Călătorie în Africa/Muntele de foc

Jump to navigation Jump to search


Într-amurgul unei frumoase zile de vară din anul 1839, amicii mei C... N (Costache Negri), N... D (Nicolae Docan) și eu coboram încet munții Apenini care despart Toscana de văile Lombardiei. Un vânt ușor se ridicase, și plăcuta lui dezmierdare ne trezea din apatia în care ne cufundase căldura nesuferită a atmosferei. Toate simțurile noastre se învioșeau sub înrâurirea acelui vânt răcoritor. Natura ni se părea mai veselă, seninul cerului mai limpede, cântările păsărilor mai dulci! Părea că ni se ridicase de pe ochi un văl întunecos și de pe inimă o greutate apăsătoare. Într-un cuvânt, apusul soarelui ne făcu să gustăm una din acele tainice mulțumiri ale sufletului, atât de puternice la vârstă de 19 ani, încât mintea plutește în mii de visuri aurite și închipuirea se exaltă până a crede că aude cete de îngeri serbând sfârșitul zilei pe harpe de aur.

În curând am ajuns la satul Petra-Mala, ce se găsește între Giogo, muntele cel mai nalt al lanțului de Apenini ce petrecusem, și Filigare, hotarele Toscanei. Când am intrat în sat, noaptea căzuse și stelele sclipeau vesel pe bolta cerească.

Veturinul nostru, adică stăpânul și totodată vizitiul trăsurii cu care plecasem de la Florența, ne duse la cea mai bună locantă; iar proprietarul acesteia, sinior Antonio, ne primi cu toată ceremonia măgulitoare care ațâță și mărește galantomia călătorilor.

Complimentele și titlurile de alteță cu care ne stropi el, când neam pogorât din trăsură, ne înduplecară cu totul în favorul lui; iar când, după o plecată închinăciune, el ne luă de subsuori ca să ne suie la rândul întâi, atunci sinior Antonio câștigă toată încrederea și toată simpatia noastră, două nobile sentimente de care el făcu abuz, încărcându-ne gros la socoteală a doua zi! Noi am plătit fără a-i face vro observare cât de mică, fiindcă fusesem tratați de alteță, dar ne-am decis de atunci a ne pogorî singuri din trăsură și a ne sui scările locantelor fără ajutor, căci mai aveam încă de întâlnit mulți siniori Antonio în drumul nostru până la Moldova.

La masă, locantierul ne vorbi despre un vulcan ce s-ar fi aflând în apropierea satului și pe care locuitorii din Petra-Mala îl numeau Monte di Fo (Munte de Foc). Ne-am hotărât îndată de a-l vizita, și sinior Antonio, gata la poruncile noastre, ne-a și găsit pe la vecinii lui trei zmei cu urechile lungi, înșeuați și înfrâuați, precum se cuvenea la niște altețe.

Ne suirăm călare f[...]ntârziere, și caravana noastră se porni la pas, cârmuită fiind de sinior Antonio și urmărită de vro doi copilași din sat, care, țipând și sărind cu picioarele goale pe pietrele străzilor, zădărau zmeii noștri cu vergi subțiri; însă aceștia, făr'a-i b[...]n seamă, își urmau drumul foarte liniștiți, întocmai ca niște filozofi ce ar fi trecând cu fruntea senină printre necazurile lumii!

