Călătorie în Africa/Tanger și Maroc

Jump to navigation Jump to search


În ziua de l octombrie 1853, amicul meu Angel și eu, purtând fiecare câte un sac de voiaj în mână, ieșim veseli din otelul englez Club house, ce se ridica pe piața centrală din orașul Gibraltar, și ne coborâm la port. O barcă sprintenă ne duce prin mulțime de corăbii la vaporul francez „Honfleur", care pleacă în curând, lăsând în urmă-i stânca uriașă a Gibraltarului, și se îndreaptă spre țărmurile Africii. Ieșiți din golf, intrăm în canalul larg care unește marea Mediterană cu Oceanul și trecem pe lângă Tarifa, oraș vechi așezat pe coasta Spaniei dinaintea cărui răsare din valuri o insulă fortificată. Vântul suflă puternic, marea-i tulburată și spumegătoare, cerul e limpede ca o boltă de lapis-lazzuli. Întâlnim mai multe vase făcând bordaje, pentru a naviga contra curentului și a vântului; una din ele lunecă alăturea cu vaporul și marinarii acățați pe catarguri ne salută în treacăt cu strigăte voioase, la care noi răspundem prin urări de călătorie bună.

Nimic mai fantastic și mai interesant decât aceste rapizi întrezăriri de oameni necunoscuți și acele preschimbări de cuvinte amicale pe întinderea mărilor!

Mai departe, o barcă mare, venind despre Tarifa, abordează vaporul nostru și ne aduce o familie întreagă de evrei, compusă de tatăl, două fete mari, un copil de vro cinci ani și un tânăr ca de 25 ani. Bătrânul poartă pe umeri un cap mic cât o portocală de Malta; însă acest cap ce ar putea servi de minge copilului, este ornat cu un nas lung coroiat, cu ochi de vulpe și cu buze subțiri care se mișc[...]ncetat.

Căpitanul vaporului pretinde că evreul calculă dobânda ce ar lua pe valurile mării, dacă ar putea să le dea în împrumut lui Dumnezeu!

Fata cea mai mare e naltă, neagră, uscată și are o fizionomie de cămilă. Copilul seamănă cu o maimuță speriată, iar tânărul este îmbobocit în vârful nasului cu un negel monstruos, ce aduce mult cu trompa elefantului. Acest mic curios pare a fi înzestrat cu o mare simțire, căci atât prin coloritul, cât și prin diferitele sale mișcări el destăinuiește tot ce se petrece în sufletul stăpânului său.

În mijlocul acestei menajerii evreiești, copila cea mai tânără strălucește însă ca o minune. Frumoasă, zâmbitoare, veselă, ea produce o dulce impresie asupra tuturor călătorilor. Angel, cuprins de uimire, se apropie în grabă de această ființă drăgălașă, rătăcită printre dihănii, și începe a-i grăi cu multă simpatie. Copila îi răspunde grațios, iar negelul dă semne de o gelozie furioasă, vopsindu-se când în galben, când în verde, când în pătlăginiu.

Monstruozitate! nelegiuire! lucru de nepovestit și de necrezut!

Evreul trombagiu este logodnicul copilei încântătoare!!!

Cu toate acestea, vaporul legănat de valuri înaintează rapid intre munții Africii, acoperiți cu verdeață, și acei ai Spaniei, arși de soare. Câțiva delfini se joacă împrejurul lui, sărind pe fața apei și rostogolindu-se în fund; ei ne întovărășesc astfel până în baia Tangerului, unde sosim după patru ore de o minunată preumblare.

Orașul Tanger, numit de arabi Tangia, prezintă un tablou foarte original prin clădirile sale albe, care se ridică treptat pe coastele a două culmi apropiate. Împrejuru-i se înșiră un brâu de ziduri nalte cu metereze ruinate; iar în mijlocul lui se înalță două minarele pătrate, a căror cărămizi smălțuite formează felurite arabescuri. Toate casele sunt coronate cu terase, pe care locuitorii petrec nopțile de vară, și din depărtare ele înfățișează aspectul unei scări gigantice lipită de coasta culmilor. Albeața pereților și lipsa de ferestre produc o uniformitate care ar osteni vederea, dacă acea uniformitate nu ar fi întreruptă prin câțiva copaci, prin coloritul minarelelor și prin locuințele consulilor Europei, vopsite în galben, vânăt, pembe și verde.

Îndată ce aruncăm ancora, zărim venind de la mal un lung caic condus de vro zece arabi cu picioarele și brațele goale. El se apropie de vapor, săltând pe vârfurile valurilor, iar arabii dau năvală la pod ca o ceată de pirați, pentru ca să înhațe atât pe călători cât și bagajul lor și să-i coboare în caic. Operație grea, periculoasă și spăimântătoare; căci barca se clatină grozav, acum ridicându-se mai sus de podul vaporului, acum dispărând în fundul unei adânci prăpăstii.

În momentul de a se decide ca să coboare scara vaporului, evreul cel bătrân, cuprins de un tremur spasmodic, începe a murmura mai iute din buze, calculând negreșit folosul ce i-ar aduce suma de groază ce are în suflet, dacă ar putea să o speculeze. Copilul cel mic sare pe umerii lui, strâmbându-se la noi, și deodată amândoi lunecă și cad de-a rostogolul în fundul caicului; atunci trombaciul logodit, cu un devotament demn de o soartă mai bună, se repede ca să dea ajutor celor căzuți; însă pornirea lui nefiind bine cumpănită, el se duce de-a dreptul alăturea cu caicul, în mare, unde se cufundă țipând. Pe loc doi marinari francezi se aruncă după dânsul, îl pescuiesc în grabă și-l urcă pe caic, buimăcit de spaimă și botezat în salamură.

La această privire un răcnet răsună pe pod, un răcnet de adâncă desperare! Ne întoarcem iute și vedem leșinând fata cea mai mare în brațele surorii sale! O dramă tainică și profundă se desfășoară atunci în ochii noștri, un mister sufletesc se descoperă... Cămila e înamorată de elefant, viitorul ei cumnat!...

Pe când aceste scene se petrec pe vapor, o altă barcă sosește de la mal ca să ieie călători, dar nemaigăsind nimica de înhățat, arabii ambelor caice se apucă la ceartă, țipând, gesticulând, sărind peste bănci, amenințându-se cu lopețile și expunându-ne astfel de a fi răsturnați în apă. Angel pierde răbdarea sa de englez, se mânie, boxează în dreapta, boxează în stânga și, în fine, arabii noștri, spăimântați de pumnii lui, se pun la vâsle. Caicul pleacă spre mal, însă la o distanță de 30 pași departe de el se oprește, căci au dat de fund; iată-ne pe un banc de nisip! Arabii sar iute în mare și ne iau în cârcă pe umerii lor.

Angel, văzând că nu se poate cufunda mai mult decât până la genunchi, propune copilei celei frumoase ca să o poarte pe brațele sale, și, făr' a mai aștepta răspuns, el o ridică pe sus, intră în valuri și, fericit de a strânge la piept un odor atât de prețios, el pășește falnic prin apă ca un Cesar triumfător. Noi cu toții călări pe spatele arabilor, îi facem un cortegiu demn de nobila și cavalereasca sa purtare.

Această călărie maritimă îmi amintește versurile următoare ale unui poet romantic din școala bucureșteană:

Trăiască libertatea! Eu vreau să merg călare
Pe câmpul lui Filaret, pe munți și chiar pe mare... etc.

Debarcarea noastră pe pământul Africii este întâmpinată de o populație întreagă, compusă de arabi înveliți cu burnuse stremțeroase, de copii cu capetele rase, care lucesc la soare ca niște tingiri spoite, și de evrei ce se furișează prin gloată, dominați de frică și de setea câștigului. Toți ne înconjoară pe mal, privesc la noi cu o curiozitate comică, și ne grăiesc delaolaltă, unii arăbește, alții spaniolește, făr' a se îngriji dacă îi înțelegem sau ba. Angel și eu le răspundem serios englezește și românește, și astfel reînnoim scena confuziei limbilor din turnul Babelului, scenă ce s-ar fi prelungit mult, dacă dragomanul Consulatului Britanic nu ar fi venit să întrerupă interesanta noastră conversare.

