Biblia/Vechiul Testament/Cartea a doua a Macabeilor/Capitolul 14

←←Capitolul 13

Biblia de [[Autor:{{{autor}}}|{{{autor}}}]]
(Vechiul Testament, Cartea a doua a Macabeilor, Capitolul 14)

Capitolul 15→→

Descarcă această pagină ca EPUB

După trecere de trei ani a aflat Iuda și cei care erau cu el că Dimitrie al lui Seleuc, trecând prin portul Tripoliei, a venit cu mulțime mare și cu corăbii,
A cuprins țări, omorând pe Antioh și pe Lisias, epitropul lui;
Iar un oarecare Alchimos, care fusese arhiereu și se pângărise de bună voie în vremurile de răzvrătire, socotind că nici într-un chip nu-i mai rămâne nădejde de mântuire și nici de intrare la sfântul jertfelnic,
A venit la regele Dimitrie în anul o sută cincizeci și unu, aducându-i coroană de aur și finic, și pe lângă acestea și câteva ramuri de măslin, cum este datina să, se dăruiască templului. Și în ziua aceea a stat liniștit.
Și aflând vreme bună nebuniei sale, chemându-l Dimitrie la sfat și întrebându-l ce voiesc și ce plănuiesc Iudeii,
El a răspuns la aceasta: "Iudeilor care se cheamă Asidei, în fruntea cărora se află Iuda Macabeul, le place să aibă război și să se certe și nu lasă să aibă pace cei care cârmuiesc.
Pentru aceea și eu lipsit de mărirea cea părintească, adică de arhierie, am venit acum aici,
Întâi, foarte bine gândind de cele ce se cuvin regelui, iar al doilea, voind binele cetățenilor mei, căci prin răutatea celor despre care am vorbit mai înainte tot neamul nostru mult este asuprit.
Deci pe fiecare dintr-acestea cunoscându-le tu, o, rege, fie-ți milă de țară și de neamul nostru cel asuprit, și-l ajută pentru iubirea de oameni pe care o ai către toți.
Că până va fi Iuda, nu este cu putință să fie lucrurile în pace".
Și după ce a grăit el astfel, îndată ceilalți prieteni, având vrăjmășie asupra lui Iuda, au ațâțat și mai mult pe Dimitrie.
Deci Dimitrie, îndată chemând pe Nicanor, care era mai mare peste elefanți și făcându-l general peste Iudeea, l-a trimis acolo,
Dându-i porunci ca pe Iuda să-l omoare și pe cei care sunt cu el să-i risipească și să pună pe Alchimos arhiereu templului celui preaslăvit.
Iar neamurile, care fugiseră din Iudeea din cauza lui Iuda, ca turmele se adunau lângă Nicanor, nenorocirile și primejdiile Iudeilor părându-le a fi spre fericirea lor.
Și auzind de venirea lui Nicanor și de adunarea neamurilor, presărându-și capetele cu pământ, se rugau Celui care pe veci a întemeiat pe poporul Său și Care pururea fățiș a apărat partea sa.
Și, poruncind cârmuitorul lor, Iudeii îndată au purces de acolo și s-au lovit cu dușmanii la satul Adasa.
Iar Simon, fratele lui Iuda, s-a ciocnit cu Nicanor, dar s-a speriat de venirea cea fără de veste a vrăjmașilor.
Însă Nicanor, auzind vitejia celor care erau cu Iuda și bărbăția pe care o aveau în bătăliile cele pentru patrie, s-a temut să dezlege cearta prin vărsare de sânge.
Pentru aceea a trimis pe Posidoniu și pe Teodot adică pe Matatia, ca să încerce o înțelegere.
Și mult sfat făcându-se pentru acestea și conducătorul poporului vorbind cu mulțimea, toți împreună au voit să facă pace.
Și au rânduit o zi, în care cei doi conducători deosebi să vină la un loc. Și venind și unul și altul, fiecare a avut scaunul său de cinste.
Iar Iuda rânduise oameni înarmați gata, în locuri bune, ca nu cumva vrăjmașii fără de veste să facă vreun lucru rău; dar vorbirea dintre ei au isprăvit-o cu bună pace.
Iar Nicanor, rămânând la Ierusalim, nici un lucru fără de cale n-a făcut și oștile cele ce se adunaseră ca turmele, le-a slobozit.
Și avea pe Iuda pururea înaintea ochilor, din inimă iubindu-l.