Cărarea ce duce la Muntele de Foc șerpuiește printre stânci fărâmate și pe maluri de râpi adânci; și fiindcă străinii s-ar putea primejdui pe jos, locuitorii din Petra-Mala și mai ales sinior Antonio au pentru trebuința călătorilor locomotive sigure, ce se numesc măgari în limba veche și asini în cea nouă. Acest animal este trebuitor locuitorilor de munte ca și cămila arabilor. Blând, supus la glasul stăpânului, el îl duce în spinare pe vârfurile cele mai nalte ale stâncilor, pe gurile celor mai adânci prăpăstii, fără a-l pune vreodată în pericol. Răbdarea lui nemărginită, caracterul său flegmatic și cumpănirea pasurilor sale sunt calități cunoscute și care ar face din el o ființă perfectă, dacă el nu s-ar abate câteodată la un nărav omenesc, la îndărătnicie! Cu toate acestea, însă, marele poet al vechimii, Homer, l-a comparat cu Aiax, unul din cei mai viteji eroi ai poemului Iliadei, și Delille, poetul francez care a tradus pe Virgiliu și pe Milton, a făcut portretul măgarului în versuri foarte măgulitoare, zicând printre altele că:

„Il sert de Bucéphale a la beauté peureuse!" Câți oameni trec pe fața pământului făr-a merita de a fi asemănați cu Aiax și cu Bucefal!

Cu cât ne depărtam de sat, greutățile drumului se înmulțeau, însă bucefalii noștri își cumpăneau mersul cu un tact vrednic de laudă; la fiecare pas ei pipăiau drumul cu copitele, făr-a se îngriji de pietrele care fugeau sub picioarele lor și care se duceau de-a dura în fundul prăpăstiilor. În zadar sinior Antonio îi îndemna cu glasul, și copiii din urmă cu vergile!... ei dau numai din urechi, iar din pas nu ieșeau! În fine, după o cale acrobatică prin tot soiul de rătăcănii, ne-am găsit deodată lângă vulcan.

Acest Munte de Foc este unul din fenomenele cele mai curioase ale naturii! Pe o suprafață de trei stânjeni cvadrați ard mii de limbi de foc ce seamănă a ieși din pământ, pe mii de țevi subțiri; și, lucru de însemnat! acele pări nu se ridică mai mult decât de o palmă și au toate însușirile parei acestui punci, care arde acum dinaintea noastră, colorul și chiar parfumul ei; astfel, încât de ar sta cineva împotriva vântului și ar răsufla duhoarea acelui foc, în curând s-ar îmbăta.

Ne puserăm cu toții împrejurul acestui vulcan; ne aprinserăm țigaretele la para lui, și unul din noi începu a grăi cu sinior Antonio:

-- Ce crezi d-ta de focul acesta, siniore ?

-- Eu? răspunse Antonio, cred ceea ce zic bătrânii din PetraMala.

-- Și ce zic ei?

-- Că Muntele de Foc trebuie să fie vro răsuflătură a iadului.

La cuvântul de iad, sinior Antonio își făcu cruce.

-- Foarte bine; dar ce dovadă aveți că iadul se află tocmai sub munții Apeninilor?

-- Probe avem multe: l0 că pe la miezul nopții se aud pe-aici glasuri de cucuveici și gemete grozave, care par că ies din fundul pământului; 2-lea, că padre Bertolomo și-a ars barba și sprâncenele chiar aici unde ședem noi.

-- Care padre Bertolomo?... Ce i s-a întâmplat?

-- El este un călugăr capuțin de la Verona, care, ca și d-voastră, nu credea că Muntele de Foc este hornul iadului, ci din contra socotea că ar fi cuprinzând comori nesfârșite... Într-o noapte, iată-l că vine singur aici și, ațâțat de demonul lăcomiei, se apucă de săpat. Sapă el, sapă mereu de cu seară și până pe la miezul nopții; iar Satan îl lasă de se muncește până ce face o groapă adâncă cât un stat de om. Atunci Duhul-răului dă drumul focului din iad, și sărmanul padre Bertolomo se vede deodată cuprins de pară!

Strigă, se zbuciumă, cearcă să iasă... în zadar! Focul îl învăluiește din toate părțile și îi arde și hainele, și barba, și sprâncenele. Din norocire, un călător, trecând pe acolo, aude răcnetele capuținului, aleargă și îl scapă, căci altminteri Satan îl prefăcea în friptură pentru ospățul dracilor.

