Bel-Ami/Partea a doua/Capitolul 9

Sari la navigare Sari la căutare
Partea a doua - Capitolul 8 Bel-Ami de Guy de Maupassant
Partea a doua - Capitolul 9
Partea a doua - Capitolul 10


Trecuseră trei luni. Divorțul lui Du Roy se rostise. Nevasta lui își luase iar numele Forestier și fiindcă familia Walter trebuia să plece pe 15 iulie la Trouville, se hotărî ca înainte de a se despărți să petreacă o zi la țară.

Ei plecară într-o joi, la nouă ceasuri de dimineață cu un landou mare de drum, cu șase locuri și tras de patru cai înaintași. Aveau să prânzească la Saint-Germain, în chioșcul Henry al IV-lea. Bel-Ami ceruse să fie singurul bărbat între dânșii, căci el nu putea să-l sufere pe marchizul de Cazolles. Însă, în cele din urmă, se hotărâse ca să ia cu dânșii și pe contele de Latour-Yvelin, cum va deschide ochii. Îl înștiințaseră cu o zi înainte.

Trăsura străbătu în trapul cel mare Champs-Elysées, apoi trecu pădurea Boulogne. Era o vreme minunată de vară, fără să fie tare cald. Rândunelele lăsau pe albastrul cerului dâre lungi, rotunde, care păreau că se văd încă, pe când ele nici nu se mai puteau zări. Cele trei femei stăteau în spatele landoului, mama între cele două fete; iar bărbații dinainte, Walter între cei doi invitați.

Trecură Sena, înconjurară Mont-Valérien, ajunseră la Bougival și ținură apoi malul râului până la Pecq.

Contele de Latour-Yvelin, un bărbat cam trecut, cu o barbă lungă și mătăsoasă, al cărei vârf fâlfâia la adierea cea mai ușoară a vântului, din care pricină Du Roy zicea: „I se joacă frumos vântul în barbă” privea pe Rose cu gingășie. Erau de o lună logodiți.

Georges, foarte palid, se uita la Suzanne, care, de asemenea, era palidă. Ochii lor se întâlneau, păreau că vorbesc, că se înțeleg, că schimbă în taină un gând, apoi se uitau aiurea. Doamna Walter era liniștită, fericită.

Prânzul a fost lung. Înainte de-a se întoarce la Paris, Georges îi îmbie să facă o plimbare pe terasă.

Mai întâi se opriră, ca să admire priveliștea. Cu toții se așezară, pe rând, de-a lungul zidului și se minunară de întinderea orizontului. Sena, la poalele unui colnic întins, curgea înspre Maisons-Laffitte ca un șarpe nemăsurat, culcat în verdeață. La dreapta, pe vârful costișei, apeductul din Marly zugrăvea pe cer umbra sa uriașă, de omidă cu labele mari, iar Marly din vale pierea într-un des buchet de copaci.

Pe șesul nemăsurat, care se întindea în față, se vedeau unde și unde niște sate. Brațele de apă de la Vésinet făceau niște pete lucii și curate, în verdeața cea rară din pădurice.

— O asemenea panoramă nu se mai găsește nicăieri în lume, spuse Walter. Ca asta nu-i nici în Svițera.

Apoi începură să meargă încetinel, pentru ca să se preumble și să se minuneze de această priveliște.

Georges și Suzanne rămaseră mai în urmă. De îndată ce se depărtară câțiva pași, el îi spuse cu un glas încet și stăpânit:

— Suzanne, te ador. Mă înnebunesc după tine!

— Și eu, Bel-Ami, murmură ea.

— Dacă nu vei fi soția mea, voi părăsi Parisul și țara asta.

— Încearcă și cere-mă la tata. Poate că se va învoi, zise ea.