Și l-a îndemnat să se însoare și să nască fii și s-a însurat și a trăit în liniște bucurându-se de viață.
Iar Alchimos, văzând dragostea pe care o avea unul față de altul și luând o copie după zapisul lor de pace, a venit la Dimitrie și i-a spus că Nicanor gândește lucruri potrivnice regelui, că pe Iuda, vrăjmașul împărăției, l-a ales să fie în locul lui arhiereu.
Iar regele, umplându-se de mânie și întărâtându-se de pâri, vrăjmășește a scris lui Nicanor, zicând că îi este greu să primească alianța încheiată, și îi poruncește ca pe Macabeu curând să-l trimită legat la Antiohia.
Și sosind acesta la Nicanor, s-a mâhnit și cu greu îi era a strica alianța făcută, nefăcându-i nici o strâmbătate bărbatul acesta.
Ci fiindcă împotriva regelui nu se putea pune, căuta prilej ca aceasta cu meșteșug să se săvârșească.
Iar Macabeu văzând pe Nicanor mai aspru răspunzându-i, și petrecerea cea obișnuită mai sălbatică având-o, a socotit că nu este spre bine asprimea aceasta și, strângând pe mulți dintre ai săi, s-a ascuns de Nicanor.
Deci cunoscând el că bărbatul a biruit cu îndrăzneală vicleșugul, s-a dus la marele și sfântul templu al Domnului, când aduceau preoții jertfele cele cuviincioase și a poruncit să-i dea pe bărbatul acesta.
Iar ei s-au jurat, zicând că pe cel care îl caută nu știu unde este. Întinzând dreapta spre templul Domnului,
Nicanor astfel s-a jurat: "De nu-mi vei da legat pe Iuda, acest templu al lui Dumnezeu câmp îl voi face și jertfelnicul îl voi săpa și aici voi face lui Dionisos templu vestit".
Și după ce a zis acestea, s-a dus, iar preoții, întinzând mâinile către cer, chemau pe Apărătorul Cel de-a pururea al neamului nostru, zicând acestea:
"Tu, Doamne, Care de nimic n-ai lipsă, bine ai voit ca templul unde Tu sălășluiești, să fie în mijlocul nostru.
Și acum, Sfinte a toată sfințenia, Doamne, păzește până în veac neîntinat templul acesta, care de curând s-a curățit, și astupă toată gura nedreaptă".
Iar un oarecare, anume Razis, dintre bătrânii din Ierusalim, a fost pârât lui Nicanor. Razis era bărbat iubitor de cetate și cu nume bun, încât pentru bună-voința ce avea, era numit părintele Iudeilor,
Pentru că în vremurile cele mai dinainte ale neamestecului Iudeilor cu Elinii era îndrăzneț iubitor al datinilor iudaice și trupul și sufletul pentru evreime și-l pusese cu toată nevoința.
Deci vrând Nicanor să arate ura, pe care o avea față de Iudei, a trimis peste cinci sute, să prindă pe Razis.
Căci socoteau că de-l va prinde pe el, foarte mare durere va face Iudeilor,
Și când gloata de ostași, vrând să ia turnul unde se ascunsese Razis, bătea în uși și poruncea să aducă foc să aprindă ușile, atunci Razis, aproape să fie prins, singur s-a junghiat cu sabia,
Vrând mai bine să moară cu cinste, decât să se supună păgânilor și împotriva cinstei sale să pățească ocări nevrednice.
Însă din grabă nu s-a nimerit să se junghie de moarte și gloata năvălind pe ușă înăuntru, el, alergând pe zid vitejește, s-a aruncat peste mulțime plin de bărbăție.
Iar mulțimea de jos repede dându-se înapoi, ca să facă loc căderii lui, el a căzut tocmai în mijlocul lor.
Și fiind încă viu și înfierbântat, s-a sculat cu mâinile, iar sângele din el țâșnea tare și, deși rănit greu, a alergat trecând printre mulțime,
Și stând pe o piatră ridicată după ce i-a curs tot sângele, și-a scos mațele și prinzându-le cu amândouă mâinile, le-a aruncat spre mulțime, rugându-se Celui care stăpânește peste viață și peste duh, ca iarăși să i le dea; și în felul acesta a murit.

▲ Începutul paginii.