Zicând acestea, sinior Antonio își mai făcu o cruce, iar copilașii așezați pe lângă el ziseră cu spaimă: Santa Maria!

-- Dacă voiești numaidecât, sinior Antonio, să dai în seama lui Satan pârlirea lui padre Bertolomo... fie! spune-mi însă, de mult s-a ivit acest foc pe munte ?

-- Ivirea lui se ține de o întâmplare ce mi-a istorisit bunul meu, care și el o știa de la bunul său, Dumnezeu să le ierte păcatele!

-- Amin!

Sinior Antonio tuși de trei ori, își drese glasul și ne spuse următoarea legendă. În vreme ce para vulcanului răspândea lumini fantastice pe vârfurile stâncilor de pe-mprejur.

-- Pe când Veneția se bucura de avuțiile și de libertatea sa, Petro Foscari era unul din cei mai nobili și mai însemnați patricieni din Lombardo-Veneția. Veniturile sale de milionar, poziția și numele lui îl puneau în cea întâi linie din societățile aristocratice; dar pe cât soarta îl înzestrase cu tot ce poate contribui la fericirea unui om, pe atâta natura îl tratase fără milă, dându-i o figură urâcioasă, doi ochi mici care pătrundeau cu răutate, niște buze vinete și subțiri, ce semănau vopsite cu venin, și o pieliță zbârcită ce bătea în două flori, în galben și în verde.

Această nedreptate a naturii avu o fatală înrâurire asupra contelui Foscari. Toate plăcerile lumii erau amărâte pentru dânsul prin ideea sluțeniei sale. Nu avea, sărmanul! nici un minut de liniște, căci, oriunde mergea, i se părea că aude în vorbele altora aluzii crude asupra nenorocirii sale. Dacă intra într-un salon și da cu ochii de vro oglindă, ideile sale se tulburau; el își închipuia că stăpânul casei ar fi așezat înadins oglinda în locul acela, pentru ca să-i aducă aminte de asemănarea lui cu un strigoi rătăcit printre cei vii. Dacă vreo damă zâmbea tocmai când el se apropia de dânsa, Petro își mușca buzele de mânie și țintea asupra nenorocitei dame o căutătură grozavă ce o înfiora; iar dacă împingea păcatul pe un bărbat să-i zică măcar un cuvânt cât de puțin atingător, atunci stiletul său căuta îndată răzbunare în vărsare de sânge.

Toți se fereau de el ca de un ciumat; toți se dau în lături când îl vedeau; convorbirile se întrerupeau; veseliile se stingeau.

Apropierea înfricoșatului Bravo din Veneția nu producea un efect atât de respingător, precum ivirea contelui Foscari!

El însemna toate scenele tăcute ce se petreceau împrejurul lui, și mizantropia sa creștea în proporție cu ura ce insufla el societății venețiene. Într-un cuvânt, nenorocitul conte ajunsese a se urî chiar pe sineși și a fi nesuferit nu numai străinilor, dar chiar lui însuși.

Într-o zi, contele Foscari zări la o primblare de gondole, în Canalul de Judeca, pe fata ducăi Orloni, ce sosise numai de trei zile de la Neapoli, și frumusețea ei îl înnebuni. Din minutul acela el o iubi ca pe o madonă! o iubi mai mult încă... ca pe un chip frumos! el, care și-ar fi dat toate comorile, toată noblețea, toată strălucirea numelui său pentru un chip frumos! Din minutul acela el simți un nou șir de suferințe necunoscute lui până atunci: sperarea înșelătoare și gelozia crudă! însă, ca un om ce pân-în ora de pe urmă tot se măgulește că va scăpa de moarte, contele uita ades nenorocirea lui și se lăsa a fi ademenit de cele mai drăgălașe năluciri, căci era veșnic îngânat de glasul sufletului său, ce îi vorbea de Letiția, fiica ducăi.

