleași însemnări, de pildă:

24 sept. -- Soarele se ridică măreț din sânul valurilor și, razele lui poleind orizontul cu o linie strălucitoare, marea limpede și albastră pare ca un smarald încadrat într-un inel de aur.

Un vânt răcoritor începe a sufla: întinderea mării se acoperă de lungi șiruri de valuri ce se înaintează asupra corăbiei ca o armie dușmană; dar corabia, însuflețită prin geniul omului, dă năvală printre movilele de apă, se înalță pe vârfurile lor, se clatină în văzduh și apoi, lunecând cu repejune, pare a se adânci în fundul prăpăstiilor.

Mișcarea vaporului îmi produse deocamdată un efect displăcut; mă simt puțin amețit și de-abia pot să-mi cumpănesc pasul pe pod.

Un arap de la Fez, care călătorește cu noi, pătimește de boala mării și se vaietă, invocând pe Allah! Mă apropii de el și îl întreb turcește: Chief ioc?... El se mânie și îmi întoarce spatele.

Angel râde cu căpitanul Campbel, cercând a juca polca în clătinarea corăbiei, în vreme ce marinarii, acățați pe funiile catargurilor și legănați în văzduh, desfac pânzele.

Spre seară, vântul contenește, marea se liniștește, și când stelele răsar, ele se prevăd pe fața apei ca într-o oglindă. Un fenomen foarte curios se produce în întunecimea nopții: mii de globuri luminoase strălucesc împrejurul vaporului, ieșind din valuri și dispărând în brazda largă și spumegată ce lăsăm în urma noastră. Acel fenomen, netălmăcit până acum, se numește: fosforescența mării.

25 sept. -- Zi frumoasă; marea albastră; orizont luminos.

Mulțime de corăbii se zăresc în depărtare, unele mergând spre răsărit, altele spre apus; unele având forma de păsări uriașe cu aripile întinse, altele semănând cu niște catedrale.

Zărim insula Ivice de-a stânga noastră, și, pe la 8 ore, trecem între insulele Baleare și coastele Spaniei, în fata capului SanMartin și în canalul Balearelor.

Cu cât ne apropiem de capul San-Martin, malurile se arată mai vederat în limpezimea atmosferei. Un lanț de munți goi și arși de soare închide orizontul de-a dreapta noastră și se confundă în depărtare cu norii cerului.

Câteva păsărele vin de ne vizitează. Arapul cearcă să prindă una din ele, suindu-se ca o mâță pe scările de frânghie care spânzură de-a lungul catargurilor; dar, ajungând la jumătatea scării, pierde cumpătul și rămâne aninat în văzduh, deasupra valurilor, vreo cinci minute. Angel și căpitanul pun rămășag că a cădea și că n-a cădea... dar, în sfârșit, bietul Haji-Ab-el-RahmaLahlo își adună toate puterile în desperarea sa și scapă din poziția primejdioasă în care se găsea. Angel a prăpădit rămășagul, adică doua butelci de șampanie, și ne poftește ca să le deșertăm în sănătatea arapului.

26 sept. -- Podul corăbiei, spălat cu săpun și grijit, lucește ca parchetul ceruit al unui salon; bronzurile și alămurile de la cutia busolei strălucesc în razele soarelui ca bucăți de aur.

Mulțime de goelanzi (păsări de mare) zboară pe deasupra valurilor și deodată se azvârl în ele cu repejune și apoi ies cu peștișori în pliscuri. Aripile lor mișcate în albastrul mării par ca o spumă argintie.

Vaporul lasă în urmă-i o brazdă verde, iar împrejuru-i plutesc pete albe de spume care seamănă cu vinele marmorelor.

Un curcan bătrân, menit de a fi prefăcut în friptură, iese din cușcă, și, pentru ca să scape de foc, se azvârle în apă! Îl vedem plutind pe valuri, și, după o luptă eroică de câteva minute, sărmanul! cufundându-se în noianul mării, ne amintează trista imagine a lui Leandru. O mare jale cuprinde tot vaporul la o priveliște atât de dramatică! iar mai cu seamă bucătarul nostru rămâne desperat peste măsură!

27 sept. --Pe la 8 ore dimineața, o minunată panoramă se înfățișează ochilor noștri. La lumina aurită a soarelui zărim, în dreapta, țărmurile Andaluziei, în față, stânca măreață a Gibraltarului, și în stânga, munții Africii, dintre care cel mai înalt se numește arăpește: Jvelmussa. Spectacol maiestuos! Două continente, Europa civilizată și Africa sălbatică, despărțite prin canalul de Gibraltar, și două mări, Oceanul și Mediterana, unite prin același canal într-o tainică însoțire. Munții Spaniei și ai Marocului, formând în fundul orizontului un măreț amfiteatru, seamănă a fi martorii uriași ai acelei însoțiri.

Stânca Gibraltarului ni se arată încinsă cu un brâu de nori trandafirii, în vreme ce creștetul ei alb se scaldă în seninul albastru al cerului, și poalele sale în albăstrimea valurilor. Ea seamănă, de departe, cu un leu gigantic culcat pe labele sale la picioarele Spaniei.

Peste două ore de o plutire nesimțită, trecem lângă capul Europa, pe care este ridicat un far, și intrăm în baia Gibraltarului, ce se îndoaie ca un arc, format de munți arși de soare și de capurile Europa și Cabruta.

Vaporul se înaintează de-a lungul fortificărilor engleze ridicate pe maluri, și în curând sosește și aruncă ancora dinaintea orașului Gibraltar, în față cu târgul Algesiras, ce albește dincolo de baie, pe coasta Spaniei.

Ne coborâm într-o barcă și, trecând prin o mulțime de corăbii venite din toate părțile lumii, sosim la mal și sărim pe cheiuri, în mijlocul hamalilor lungiți la soare. Trecem pe sub două porți de cetate și intrăm voioși în oraș, după îndeplinirea formalității pașapoartelor.

Întâlnim un mare corp-de-gardie de scoți, în îmbrăcămintea lor neisprăvită, adică purtând căciuli mari cu pene negre, spențere roșii, fuste scurte de materie în dungi, ghetre, și alta nimică.

Apucăm strada mare a orașului, ce are cu totul fizionomia orașelor engleze și, în fine, sosim la locanta numită Club house (clob hauz) pe piața Commercial Square.

Ferestrele salonului meu se deschideau asupra mării și asupra țărmurilor Africii și, de când sosisem la locantă, nu mă puteam sătura de priveliștea minunată ce se desfășura în fața mea.

-- La ce gândești? mă întrebă Angel.

-- Gândesc că Africa e foarte aproape, că Marocul ne întinde brațele și că mare greșeală am face să trecem alăture făr'a-l băga în seamă.

-- Au!... vrei să mergem la Maroc?

-- Astfel de mult o doresc, că de-ar fi vro barcă gata de plecat, aș purcede chiar astăzi.

-- Este un vapor francez care merge la Tanger.

-- Când?

-- Peste trei ore.

-- Hai dar cu el și vom vizita Gibraltarul la întoarcerea noastră.

-- Bucuros; eu merg și în Hina, dacă vrei.

-- Poate să dăm o raită și pe acolo, mai târziu; dar acum deodată, hai să vedem marocanii de-aproape.

-- Ol rait! strigă Angel cu bucurie, sărind ca un copil pin casă.

Și în adevăr, peste puține ore, ne îmbarcam amândoi pe vaporul francez „Honfleur", care face călătorii regulate între Gibraltar și Tanger^[1].

---

1. N. B. Această primă parte a uvragiului a fost scrisa în 1855 și publicată în România literară [V. A.]