În fine, facem o intrare triumfală în oraș, trecând pe sub o poartă cam dărâmată a cetății, și apucăm a ne sui pe o hudiță rău pavată, dar foarte gunoioasă, care face zigzaguri între două ziduri goale. Această stradă îngustă unește portul cu centrul orașului, prin urmare ea este mai importantă decât toate celelalte.

În ea întâlnim o mulțime de indigeni pe jos sau călări pe măgari, coborând la vale și strigând: balac! balac! adică: feriți! feriți! și în adevăr ne ferim iute de dânșii, lipindu-ne de pereți; căci fețele lor palide, ochii lor scânteietori, bărbile lor zburlite, trupurile lor uscate, mișcările lor deșănțate, graiul lor răgușit și stremțele lor ce-i descoperă mai mult decât îi acoperă, produc o impresie respingătoare. Ici-colea, dinaintea unei uși ce se deschide în zid sau la colțul unei hudițe, vedem câte un nenorocit culcat pe pavea într-o nemișcare de cadavru sau șezând ghemuit, cu capul pe genunchi și ochii țintiți pe vârfurile babușilor săi.

-- Cum îți pare Tangerul? mă întreabă Angel.

-- Curios și extraordinar! îi răspund. Lipsa de ferestre în pereții străzilor și lipsa de coperișuri pe case mă fac sa cred că am intrat într-un oraș ars de un foc mare, zguduit de vreun cutremur și care acum adăpostește în ruinele sale văruite o populație întreagă de bolnavi și de smintiți. Câți indigeni am întâlnit pân-acum au un aer de suferință și de mizerie care atristă; nu am zărit încă o singură figură voioasă...

-- Și eu nici o pereche de babuși întregi! adaugă tovarășul meu, oftând cu jale... După o alergare fantastică prin o încâlcitură de hudiție strâmte, sosim la locanta numită „English family hotel" și ținută de o văduvă engleză, mistress Ashton. Casa e curată, camerele răcoroase și mobilate cu crivaturi de fier, ascunse sub muschitere de gază; scările, precum și parchetele camerelor, sunt plăcuite cu faenză smălțată, care înveselește vederea și ține răcoare. Salonul este ornat cu un piano vechi și hârbuit, ce pare a fi oftigat de dorul Europei. Îl găsim ocupat de două domnișoare palide, fetele doamnei Ashton, care, îmbătrânind în singurătate, se sting sărmanele de dorul europenilor. Flori exotice și uscate de soarele Africii, ființe predestinate a trăi și a muri în haine de vestale, ele poartă zulufi ce atârnă de-a lungul obrajilor, de-a lungul gâtului și de-a lungul sânului până la stomac. Ochii lor de un azur spălăcit privesc cu melancolie prin ferestrele salonului munții ce se-nalță dincolo de baia Tangerului și marea ce se întinde spre țărmurile Spaniei, dar în zadar! Tot în zadar!... nici o umbră de mire nu se zărește în fundul orizontului!...

Când intrăm în acel sanctuar de durere virginală, ambele fecioare se scoală deodată, ca prin efectul unui resort mecanic, se închină maiestuos și părăsesc salonul ca niște năluci înspăimântate.

Printre curiozitățile acestei locante mai descoperim un servitor arab, care-și închipuiește că știe englezește ca lord Byron, când jargonul său se compune din câteva cuvinte spaniole, portugheze și turcești; un papagal care de dimineață până-n seară repetă frazele: hau du iu du, ai lov iu, învățate de la stăpânele lui, precum și mille toneres, deprinse negreșit de la vrun călător francez, și în fine două june servitoare sprintene, frumușele, cu ochii mari africani, cu părul negru nepieptănat și cu pielea aurită de razele soarelui. Ele râd vesel de câte ori Angel cearcă a glumi cu dânsele, și astfel ne arată șiragurile lor de dinți albi și ascuțiți. Amicul meu, încântat, declară că nimic nu înveselește mai mult inima omului ca nechezatul unui cal de soi și ca râsul armonios al unei copile de 16 ani.

Cu toate acestea, poeticul Angel ordonă lui Hamed, servitorul otelului, ca să pregătească dejunul și să-i aducă jambon, beefteacuri, cartofi, stilton, porter etc., adică tot ce constituie hrana unui englez prozaic. Prânzul fiind gata, ospătăm cu acea poftă de mâncat ce dau călătoriile pe mare, și apoi ne suim pe terasa locantei pentru ca să bem cafeaua și să ne facem chieful.

Cine a gustat viața orientală știe că chieful este partea cea mai importantă a vieții; deci aprinzându-ne țigările și așezându-ne pe jilțuri americane în formă de leagăn, dăm drumul ochilor să rătăcească pe împrejurimile Tangerului și lăsăm închipuirea să zboare în lumea fanteziei. Sub picioarele noastre se cobor până la malul mării terasele caselor arăbești, ca niște grădini gigantice superpuse treptat; iar în depărtare strălucește baia, acoperită cu spume argintii, și în mijlocul ei se leagănă vaporul „Honfleur".

-- Cunoști istoria Tangerului? mă întreabă Angel.

-- Iat-o în scurt, îi răspund. Acest oraș a fost fondat la o epocă necunoscută; el a trecut sub domnirea romanilor și a goților; iar la începutul secolului al VIII a căzut în mâinile arabilor. La anul 1471 au venit portughezii care l-au ocupat până la 1662; pe urmă englezii l-au stăpânit în curs de 22 de ani; însă fiind supărați de necontenitele atacuri ale maurilor, ei s-au retras și l-au părăsit sultanului de Maroc.

-- Compatrioții mei nu s-au arătat oameni practici în cazul acesta, observă Angel, aruncându-și țigara cu mânie.

-- Pentru ce?

-- Pentru că lucrul luat nu se dă îndărăt.

-- Frumos princip! dar fie, să urmăm cursul istoriei. În 6 august 1844, Tangerul a fost bombardat de flota franceză, sub comanda prințului de Joinville, din cauza protegerei ce sultanul de Maroc, Mulei-Abder-Raman, da pe ascuns califului Abd-el-Cader, care atunci se găsea în luptă cu Franța pentru apărarea Algeriei.

-- Atunci negreșit s-a dărâmat o parte din zidurile cetății?

-- Ai ghicit: prin urmare, haidem să facem o preumblare în oraș pân-a nu se culca soarele.

Întovărășiți de Hamed ne ducem prin un labirint de străzi înguste să vizităm... nu saraiuri mărețe și aurite, nu grădini feerice cu basmuri de marmură, nu minunile halimalei orientale, dar o piață mică ce se găsește în centrul orașului și care prezintă un tablou viu de viață arăbească.

Pe această piață se înșiră două rânduri de dughene, adică de vizunii strâmte, scobite în ziduri, unde stau negustorii cu picioarele crucite și cu metanii de calembec în mână. Arămii la față și uscați la trup, ei apar în umbră ca niște mumii dezgropate; fizionomia lor păstrează o nemișcare absolută, cât nu trece nimic pe lângă dânșii; dar cum se ivește un str[...]n depărtare, ochii lor se aprind ca jăraticul și gurile lor înarmate cu dinți lungi încep a striga: agiaragel, agiaragel! Setea câștigului învie acele mașini acoperite cu piele zvântată la soare și le comunică niște mișcări atât de deșănțate, niște gesticulări atât de hrăpitoare, încât îți vine a te crede într-o menajerie de orangutani. În centrul pieței stau întinse câteva rogojini, pe care sunt aruncate grămezi de curmale putrede, de harbuji necopți, de smochine de India și de alune negre ca pământul. Mulțime de arabi, de berberi, de negri și de evrei se ceartă, se împing, de la acele ticăloase merinde, ce zac într-un roi de muște; iar de-a lungul pieței doi santuni aleargă sărind și amenințând pe toți trecătorii cu vârful lăncilor ce poartă în mână; un al treilea stă la soare tremurând și zbierând ca o capră, un al patrulea se dă de-a tumba, zdrobindu-și trupul de pietrele pavelei în onorul lui Mohamed, și un al cincilea strigă toată ziua cuvintele: Sahailic mlihi, împreunându-și glasul cu sunetul unei cobze cu două strune, numită ghiumbrea. Toate acestea se petrec pe un loc încadrat cu pereți goi, fără ferestre, fără uși și unde soarele Africii varsă torente de foc.