Georges făcu o mică mișcare de nerăbdare:

— Nu, ți-o spun pentru a zecea oară, e nefolositor. Îmi vor închide ușa, mă vor alunga de la ziar și nu vom mai putea nici să ne vedem. Iată la ce sfârșit frumos sunt sigur că voi ajunge, printr-o cerere în regulă. Te-au făgăduit marchizului de Cazolles și trag nădejde că într-o zi vei spune „Da”. Și ei așteaptă.

— Atunci, ce trebuie să fac?, întrebă ea.

El sta pe gânduri, privind-o pieziș:

— Mă iubești îndeajuns ca să încerci o nebunie?

— Da!, răspunse ea cu hotărâre.

— O nebunie mare?

— Da.

— Nebunia cea mai mare.

— Da.

— Și ai să ai tu destulă îndrăzneală, ca să-i înfrunți pe tatăl și pe mama ta?

— Da.

— Adevărat?

— Da.

— Ei bine, este un mijloc, numai unul singur. Trebuie ca lucrul să vină de la dumneata și deloc de la mine. Dumneata ești un copil răsfățat, îți îngăduie să spui orice, deci nu va fi tare de mirare încă o îndrăzneală din partea dumitale. Prin urmare, ascultă! În astă seară, după ce te vei întoarce, ai să te duci mai întâi la mama ta, când va fi singură, și-i vei mărturisi că vrei să mă iei de bărbat. Ea se va tulbura tare și se va mânia strașnic…

Suzanne îi tăie vorba:

— O, mama va voi din suflet…

El urmă cu aprindere:

— Nu. Tu n-o cunoști. Ea va fi mai întărâtată și mai furioasă decât tatăl tău. Ai să vezi în ce chip n-are să vrea. Dar tu să stărui și să nu te lași Îi vei spune că pe mine vrei să mă iei de bărbat și pe nimeni altul decât pe mine. Ai să spui?

— Voi spune.

— Și după ce vei ieși de la mama ta, vei spune același lucru și tatălui tău, într-un chip foarte serios și foarte hotărât.

— Da, da. Și pe urmă?

— Și pe urmă… aici e aici. Dacă tu ești hotărâtă, bine hotărâtă, bine, bine, bine hotărâtă ca să-mi fii soție, scumpa mea Suzanne… am să… am să te răpesc!

Ea tresări tare de mulțumire și era cât pe-aci să bată din palme. Ah! Ce fericire! Ai să mă răpești? Și când ai să mă răpești?

Toată poezia învechită a răpirilor în timpul nopții, a căruțelor de poștă, a hanurilor, toate istoriile încântătoare din cărți îi străbătură deodată spiritul, ca un vis fermecător, care era aproape să se îndeplinească. Ea repetă:

— Spune, când ai să mă răpești?

— Chiar în seara asta… chiar în noaptea asta, răspunse Georges foarte încet.

Ea întrebă tremurând:

— Și unde vom merge?

— E taina mea! Gândește-te la ceea ce faci și gândește-te bine, că după asta trebuie numaidecât să fii nevasta mea. E singurul mijloc… dar e… foarte primejdios pentru… tine.

— Sunt hotărâtă. Unde am să te găsesc?

— Poți să ieși din casă singură?

— Da, pot deschide portița.

— Ei bine, pe la miezul nopții, când va dormi portarul, vino și găsește-mă în piața Concorde. Am să fiu într-o trăsură, în fața Ministerului de Marină.

— Voi veni.

— De bună seamă?

— De bună seamă.

El îi luă mâna și i-o strânse:

— Ah! Cât te iubesc! Cât ești de bună și de îndrăzneață! Vasăzică, nu vrei să iei de bărbat pe domnul Cazolles?

— O, nu!

— Tatăl tău s-a supărat tare când i-ai spus că nu?

— O, da, voia să mă trimită la mănăstire.

— Vezi cât e de nevoie să fii energică!

— Voi fi!

Ea privea în zarea nemărginită, cu capul plin de gândul răpirii. Va merge departe, departe… cu dânsul!