Cum se întinseră umbrele nopții pe canalurile Veneției, contele Foscari se sui într-o gondolă și se duse sub ferestrele palatului Letiției. Nefericitul! Își pusese în gând să dea o serenadă tinerei ducese și să-i răpească sufletul prin farmecul glasului său, căci am uitat a vă spune, domnilor, ridicolul cel mai mare al bietului conte. El se credea a fi muzic desăvârșit și își închipuia că are un glas îngeresc, când, dimpotrivă, avea un glas de motan răgușit.

Apucând dar o mandolină în mâini și ridicându-și ochii spre balconul Letiției, unde se zărea o umbră, el începu a miorlăi o barcarolă venețiană foarte cunoscută pe atunci în Veneția:

Marea-i lină
Ca zâmbirea-ti
Și senină.
Ca privirea-ti
Vină, vină
Fără frică
Să te primbl-în luntrea mică ș.c.l.

Nu sfârși bine versul de pe urmă al barcarolei, și pe balcon se ivi o altă umbră mai mare, care, plecându-se pe canal, împreună finalul cântecului cu un hohot de râs răsunător!... B Mandolina căzu din mâinile contelui, glasul i se tăie pe loc, și el rămase ca un om trăsnit de fulger, în vreme ce umbrele amândouă din balcon se făcură nevăzute.

-- Amalteo! Amalteo! strigă deodată contele, amenințând balconul deșert cu stiletul său; Amalteo! râs-ai tu de mine, dar te-oi face eu să plângi amar! Rostind această amenințare în turbarea ce-l cuprinsese, nenorocitul conte pică obosit pe perinele gondolei și se depărtă de acel loc, făcând și desfăcând o sută de planuri de răzbunare asupra lui Amalteo. Cine era însă acest Amalteo?

Amalteo Peroni se trăgea din una din cele mai mari familii din Neapoli; tânăr, frumos, elegant și bogat, el venise de vro două luni în Veneția și se făcuse favoritul tuturor damelor prin delicatețea purtării sale, prin gustul distins ce prezida la toate faptele lui și prin o gingășie copilărească, de care era întipărită natura sa delicată. El era iubit de multe patriciene, pe cât nobile pe atât frumoase, dar mai cu seamă era iubit de fata ducăi Orloni, care îl cunoscuse la Neapoli.

Asemene Amalteo admira multe frumuseți venețiene, dar mai cu deosebire el adora pe Letiția, căci Letiția le întrecea pe toate cu minunile îngereștii sale figuri și cu încântările spiritului său.

Toți străinii îi priveau pe amândoi cu o mulțumire adevărată și îi admirau, așteptând ziua nunții lor ce era să se facă în curând.

Contele Foscari singur le purta pizmă și căuta mijloace de a dărâma fericirea lor!

A doua zi după scena balconului, el se duse la palatul ducăi Orloni și, suind scările cu repejune, se găsi deodată față-n față cu Letiția, în cel întâi salon. La vederea lui, tânăra copilă îngălbeni, tremurând de spaimă; iar contele Foscari, pierzându-și mințile, se aruncă în genunchi dinaintea ei, cu mâinile întinse spre dânsa.

-- Letițio, Letițio, îi zise, ia stiletul și mă ucide, căci fără tine viața-i o pedeapsă nesuferită... Toate chinurile iadului le simt în sufletul meu de când te iubesc, căci te iubesc cu desperare, cu gelozie, cu nebunie...

Cum declama însă aceste cuvinte deșănțate, o mână străină se înaintă pe deasupra lui și îi puse în față o oglindă mică.

Contele se v[...]ntr-însa cu tot ridicolul poziției sale, își întoarse iute capul și zări pe Amalteo! Înfuriat la vederea rivalului său, el răcni ca un tigru rănit și se izbi crunt asupra lui. Tânărul căzu jos, străpuns de stiletul contelui, iar contele, din ziua aceea, se făcu nevăzut din Veneția.