Dezgustați de spectacolul pieței, ne depărtăm, apucând pe o stradă care duce afară din oraș. Lângă poarta pe care trecem se întinde un câmp, pe care se face târg (sauc) de două ori pe săptămână și unde sosesc caravanele dinlăuntrul Africii; iar alăturea, de-a lungul zidului cetății, pământul răsună sub picioare, fiind scobit cu gropi adânci, în care arabii păstrează grâul. Hamed ne arată în treacăt una din acele gropi părăsită și prăbușită, care a servit odinioară de mormânt la sute de tidve de evrei, decapitați pentru plăcerea nu știu cărui sultan de la Fez. Capetele au fost răscumpărate de neamurile acelor nenorociți și duse în cimitirul evreiesc, iar groapa a rămas ca o pomenire îngrozitoare, cu care și ast[...]ncă înspăimântă pe strănepoții lui Abraham.

De atunci poate israeliții marocani au adoptat următoarea zicală spaniolă: „Con los Moros plomo o plata."

Îns[...]ndrăznind să arunce plumb în capul arabilor, ei dau bani pentru ca să cumpere dreptul de a fi tiranizați pe pământul Africii. În adevăr ei pun toată silința de a nu se despărți de idolul lor, aurul, și dezvelesc un geniu rar întru apărarea lui; însă barbaria indigenilor face adeseori crunte razzia în colonia israelită.

Cu cât un evreu e mai bogat, cu atât el caută să-și dea o aparență mai săracă; cu cât el ar putea să trăiască mai bine, cu atât se osândește la o viață de lipsuri și de mizerie; căci de cum se naște și până ce moare el e dominat de o groaz[...]ncetată. Simțirile care nu adorm niciodată în sufletul lui sunt spaima și zgârcenia; prin urmare, când întâlnești un evreu în hudițele Tangerului, îl vezi trecând ca o umbră de-a lungul pereților, cu ochiul pândaci, cu urechea dreasă, cu inima-n dinți, ca un om ce ar fi comis o crimă și s-ar teme de a fi recunoscut. Obligat de a-și scoate babușii când trece pe lângă o geamie, el îi ține totdeauna în mână, atât de economie cât și de frică, temându-se ca vuietul pașilor săi să atragă luarea aminte a vreunui arab mahmur și să-i aducă maltratări, sau mai cu seamă pagubă!

Evreul din Tanger, precum și acel din toate orașele Africii, este ființa cea mai îngrijită din lume; pentru el chiar umbra unei păsări trecătoare este un motiv de spaimă! El nu grăiește, ci șoptește, nu râde, ci zâmbește, nu calcă, ci lunecă pe pământ, căci nu are curajul ființei sale; veșnic prigonit, veșnic umilit, el își răzbună însă prin viclenie, speculând lenea apăsătorilor săi și parvenind încet, încet a monopoliza tot comerțul orașelor.

În zadar arabii îi disprețuiesc și-i închid noaptea într-un cvartal deosebit, ca pe niște vite în ocol; în zadar îi pradă și-i măcelăresc din timp în timp; coborâtorii lui Solomon pleacă capul cu răbdare și reîncep traficul lor, făr-a avea de scop nici îmbunătățirea soartei, nici luminarea neamului lor, ci numai și numai strângerea de aur!

Prin urmare ei se găsesc încă într-un grad de superstiție ridicolă, confundând pe Moisi cu Cabala și pe profeți cu rabinii.

Un călător francez, dnul Charles Didier, zice: „Prejudiciile cele mai nebune sunt pentru evrei articole de lege și de credință, și chiar cântecele sublime ale psalmistului sunt traduse în niște harhalaie atât de monstruoase, încât ascultându-le crede cineva că aude sălbaticii din Oceania urlând și zbierând împrejurul fetișelor la care se închină".

Și însă femeile lor sunt frumoase, precum au trebuit să fie Agar, Iudita, regina de Saba și toate poeticele figuri din istoria antică a evreilor. Nalte, albe, grațioase, ele reprezintă tipul adevăratelor fiice ale Răsăritului. Talia lor mlădioasă și elegantă ca trestia verde mișcată de boarea dimineții, părul lor stufos și luciu formează o mândră cunună pe frunte; ochii lor negri și lungăreți ard ca o flacără misterioasă; zâmbirea lor are un farmec atrăgător care uimește inima, mâinile lor fragede și albe țin cheia fericirilor raiului, după o expresie arăbească.

Cum se face dar că evreii, cu asemenea frumoși tovarăși de viețuire, să nu aibă cele mai nobile simțiri? cum de nu li se înalță sufletul, și nu li se preface caracterul în compania acelor ființe încântătoare? Mister psihologic neînțeles!! Departe de a primi înrâurirea cerească a frumuseții, evreii le-au comunicat ei din contra mârșavele lor instincte, și astăzi strănepoatele reginei de Saba întind mâinile cu lăcomie, pentru ca să culeagă aurul oriunde l-ar găsi. Angel le numește Schillve în rochii, deși el le aprețuiește mult, foarte mult.

La întoarcerea noastră în oraș avem prilej a ne convinge de acest trist adev[...]ntrând în mai multe case evreiești.

Aceste locuințe se compun de o tindă, care dă într-o curte mică parchetată cu cărămizi smălțuite. În curte se deschid câteva camere întunecoase, care servesc de bucătărie, spălătorie, salon etc.; iar pe dinaintea camerelor se întinde o galerie cu coloane, unde familia petrece ziua și nopțile de vară.

Evreii din Maroc grăiesc spaniolește, fiind originari din Spania, de unde au fost izgoniți la diferite epoci. Ei poartă anterie de postav închis cu nasturi mulți și rotunzi, brâie de mătase și chitii negre. Cât pentru femei, cele mai sărace sunt îmbrăcate cu rochii de cit și legate la cap cu tulpane simple; iar cele bogate au un costum mult mai elegant, brâiele lor fiind de fir, legăturile capului de mătase și rochiile lor de stofe grele cu broderii de aur; aceste haine însă ies la iveală numai în zile de sărbători mari.

Mai în toate saloanele unde intrăm, avem plăcerea de a vedea două sau trei femei, unele mai frumoase decât altele, care ne primesc foarte grațios, privesc la noi cu ochi galeși, ne dau zâmbirile lor cele mai dulci, și apoi mișcând buzele ca niște frunze de flori trandafirii... ne cer parale! Grecii vechi aveau între dumnezeiri pe Afrodita fermecătoare; evreii de astăzi au pe Afrodita cerșetoare!

Noaptea cade fără veste și ne surprinde pe hudițe, c[...]n Africa amurgul este necunoscut; ne întoarcem deci la locantă, încântați de ideea ce am avut de a veni la Tanger și promițându-ne de a vizita a doua zi castelul ce dominează orașul, precum și Alczarul, adică palatul sultanilor de Maroc. La otel suntem primiți cu demonstrări foarte expresive din partea papagalului, care ne asigură că ne iubește, repetând: ai lov iu, miile toneres! și dar uimiți de această declarare de amor, ne suim iarăși pe terasă, pentru ca să asistăm la răsăritul lunii.

Palida făclie a umbrelor se ridică în orizont cu numerosul său cortegiu de stele, întocmai ca o regină strălucită în mijlocul curții sale de dame elegante. Ea răspândește pe munții Africii și ai Spaniei un văl luminos și fantastic; iar pe sânul mării întinde o punte de aur, care unește orizontul depărtat cu malul pe care ne găsim. O dulce răcoreală adie împrejurul nostru și ne îmbată de plăcere, făcând a crede că pe lângă noi fâlfâie aripile nevăzute ale geniilor de noapte.

-- Ascultă! îmi zice Angel, apucându-mă de braț.

-- Ce?

-- N-auzi pe valuri glasul armonios al copilei celei frumoase din vapor?

-- Visezi, amice, îi răspund. E glasul unui marinar francez.

-- Dar nu zărești o barcă în razele lunii?

-- Ba zăresc.

-- Și în barcă nu vezi o umbră de femeie?

-- Văd doi marinari care vâslesc; dar chiar așa să fie cum zici, crezi că o femeie ar îndrăzni să facă serenadă în baia Tangerului? mai cu seamă o israelită?

-- Ea-i!... strigă Angel fără a asculta observările mele și, strigând, el dispare pentru câteva minute; apoi se întoarce iar pe terasă, aducând instrumentul său favorit, cornetul de argint.

-- Ce vrei să faci? îl întreb cu mirare.

-- Vreau să dau un concert marocanilor și să răspund grațioasei cantatrițe din caic.

Dominat de această idee fixă, Angel începe a suna din cornet o arie din Lucia, neauzită încă de urechile africane. Notele jalnice și melodioase se răspândesc în tot orașul, făcând pe arabi a-și închipui că aud trompeta lui Anael. Ca prin un efect magic, toate terasele caselor se acoperă cu oameni, care, când se mișcă speriați, când se opresc înmărmuriți. Înseși vestalele doamnei Ashton, atrase de farmecul armoniei, apar la lună lângă noi, întocmai ca fantasmele care ies din morminte în scena mănăstirii din opera lui Meyerbeer, Robert diavolul. Ele stau în extaz, suspinând adânc și exprimând uimirea lor prin clătinarea zulufilor și prin un haao foarte prelungit.

Succesul artistului este deplin; un oraș întreg îl ascultă, două vestale îl admiră și chiar junele servitoare din locantă, Asterica și Lunica, ghemuite într-un colț al otelului, arată la lumina stelelor mărgăritarii ce poartă în locul dinților.

Pe la o oră după miezul nopții, Angel, finind concertul și primind aplauzele noastre, își ia adio de la umbrele teraselor, prin câteva note care imită foarte bine cucurigul cocoșilor; apoi ne coborâm cu toții în salon, ne zicem noapte bună în diferite limbi și ne retragem în camerele noastre de culcat.

-- Good night, my dear Alecsandri.

-- Good night, dear Angel.

-- Are you sleepy?

-- Oh, yes! Noapte bună și somn dulce!

A doua zi Hamed vine de ne trezește și cu un aer serios de lord ne zice spaniolește: buen dies, seniores, crezând că ne dă ziua bună englezește, pe urmă el ne propune să ne întovărășească la Alczar. Cererea lui e încuviințată cu majoritatea absolută a voturilor, și îndată după dejun plecăm tustrei, Hamed înainte și noi după el. Reîncepem dar o babă-oarbă prin încâlcirea hudițelor orașului și în fine ne suim pe culmea coronată de ruinele vechiului castel ce domină Tangerul.

Poziția lui e foarte frumoasă și înlesnește ochilor un zbor întins pe un orizont nemărginit. În depărtare se arată ca niște nouri munții Andaluziei și stânca Gibraltarului; în dreapta se înalță munții Africii și se zărește drumul care duce la Fez, capitala Marocului; la picioarele noastre strălucește în soare marea, brăzduită de corăbii, și albește orașul Tanger cu casele sale cubice.

Câțiva arbori, câțiva butuci de vie, câteva maldări de stuh verde, precum și vopselele caselor consulare, completează acest tablou învestit cu diferite culori. După un lung repaus și o lungă admirare a priveliștii, intrăm în castel prin o poartă dărâmată și apoi în curtea Alczarului, înconjurată cu ziduri nalte și metereze. Palatul sultanilor de Maroc se ridică în stânga curții; trecem pe din dosul lui, apucăm prin niște hrube întunecoase și deodată ne găsim într-un patio, salon mare, descoperit, pavat cu plăci de cărămizi smălțuite și ornat pe laturile lui cu coloane de marmură albă. Aceste coloane formează de jur împrejur galerii, în care se deschid ușile mai multor camere săpate în stil mauresc. Tot geniul oriental se arată în frumusețea bolților de lemn scobit și în fantezia arabescurilor de pe pereții acelor camere.

Vizitând cu de-amăruntul rândul de jos al palatului, ne suim la cel de deasupra pe scări smălțuite, ca să vedem haremul așezat deasupra mării. Câte mistere, câte suspine înfocate, câte daruri tainice, câte scene dramatice au avut ființă odinioară, în această închisoare strălucită! Câte minuni de frumuseți au veștezit acolo! câte suflete june și amoroase s-au stins ca stelele cerului; câți ochi drăgălași au zburat de sus pe întinsul valurilor și al orizontului, urmărind un vis plăcut, o sperare înșelătoare!

În sânul acestui pustiu palat închipuirea se exaltă și recheamă trecutul strălucit, pentru ca să piardă din vedere mizeria timpului de față; ea întrevede pe acei mauri cavalerești, care au domnit în Andaluzia și au zidit geamia cu sute de coloane din Cordova, Alczarul și Giralda din Sevilia și mai cu seamă Alhambra din Grenada, trei minuni de arhitectură feerică. Iar când de la mărețul tablou al trecutului, ochii se cobor pe litoralul Africii de astăzi, ce văd ei oare? Văd sate mizerabile și orașe compuse de hudițe stricate și pline de gunoi; [...]

Guvernatorii orașelor, pașii, sunt tirani absoluți; iar sultanul de la Fez este considerat ca umbra lui Allah! El trăiește închis în saraiul său ca un zeu misterios, la al cărui nume toți tremură și se închină. Rareori acest personaj se arată în public, și când se întâmplă ca el să facă vreo scurtă călătorie sau să-și schimbe reședința, iată cortegiul ce-l însoțește:

1) În capul cortegiului un escadron de mauri ai gardei împărătești.

2) Doi călăreți purtând haine scumpe și lănci otrăvite.

3) Sultanul cu manta albă și cu cealma verde.

4) Sclavii care agită apărători pe lângă sultanul, pentru răcorirea atmosferei.

5) Patru funcționari mari ai statului, purtând: cel întâi cortelul, cel al doilea ornicul, cel al treilea lancea și cel d-al patrulea sabia sultanului.

6) Miniștrii.

7) Medicii.

8) Doi imami, preoți cu semnele rangului lor.

9) Doi ofițeri mari ai imperiului.

10) Patru călăi, având denumirile caracteristice de: intendentul, biciuitorul, înțepătorul și despintecătorul. Mai mulți sclavi duc instrumente de moarte dinaintea lor.

11) Garda neagră cu săbiile goale în mâini, precedată de muzică.

12) Două escadroane de gardă maură.

13) Două baterii de artilerie ușoară, purtată pe spinare de cămile.

14) Sclavii, servitorii și femeile.

Femeile în urma cortegiului, ca unele ce nu au nici o însemnătate în ochii marocanilor!

Un asemenea ceremonial grotesc nu exprimă oare îndestul starea de barbarie în care se găsește această parte a Africii?... Și dacă Marocul megieșit cu Europa prezintă acest spectacol, în ce grad de sălbătăcie trebuie să zacă popoarele dinăntrul continentului Africii?

Sub impresia acestor gânduri, Angel și eu părăsim Alczarul, destinat a cădea în ruine cu toate monumentele mahomedane, și ne coborâm în oraș. La colțul unei străzi ne împiedicăm de o rogojină întinsă pe pavea, lângă o scobitură făcută într-un zid dărâmat și menită de a servi de cafenea. Pe rogojină stau ghemuiți câțiva arabi înveliți în burnuze rupte și un turc mai alb la față și mai curat îmbrăcat decât tovarășii lui.