Un an după această întâmplare, pe locul unde arde acum focul ce vedeți aici chiar, erau așezați vro doisprezece hoți înarmați din cap pân-în picioare. Toți stau grămădiți împrejurul căpitanului lor, Marco Brojio, care de o bucată de vreme împrăștia spaimă în toată partea aceasta a munților Apenini și în văile îmbelșugate ale Lombardiei.

Nu era pe atunci vorbă în toată Italia decât despre sumețiile și cruzimile lui Marco Brojio. Unii ziceau că el era nalt cât un brad de munte, că avea brațe groase de uriaș și o barbă neagră ce îi acoperea obrazul întreg; alții spuneau că el era mic de stat, cu ochi de veveriță, cu buzele subțiri și galbene, cu părul roș ca para focului. Iar deși opiniile asupra acestui hoț vestit erau deosebite, nime nu-i pomenea numele fără a-și face cruce!

În noaptea ajunului de Crăciun, Marco Brojio, precum am spus, sta lungit cu tovarășii lui pe iarba verde ce acoperea locul din care acum ies limbi de foc. Nori negri se întinseseră pe ceruri, aducând groază și împrăștiind o întunecime cumplită în lume; tunetul vuia din vreme în vreme în partea munților despre Giogo; iar fulgerele se alungau pe fața norilor ca niște săgeți înflăcărate și acopereau codrii, munții, prăpăstiile cu o lumină fantastică.

O mare furtună se pregătea!... Dar Marco Brojio părea că nici însemna amenințările cerului. El răspundea la tot tunetul prin un răcnet îngrozitor și deșerta câte o cupă de vin de Monte-Fiasconi în onorul fiecărui fulger. Fizionomia sa lua o expresie mai diavolească, cu cât furtuna lua o întindere mai mare; și cu cât vântul vâjâia mai fioros, cu atât glasul hoțului răsuna mai puternic prin munți, cântând așa:

„Varsă-n cupa mea de aur
Acest vin ce desfătează
Și m-aprinde, mă turbează,
Precum sângele pe taur!
Varsă, varsă tot aice,
Și când eu destul voi zice,
Pe-al meu cap trăsnetul pice!
Beți, voinici! până la moarte!
Și-n ceas vesel de plăcere,
Să uităm orice durere,
Orice chin al relei soarte!
Beți, copii, toți după mine,
Și-nchinați cupele pline
L-a fulgerelor lumine!
Cerul tună și răstună,
Munții urlă, Satan râde;
Iadul acum se deschide
Și cu noi cântă-mpreună!
Vântul geme, vâjâiește,
Lumea-ntreagă se-ngrozește,
Inima-mi saltă și crește!
Tremure-se tot în lume
Cât va fierbe sânge-n mine!
Facă-și cruce și să-nchine
Cel ce-aude de-al meu nume!
Eu sunt Brojio..." s.c.l.

Cântecul hoțului fu întrerupt prin sosirea grabnică a unui om învelit într-o manta neagră și care, oprindu-se dinaintea lui Marco Brojio, îi zise:

-- Sinior căpitane! tovarășii care sunt rânduiți la pândă pe drumul despre Jiogo au oprit o caretă înhămată cu șase cai.

-- Și în caretă nu era nimeni ? întrebă Brojio.

-- Ba se găseau înlăuntru un cavaler și o damă.

-- Și unde sunt ?

-- Iată că-i aduc tovarășii dinaintea exelenței voastre. La noi, în Italia (adăugă sinior Antonio), titlul de exelență se dă fără osebire la toți acei care au mijloace de a plăti asemene titluri.

Aici, oricare om bine îmbrăcat are drept la numire de exelență, și, mai ales pentru mine, tot călătorul care trage la locanta mea.

Îl socotesc de alteță... Dar să ne întoarcem la Marco Brojio.