Cum îl zăresc încep a-i debita toate cuvintele câte le învățasem în diferitele mele preumblări prin Orient; iar el, lăsând să mă încurc în hoj ghioldum, safa ghioldum, efendi, îmi replică franțuzește:

-- Bonjour, monsieur; voulez-vous prendre une tasse de café?

Cuprins de mirare, îl întreb de este francez.

-- Ba nu, îmi răspunde el râzând: eu sunt turc de la Algeria și am servit în regimentul de zuavi.

-- Cum te numești?

-- Hagi-Mustafa-Ben-Aali-Cuniali.

-- Ai călătorit înăuntrul Marocului?

-- Am fost de trei ori la Fez.

-- Poți să ne întovărășești ca dragoman într-o preumblare ce vroim să facem prin munții Uadras?

-- Bucuros; când plecăm?

-- În curând; ocupă-te să ne găsești cai, să ne pregătești provizii de drum și să ceri de la pașa un soldat vrednic care să vie cu noi.

-- Toate vor fi gata pe poimâine. Acum poftim câte o cafea.

Invitarea cordială a lui Hagi-Mustafa ne decide a lua loc pe rogojină. Angel cearcă a-și cruci picioarele, pentru a imita pe arabi, însă nu reușează decât a cădea răsturnat pe spate. În timpul acesta sosesc, alergând, vro patru băieți ca să ne ceară câte un felu, ban prost de aramă. Mustafa le aruncă câteva de aceste monede, care devin pe loc un motiv de război; băieții se reped ca să le culeagă de pe jos, se împing, se înjură și se apucă la bătaie; dar ce bătaie?

Bătaie de berbeci! Retrăgându-se îndărăt cu trei-patru pași, ei se aruncă unii asupra altora și se ciocnesc cap în cap cu o pornire furioasă; tidvele răsună grozav, dar nu se sfărâmă; căci ele fiind rase și expuse necontenit la soare și la ploaie, dobândesc o tărie extraordinară. Pentru un felu, fiecare băiat din Tanger e în stare să strice pe capul său o cărămidă de cele mai groase și mai bine arse. Câte capete de europeni ar zdrobi el pentru o sumă de 20 de franci? Angel caută să rezolve acest problem de statistică și găsește cifra colosală de 9 876 543 210 (?).

Osteniți de preumblarea noastră pedestră, ne întoarcem la otel, unde ne iese înainte drăgălașa Asterica și ne spune cu un aer cam îngăimat că stăpânele ei, domnișoarele Ashton, ar fi prea recunoscătoare, dacă am vroi să le dăm un concert seara în salon.

-- Nu numai un concert, dar și un bal, răspunde Angel, dezmierdând bărbia copilei care se depărtează veselă; apoi el mă întreabă dacă știu să cânt din piano?

-- Nici o notă, îi răspund.

-- Prea bine, replică el, deseară îi improviza un vals.

De pe la 9 ore, salonul fiind iluminat a giorno, dominișoarele Ashton intră în el, urmărite de Lunica și de Asterica. Vestalele s-au prefăcut în silfide, îmbrăcate cu rochii albe de tiul, strânse la mijloc cu cordele albastre și încoronate cu ghirlande de flori false. Cea mai mare poartă subsuoară un album, iar sora ei aduce pe umăr papagalul Ghioali, care-i ciugulea urechea dreaptă și-i zice cu dragoste I love you, mille toneres, senorita. Junele servante, pieptănate astă dată, țin în mâini dairele și merg de se pun jos într-un colț al salonului, șoptind și chicotind între ele, ca două maimuțe grațioase.

Concertul începe! Angel execută din cornet mai multe arii din operele lui Rossini și Meyerbeer; apoi, deodată și fără nici o tranziție, sună o polcă zburdalnică. În auzul acestor note vesele, ochii vestalelor se aprind, figurile lor se iluminează și piepturile lor suspină câte un haaaao lung și înduioșat. Sărmanele! de cinci ani erau postite de plăcerile dansului.

Dorul exprimat prin acea exclamare ieșită din fundul inimii mă pătrunde adânc; compătimirea îmi dă curajul devotamentului și mă îndeamnă să fac începutul balului. Ambele vestale sar pe rând în salon, abandonând brațelor mele talia lor virginală și îmbătându-se de plăcerea polcii, până ce mă obosesc ca pe un cal de poștă. Angel însuși nu mai are destulă suflare în piept pentru ca să continue funcția de orhestră și, prin urmare, el mă roagă să mă pun la piano asigurând pe nobilele dănțuitoare că aș fi un artist de mare talent. Un nou haaao răsună în salon; o nouă compătimire mă cuprinde, și dar făr'a mai sta la îndoială deschid vechiul piano.

O! geniu al armoniei! tu, care ai inspirat pe Mozart, pe Weber, pe Bellini, pe Meyerbeer, pe Rossini și mai cu seamă pe Strauss, îndreaptă degetele mele pe tușele clavirului, pentru ca să improvizez un vals necunoscut încă în analele muzicii instrumentale!!

După această invocare întind mâinile și las să cadă într-un noroc pe bucățelele de fildeș îngălbenit... Ce monstruozitate cacofonică produc în timp de jumătate de oră, nu se poate spune; însă știu că Angel a profitat de aceste acorduri sălbatice, pentru ca să învârtească fericitele vestale în vârtejul unui vals fantastic.

Balul ține tot astfel până dincolo de miezul nopții, animat neîntrerupt și condus, când de sonurile metalice ale cornetului, când de sunetele discordante ale clavirului. Înseși Asterica și Lunica iau parte la această petrecere improvizată, dănțuind împreună un soi de pas original, jumătate spaniol, jumătate arăbesc, o mimică în care șoldurile lor se leagănă și se mlădie cu o mișcare foarte expresivă și voluptoasă. Însuși Ghioali dă semne de o mare mulțumire, râzând cu hohot, bătând din aripi și debitând un nou vocabular de cuvinte poliglote precum: Very vel...

Coco... joli, joli, cocorico, sacrebleu!

În fine se aduce ceaiul!... picioarele se astâmpără, și limbile intră în dans la rândul lor. Timidele vestale au reîntinerit, ele devin comunicative, grațioase, și după o convorbire interesantă asupra țării mele, ca asupra unei insule necunoscute din Oceania, ele mă roagă să scriu în albumul lor câteva versuri române.

-- Ce soi de poezie doriți? le întreb.

-- O romanță! îmi răspund amândouă.

-- Bucuros! Însă vă mărturisesc că zbuciumările balului nostru au cam speriat muza și că mi-a fi greu de a o găsi, neștiind unde s-a ascuns.

-- Cocorico!... replică papagalul.

Nemaiputând nimica răspunde la un asemenea puternic argu­ ment, deschid albumul și compun următoarele strofe:

ROMANȚĂ TRISTĂ DUPĂ UN BAL VESEL

Îmi place pe mare sa fiu legănat;
Îmi place prin lume s-alerg ne-ncetat,
Să vad țări și oameni, și munți și câmpii,
Și albe deșerturi, și mări albăstrii.


Departe de țărmul acel înflorit
Pe care m-așteaptă un înger iubit,
Ca valul de spume eu sunt călător
Și veșnic mă-ngână al patriei dor.


Văzut-am Europa cu-a sale minuni,
Și Asia Mică. Și marea-n furtuni;
În Africa neagră venit-am acum
Și peste tropicuri doresc să-mi fac drum;


Dar cât de departe voi fi pribegit
De țărmul poetic în care-s iubit,
Ca valul de spume, sărman călător,
Ah! veșnic mă-ngână al patriei dor!


După mine, Angel scrie câteva versuri engleze, pe care le-am tradus cât se poate mai literal, pentru a păstra originalitatea improvizării amicului meu. Iată-le:


Ce-i mai plăcut decât un bal?
Un cal!
Și cal și bal, te duc în zbor
Ușor!
Ferice de cine-i condus
Pe sus
Lângă un sân alb și tinerel!...
... Angel !
  • * *

3 octombrie. Această zi este întreagă consacrată domnului Reade, viceconsul englez din Tanger, care vine să ne viziteze după dejun și ne invită la masă, promițându-ne vestitul cuscusu, mâncarea favorită a indigenilor africani. Reade este un tânăr de o înfățișare blândă, însă melancolică.

Șederea lui de patru ani în Maroc i-a învăluit fața cu o umbră de tristețe; spleenul, această boală engleză, cunoscută la noi sub numele de urât, a pătruns în sufletul lui ca un vierme ascuns, care-l roade pe nesimțite. Pentru el zilele sunt de o lungime desperatoare, și lumea-i un deșert fără umbră, fără flori, fără nici o atragere. În starea morală în care a ajuns bietul Reade, se vede pe fiecare zi adâncindu-se într-un neant care îi seacă facultățile; ideile sale și-au îngreuiat zborul, graiul său e trăgănat ca o plângere monotonă, și toate frazele lui sunt punctate cu suspinuri și cu căscări, care te adorm încetișor și te fac să intri cu ochii jumătate deschiși în lumea visurilor. Dacă am crede în metampsihoză, am putea afirma f[...]ndoială că sufletul lui Reade a locuit într-un mac, pân-a nu se răt[...]n trupul lui de om. În timp de patru ani traiul său a fost o lungă, lungă, lungă căscare ce i-a diformat fălcile și i-a dat o aparență de mastodont. Sărmanul! singura lui distracție pe pământul barbar al Africii a fost vânatul; nu însă vânatul la lei, la tigri, la hiene, la elefanți, dar un vânat comic și original, vânatul la mâțe! înaintea sosirii lui Reade în Tanger, acest oraș foia de motani roși și de mâțe albe, vinete, negre și chiar albastre, care, bucurându-se de o libertate absolută, săreau de pe o casă pe alta, miorlăind de amor în întunericul nopților. Arabii adormeau cu mulțumire în acel miaut general, și fiecare din ei avea satisfacerea de a recunoaște notele motanului său favorit în concertul general. Fatalitate! fatalitate! de trei ori fatalitate! acea stare fericită trebuia să înceteze. Decretul prin care maiestatea-sa regina Victoria numi pe Reade viceconsul la Tanger fu verdictul de moarte a neamului felin din acest oraș:

Consulul vine, pășește pe al Africii pământ
Ș-a lui Raton seminție se coboară în mormânt!

Pușcă, pistoale, lațuri, capcane, măciuci, arcuri, până și hapuri de pâine otrăvite, toate instrumentele de ucidere au fost întrebuințate de neîmpăcatul Reade spre stârpirea animalelor miorlăitoare.

Și ce este mai grozav încă!... Acest Nemrod britanic a avut cruzimea să deprindă a imita chiar suspinele cele mai amoroase ale motanilor cu scop de a înșela pe naivele pisici și de a le atrage astfel în cursele lui. Câte nenorocite gingașe de inimă au fost jertfa acestei stratageme perfide și ademenitoare!... Câte drame tainice s-au petrecut prin întunericul ulițelor Tangerului! Hecatombe întregi au fost sacrificate în patru ani de nopți, și astăzi pieile victimelor, dubite, tăiate, cusute cu măiestrie, îmbrăcă mobilele călăului ce le-a scurtat viața.

Pe fiecare divan este întins un covor de piei, formând desene variate, împrejurul unui medalion, unde zace blana întreagă a unui frumos motan. Taburetele sunt acoperite cu adevărate mozaicuri din bucățile de blăni; căci Reade este un artist de întâiul ordin. El a trimis la expoziția de la Londra un tapet, product al vânatului său și lucrat de el însuși, care a fost admirat de o lume întreagă, și astăzi acest cap d-operă de blănărie figurează, de nu mă înșel, în salonul Clubului de vânători.

Iată personajul curios în a cărui companie aveam să petrecem ziua. Tot ce dorim este ca el să nu aibă vreo distracție, în timp cât vom fi împreună, și să nu-și închipuiască că suntem motani!

Ne ducem dar mai întâi de-i vizităm casa, un adevărat muzeu de arme orientale, de obiecte de marochin cusute cu fir, de narghilele arăbești, de felegeane lucrate în filigramă, de dinți de elefant, de pene de struț etc. și mai ales de toate varietățile de piei de mâțe, întinse pe pereți. Acea casă este de stil mauresc, cu uși în ogive sculptate, ca acele din Alczar, și cu o curte mică în mijlocul ei. De jur împrejurul acestui salon descoperit se înșiră coloane de marmură ce formează o galerie cu balcon deasupra; toate camerele se deschid pe balcon și primesc lumina din curtea interioară.

Pășind pragul acelui cafarnaum, suntem salutați de nechezatul puternic al unui armăsar roib, favoritul lui Reade ce are privilegiul de a locui în salon. Ochii lui mari și inteligenți, nările sale largi și trandafirii, picioarele lui subțirele și nervoase, coarda lui pletoasă, neastâmpărul său sălbatic și totodată blândețea lui sub mâna omului sunt probe vederate de sângele arăbesc ce curge în vinele lui. Și în adevăr, Boabdil este un fiu curat al Africii, născut dincolo de deșertul de Sahara.

-- Iată, ne zice Reade, singurul meu amic în astă țară blestemată. Boadbil este sufletul meu și nu l-aș schimba chiar pe tronul sultanului de Maroc.

Nobilul armăsar pare c[...]nțeles cuvintele stăpânului său, căci el răspunde prin o nechezare veselă și răsunătoare.

-- Mai am încă doi cai frumoși, adaugă Reade.

-- Unde? întreabă Angel, în camera d-tale de culcat?

-- Ba nu; Boadbil singur are dreptul de a ședea în apartamentul meu; ceilalți sunt într-un grajd alăturea cu casa. Vroiți să-i vedeți?

-- Bucuroși! răspundem Angel și eu.

Ceilalți doi armăsari, unul alb și altul negru, sunt de aceeași talie ca Boadbil, bine potriviți, vioi, sprinteni, cai de lux, care s-ar plăti scump în Europa. Reade ordonă lui Aali, seizul ce-i grijește, ca să puie șeile pe dânșii.

Acest Aali trăiește zi și noapte în grajd, în compania cailor și a trei șacali domesticiți; el a vizitat Franța și Englitera, cu prilejul trimiterii unor cai arăpești regelui Ludovic-Filip și reginei Victoria, de către sultanul de la Fez. Aali a văzut productele geniului european; a fost purtat pe la teatre, pe la grădini, prin muzee etc., și s-a întors în patria sa, după o absență de patru luni. Negreșit că acest om trebuie să fi primit o impresie mare în sufletul lui, găsindu-se deodată în centrul luminilor; el, care până atunci viețuise în întunericul barbariei; mintea lui a fi luat o dezvoltare fericită la razele civilizației.

-- Ce impresie ți-a făcut Europa? îl întreb.

-- O grozavă durere de cap! îmi răspunde Aali.

-- Și altă nimic ?

-- Și dorința de a mă întoarce la Maroc.

-- Ca să fii seiz?...

-- Dar; ca să-mi petrec viața cu Hafir și cu Aslan, numele cailor. Iată efectul ce produc minunile secolului nostru asupra naturilor musulmane; o mare durere de cap! Răspunsul lui Aali îmi aduce aminte de un ambasador turc care asista la o operă din Paris întâia oară:

-- Cum v-a plăcut, exelență? îl întreabă ministrul afacerilor străine.

-- Frumos, prea frumos! răspunse ambasadorul; pe urmă, întorcându-se către secretarul lui, îi zise oftând: unde-i caraghiosul nostru!!...