În curând se auzi în apropiere un vuiet de mai multe pasuri și de arme, și șase hoți se iviră ca niște fantasme din întuneric, aducând în fața căpitanului pe nenorociții care căzuseră în mâinile lor. Un fulger atunci lumină cerul, și Marco Brojio cunoscu pe Amalteo Peroni și pe frumoasa Letiția.

Hoțul sări ca un leu pe picioare, ținti asupra tinerilor ochii săi prefăcuți în două limbi de foc și se porni deodată la un râs spasmodic, care îi zbuciuma tot trupul și da figurii lui o expresie de fiară sălbatică. Amalteo și Letiția se țineau strânși unul de altul, cuprinși de groază și de cumplite presimțiri.

-- Ha! strigă în sfârșit Brojio, cu un glas de altă lume; Satan v-a adus în ghearele mele!... Momentul răzbunării a sosit pentru mine!

Și iar îl apucă acel râs nebunesc atât de grozav, încât hohotele sale, răsunând prin codrii munților, înfiora chiar pe tovarășii lui.

-- Amalteo Peroni! zise hoțul turbat, îți aduci aminte de o noapte la Veneția, când, de pe balconul Letiției Orloni, ai îndrăznit a răspunde cu un râs batjocoritor la o serenadă ce se da tinerei ducese?

Amalteo Peroni! Îți aduci aminte de oglinda ce ai îndrăznit a pune sub ochii contelui Petro Foscari, când el sta în genunchi dinaintea Letiției Orloni?

Atunci ai primit o dreaptă răsplătire, spălând cu sângele obrăznicia ta; dar se vede că moartea n-a voit atunci de tine; se vede că soarta îți păstra alte chinuri, un sfârșit mai aspru, de vreme ce te-a adus iar[...]n fața mea!

-- Dar cine ești tu? întrebă Amalteo tulburat.

-- Cine sunt eu?... Eu sunt contele Petro Foscari!... Eu, căpitanul hoților cu care viețuiesc acum sub numele de Marco Brojio; eu, care mi-am părăsit familia, poziția și patria, pentru ca să mă răzbun asupra oamenilor ce m-au adus în desperare... Știi tu, Amalteo, ce te așteaptă? Nu socoti că vreau să-ți ridic viața, nu!...Vreau să te fac a suferi toate muncile iadului, privind pe Letiția ta jertfită hoților ce râd acum de tine, fără milă, precum ai râs tu de mine.

-- Ticălosule! strigă Amalteo. Cine din voi a pune mâna pe Letiția, îl întind mort la picioarele ei.

-- Ucide-mă dar pe mine mai întâi, dacă poți!... răspunse contele Foscari, repezindu-se ca să răpească pe Letiția din brațele lui Amalteo; dar nu apucă a face un pas și căzu trăsnit de un fulger ceresc! Tot muntele se cutremură!... și de atunci se aprinse pe locul acesta focul ce vedeți.

Astfel se mântui țara de un hoț care nu visa decât omoruri; așa scăpară Amalteo și Letiția de prigonirile contelui Foscari. De aceea și credem noi, locuitorii din Petra-Mala, că locul unde a fost fulgerat Marco Brojio și din care ies acum mii de limbi de foc nu poate fi alta decât o răsuflătură a iadului!

Sfârșind această anecdotă, închin un păhărel de punci căpitanului Campbel, ce mă ascultase cu mare luare-aminte, și adaug:

Punciul d-tale e de minune! însă un lucru îi lipsește pentru ca să fie perfect.

-- Care lucru? întrebă Campbel.

-- Povestirea întâmplării comice care a fost cauza că te-ai făcut marinar.

-- Dacă doriți a o cunoaște... eu sunt gata a vă o spune, mai ales că nici nu avem altceva de făcut mai interesant în astă seară.

Marea-i lină; vaporul merge bine; punciul e fierbinte. Ol rait!...

Iată ce mi s-a întâmplat cu vro douăzeci de ani mai înainte.