În curând caii sunt gata; încălecăm tustrei. Reade pe Boabdil, Anghel pe Aslan și eu pe Hafir și plecăm urmăriți de șacali ca de niște câini. Paveaua suna sub copitele armăsarilor, orașul răsuna de nechezatul lor, iar noi, ca cei trei Crai de la Răsărit, trecem mândri prin strâmtoarea hudițelor și ieșim din cetate. Fugarii noștri, văzându-se la largul lor, se încordează, se aprind, mușcă zăbala și privesc orizontul cu mare neastâmpăr. Ei se frământă în loc, zburdă, saltă din tuspatru picioarele în văzduh ca niște mingi elastice; nu mai e chip de a-i stăpâni; trebuie să le lăsăm frâiele.

-- Avay! strigă Reade, și Boabdil se izbește ca un vultur. Aslan și Hafir deschid nările, aspiră puternic aerul viu al mării și pleacă într-un zbor.

Alalah! cai arăpești!
Alalah! cai voinicești!
Cum mișcau copitele
Ca șoimii aripele.
(Balada lui Serb sărac)

După o alergare de zece minute pe malul nisipos al mării, ne întoarcem și ne îndreptăm spre un deal acoperit cu măslini, smochini, cactuși, palmieri, fistici etc., din a cărui vârf se arată o priveliște minunată. Calea ce urmăm e mărginită cu cactuși și cu trestii înverzite și trece alăturea cu mormântul unui santun. Câteva femei, învelite în burnusuri albe și ascunse la față, stau în nemișcare lângă acel Marabu; ele apar ca niște statui.

Nu departe de Tanger se găsește capul Spartel, vechiul Ampelunium; el privește Marea întunecimilor, Bahr-el-Dholva după cum arabii numesc oceanul. Acest promontoriu se coboară în valuri ca un zid de stâncă și este scobit cu multe peșteri, dintre care cea mai spațioasă era odinioară consacrată lui Ercules.

Odihnim caii la umbra unui mare arbor ce încunună capul

Spartei, ascultăm mugetul bătrânului ocean, fumăm câte o țigaretă în onorul coloanelor lui Ercules, și apoi, zicând adio acelui măreț spectacol al naturii, luăm drumul către oraș. Reade însă ne conduce pe o altă parte a muntelui, pentru ca să trecem pe la grădinile consulului Europei. El are mai cu seamă interes a se abate la grădina consulului de Suedia; căci prin acele de portocali, de alămâi, de lauri, de crini roșii strălucește un crin alb și drăgălaș cu ochii albaștri, cu părul auriu și cu dulcele nume de miss Lucy, fiica consulului.

O! taină a inimii omenești! Fie un om cât de barbar, fie cât de crunt, fie în stare de a ucide cu nepăsare o poporime întreagă de motani, destul e ca să întâlnească în cale-i o copilă cu primăvara pe frunte, pentru ca sufletul lui să se îmblânzească, pentru ca asprimea caracterului său să dispară! Reade, care a făcut să tremure o lume întreagă de mâțe, tremură acum dinaintea frumoasei miss Lucy!!

Pe la cinci ore suntem sosiți la casa noului nostru amic și ne punem la masă foarte bine dispuși a ospăta după preumblarea ce am făcut. Vestitul cuscusu apare pe un blid de argint, adus fiind în triumf de însuși Aali. Această mâncare arăpească e făcută cu un soi de grisă fiartă cu legume și cu carne de pasăre sau miel; gustul ei nu e r[...]nsă Angel declară că se împacă mai bucuros cu rosbeeful și cu friptura de fazan.

De gustibus non disputandum!

După fructe se așează o altă față de masă și se aduce un paner cu diferite vinuri străine și un pachet de țigări havane. Acum începe adevărata petrecere, butelcile se deșartă pe rând, țigările se consumă, producând un nour albiu, și mesenii se afundă în convorbiri variate, până ce, amețiți, ei cad sub masă.

-- În sănătatea dumneavoastră! zice Reade, ridicând un pahar de Malaga.

-- În sănătatea frumoasei miss Lucy! răspunde Angel.

-- În sănătatea lui Boabdil! adaug eu.

-- În sănătatea reginei de Englitera! reîncepe Reade.

-- În sănătatea viceconsulului care o reprezintă la Tanger!

-- În memoria numeroaselor victime ale căror piei dubite se înșiră aici pe pereți ca literele de foc ce au tulburat festinul lui

Baltazar!

-- În sănătatea lui Baltazar! etc., etc., etc.

Toasturile se succed cu răpejune, luând forme din ce în ce mai bizare. Angel într-o pornire entuziastă ajunge pân-a striga: în sănătatea sănătăților! Închipuirea ia aripi, limbile se dezleagă, inimile se destăinuiesc; toți grăim delaolaltă, făcând observări judicioase asupra cailor arăpești, asupra frumuseții evreicelor din

Tanger, asupra politicii Franței și a Engliterei, asupra comodității babușilor orientali etc. După aceste vin la rând anecdotele comice, apoi povestirile scandaloase și, în fine, fiecare spune ce-i trece prin minte, fără a mai da ascultare altuia. Astfel Angel, cu ochii scânteietori și cu fața roșietică, istorisește incidentele celei din urmă alergări de cai de la Epsom, Reade, palid, cu fruntea pe mână și cu genele plecate, ne mărturisește tragic că adeseori, în tăcerea nopții, un grozav concert de miorlăituri se deșteaptă în cugetul său înspăimântat. Eu descriu o întâmplare curioasă din voiajul meu în Asia.

Iată un specimen de acel trio vorbareț.

EU: Scumpii mei amici!...

READE (întinzându-mi mâna): O yes, amici... scumpii mei amici...

ANGEL (deșertând un pahar de șampanie): În sănătatea amiciei!...

EU: Ascultați ceea ce mi s-a întâmplat în Asia...

Angel: În ziua alergării de cai de la Epsom am avut un noroc neașteptat... închipuiți-vă... Ai fost vreodată la Epsom? Închipuițivă ca în ziua aceea sir Arthur Holvay a pierdut zece mii livre sterline.

EU: La anul 1845 sau 46 am fost să vizitez vechea capitală a

Imperiului Otoman. Cunoașteți Brusa cu numeroasele sale geamii, cu băile sale antice, cu pădurea sa de aguzi? Nu o cunoașteți? prea bine! Aveam doi companioni, doi tineri belgi, cu care am mers de la Brusa, cale de patru zile înlăuntrul Asiei, trecând prin văi romantice, prin păduri umbroase și prin sate mizerabile de musulmani.

READE: O! yes, mizerabile!... parcă le văd expirând sub ochii mei.

EU: Satele ?

READE: Ba, mâțele... mâțele!

ANGEL: Peste patru sute de mii erau față la acel spectacol.

READE (tresărind): 400. 000 de mâțe?

ANGEL: Ba, de spectatori, căci era să alerge celebrul cal Plum al lordului Derby; tribunele erau înghesuite cu ladies și cu gentlemani purtând ochene. Mii de trăsuri stau înșirate de-a lungul ipodromului, și mii de amatori cu butelci de șampanie sau de paleale în mâini așteptau începutul alergării.

READE (adâncit în gânduri): O! yes! alergau sărmanele ca să scape de moarte, dar măciuca mea le ajungea din fugă și le oprea pe loc!

EU: Timpul însă nepermițându-ne a înainta mai mult în fundul Asiei, am hotărât a ne întoarce la Ghemlic, oraș mic de pe malul Mării de Marmara, spre a ne sui pe vaporul ce duce la Constantinopol. Revenind deci la Brusa, am tocmit cai odihniți și am plecat spre Ghemlic. Drumul sau, mai nimerit zicând, cărarea ce unește aceste două localități trece peste câmpii goale și pustii; iar spre paza călătorilor este așezat pe o culme un pichet de albanezi, înarmați cu șușanele și iatagane. Înfățișarea lor însă e prea hoțească pentru ca să inspire cea mai mică garanție în contra hoților... Către seară auzim în urma noastră un tropot rapid de cai și în curând suntem ajunși de un curier turcesc pe care-l întovărășește un cavas încărcat de arme. Ei veneau în fuga mare, căci astfel se face serviciul poștei în Imperiul Otoman.

READE (melancolic): Mai cu seamă una! o pisică albă! ea se găsea de-abia în primăvara vieții! grațioasă, dezmierdătoare, crescută negreșit pe brațele unei frumoase copile din harem... oh! horror! horror! horror! iată pielea ei... iat-o colo în covorul cel din față.

ANGEL: Deodată bariera ipodromului se deschide...

EU: Caii noștri, auzind acel tropot, mișcă urechile, prind zăbala în dinți și se pun pe fugă... Ce fugă!

ANGEL: Deodată bariera se deschide...

EU: Câmpul părea că se întoarce împrejurul nostru, aerul vâjâia pe la urechi; aș fi jurat că un vârtej ne luase pe aripile sale...

ANGEL: Deodată bariera se deschide!... 14 alergători ies în arenă, purtând pe spinarea lor jochei îmbrăcați cu jiletce de diferite culori. Hurra! toți pleacă întocmai ca un cârd de grauri; 400.000 spectatori țintesc ochii lor la dânșii și fiecare urmărește cu sufletul calul pentru care a pariat.

READE (întunecat): Astfel, sufletul meu le urmărește în lumea fantastică a umbrelor, o! ființă inocentă!...

EU: Însă chingile de la șaua mea slăbindu-se, mi-am oprit calul, lăsând pe tovarășii mei să-și urmeze drumul înainte. Aproape de locul unde mă găseam, era un izvor limpede; mi-am răcorit obrazul, mi-am adăpat calul, l-am închingat bine și m-am suit pe el; dar când am aruncat ochii pe câmp, n-am mai zărit pe nimeni, companionii mei și curierul dispăruseră în orizontul întunecat!...

Închipuiți-vă poziția mea critică; eram singur, pierdut în câmpiile Asiei, fără știință de limba turcească, ca să mă pot explica, fără arme, ca să mă pot apăra... Ce să fac?

ANGEL (cu entuziasm): Hura! hura! hura!

READE (cu durere): Alas! alas! alas!

EU: Lumina scădea; pământul începea a se înveli cu acea culoare fantastică, care dă obiectelor forme înspăimântătoare...

Nu-mi rămânea timp de pierdut... Reped deci calul pe o movilă apropiată și din vârful ei îmi fac ochii roată împrejurul orizontului.

Vivat! În depărtare zăresc niște umbre ce mi se par a fi un grup de călăreți; inima mi se înveselește și prinde la curaj. Ei sunt! tovarășii mei!... o fugă bună de cal, și-i ajung! Calul mă înțelege, pleacă, și în câteva minute sosește, nu lângă amicii mei, ci lângă o caravană de opt cămile poposite; câțiva turcomani stau întinși pe iarbă alăturea cu ele și se pregăteau de somn; însă, cum mă văd, ei sar în picioare, se apropie de mine, și cel din frunte pune mâna pe zăbala calului. Eu strâng frâul, cu stânga, iar cu dreapta trag o vargă de nerv de bou peste capul turcomanului, și pe loc reped calul îndărăpt. Hoții, furioși de a scăpa o pradă sigură din gheare, se iau la fugă după mine, răcnind, înjurând, descărcând vro două pistoale: însă eu fiind călare și ei pe jos, dispar lesne din ochii lor!

READE: Ea însă nu dispare din conștiință... nu dispare de pe perete! Iat-o pe covor... colo, ca o veșnică mustrare!... O!... God!

ANGEL: Hip, hip, hura! Caii se întrec în zbor ca rândunelele.

Unii rămân în urmă, alții fug înainte ațâțați de aplauzele privitorilor. Jiletcile jocheilor strălucesc în arenă ca niște fluturi colorați; toți aleargă cu inimă și se apropie de barieră... O lume întreagă stă în uimire, care cal va sosi mai întâi ? That is the question!

READE: Oh, yes! To be or not to be, that is the question!.... Miaau. Oh! Shakespeare!

EU: În fine, mă opresc!... Acum noaptea căzuse, mii de stele clipeau deasupra mea; însă misterioasa lor lumină nu-mi arăta nici un drum bătut în pustietatea acelor câmpii... La asemenea cazuri cea mai nimerită măsură este să te încrezi instinctului animalelor. Am lăsat deci frâul pe gâtul calului și pe loc inteligentul meu tovarăș, mirosind aerul, pleacă încet prin întuneric și după o oră mă scoate chiar la malul Mării de Marmara.

ANGEL: Doi se află în frunte: Plum și Ghipsi! încă zece pași și învingătorul va face a se pierde și a se câștiga rămășaguri de milioane de shelingi în toată Englitera, încă cinci pași, încă trei, încă doi, încă unul... Hura! Plum iese înaintea lui Ghipsi cu o lungime de patru degete; Plum este triumfătorul! 400.000 de glasuri se ridică în văzduh cu entuziasm, și mii de butelci se deșartă în onorul lui! Hura! În sănătatea lui Plum!

EU: La poalele acelui mal foarte nalt, valurile se legănau molatic, cu un vuiet surd; pe suprafața lor razele stelelor presară scântei argintii, iar în dreapta mea se zăreau luminile caselor din Ghemlic. Calul se apropie de muchia malului, întinde un picior, cearcă pământul cu copita, și apoi începe a se coborî încet pe o cărărușă de capre. Voiaj spăimântător și periculos!... Mi se părea că la fiecare pas o să cădem împreună de-a lungul stâncilor, până în fundul prăpăstiei. Inima tremura în mine, pieptu-mi se răsufla greu, ochii se păinjeneau... Deodată....

ANGEL: Cât pentru mine...

READE (cu ochii închiși): Oh! miss Lucy!

EU: Deodată mă trezesc cu calu-n valuri! El sosise devale și apucase pe nisip în direcția Ghemlicului; însă prin unele locuri era silit să treacă prin apă.; căci marea se întindea până sub mal.

În fine am intrat teafăr în oraș și am găsit pe tinerii belgi lungiți pe taraba unei cafenele, foarte îngrijiți de soarta mea și mângâindu-se cu două narghilele turcești.

ANGEL: Cât pentru mine, Plum mi-a adus o mie de livre sterline, câștigate de la amicul meu Arthur Holvay, Hip, hip! în sănătatea lui Arthur!

READE (lunecând de pe scaun sub masă): Miss Lucy! miss Lucy! Miaaau!!!. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Astfel se mântui convorbirea noastră! Un orologiu ascuns bate două ore după miezul nopții. Angel, ridicând fața de masă și adresându-se la Reade, îi zice cu glas uimit: „Adio, scumpule amice!... Umbrele victimelor tale să te lase în pace, și frumoasa miss Lucy să-ți răsplătească cu amorul ei îngeresc momentele de plăcere ce tu ne-ai făcut să petrecem în casa ta, noi, călători rătăciți pe țărmurile Africii... Adio!"

După această poetică și călduroasă improvizare, Angel și eu ne întoarcem la locantă, bâjbâind prin întunericul hudițelor, ne culcăm obosiți, și până în zori ne luptăm în vis cu motanii uciși de Reade. Somnul nostru însă nu ținu mult, căci trebui să ne sculăm și să plecăm. Hagi-Mustafa-Ben-Aali-Cuniali, întovărășit de un soldat marocan, aduce caii sub ferestrele noastre, doi pentru noi, doi pentru ei, și unul pentru panerele cu merinde. Totul fiind deci gata de pornire, ne coborâm în stradă, strângem mâinile domnișoarelor Ashton, dăm câte un bănuț spaniol de aur Lunicăi și Astericăi, ne închinăm papagalului Dgiali și încălecăm.

Iată-ne ieșiți din Tanger!... Africa cu misterele sale se întinde dinaintea noastră. Dumnezeu știe ce întâmplări ne așteaptă! Fie într-un noroc și cale bună!!!