Va fi răpită!… Era mândră de asta! Nu se gândea deloc la numele ei, la ceea ce putea să i se întâmple. Știa ea oare aceasta? Bănuia măcar?

Doamna Walter întorcându-se, strigă:

— Vino mai repede, copilo, ce faci acolo cu Bel-Ami?

Îi ajunseră pe ceilalți. Vorbeau de băile de mare, la care erau pe cale să se ducă.

Georges nu vorbea nimic. Se gândea. Vasăzică, dacă această copilă va avea puțină îndrăzneală, va izbândi în sfârșit! De trei luni de zile o învăluia în mrejele fără de împotrivire ale dragostei sale. El o robea, o cucerea, o stăpânea.

O făcuse să-l iubească, așa cum știa el să se facă iubit. Pusese mâna ușor pe acest suflet zburdalnic de nănusă.

Izbutise mai întâi ca să nu-l primească pe domnul de Cazolles. Acum izbutise s-o facă să fugă cu dânsul. Căci alt chip nu era.

El înțelegea bine că doamna Walter nu va voi niciodată să-i dea de nevastă pe fiică-sa. Ea tot îl iubea și-l va iubi veșnic, cu o putere nespusă. El o ținea în frâu prin răceala sa calculată, dar simțea că e mistuită de o patimă zadarnică și arzătoare. Niciodată nu va putea s-o încovoaie. Niciodată ea nu va îngădui ca el s-o ia pe Suzanne.

Dar de îndată ce o va ține pe copilă ascunsă, se va înțelege cu tatăl, care nu va avea ce face. Dus pe gânduri, el răspundea prin fraze scurte la cele ce i se spuneau și pe care nu le asculta. Când intră în Paris, păru că-și mai vine în fire.

Suzanne, de asemenea, era gânditoare; și zurgălăii celor patru cai, țiuindu-i prin cap, o făceau să vadă drumuri nesfârșite și nopți veșnic cu lună, păduri întunecoase prin care aveau să treacă, hanuri la drumul mare și oameni de la grajduri grăbindu-se să schimbe caii, căci toată lumea ghicea că ei sunt urmăriți.

Când landoul ajunse în curtea palatului, Georges fu oprit să cineze. El nu voi și se întoarse acasă.

După ce gustă ceva, își așeză hârtiile, ca și cum trebuia să facă o călătorie lungă. Arse câteva scrisori compromițătoare, ascunse altele și scrise câtorva prieteni. Din când în când se uita la pendulă gândind: „Ce trebuie să fie acolo acum!”. Și o neliniște îl mușcă de inimă. Dacă nu va izbuti? Dar de ce era să se teamă? Totdeauna scăpa cu fața curată din încurcături! Dar, în seara asta, el juca o partidă mare!

Ieși pe la unsprezece ceasuri, se plimbă câtăva vreme, luă o trăsură și se opri în Piața Concorde, în dreptul bolților Ministerului de Marină.

Din când în când aprindea câte un chibrit ca să vadă câte ceasuri sunt. Când văzu că nu mai este mult până la miezul nopții, o nerăbdare chinuitoare îl cuprinse. El scotea capul pe portița trăsurii și se uita întruna.

Un ceasornic îndepărtat bătu douăsprezece lovituri, apoi un altul mai aproape, pe urmă două deodată, apoi unul foarte departe. După ce termină și acesta de bătut, gândi: „S-a sfârșit. N-am izbutit. Nu va mai veni”.

Cu toate acestea era hotărât să aștepte până-n ziuă. În astfel de împrejurări, trebuie să fii răbdător.

El mai auzi sunând sfertul, pe urmă jumătatea, apoi trei sferturi și toate ceasornicele repetară unu, întocmai cum vestiseră miezul nopții.

Georges n-o mai aștepta, ci sta frământându-și mintea că doar va ghici ceea ce se va fi întâmplat. Când, deodată, un cap de femeie se ivi pe portiță și întrebă:

— Aici ești, Bel-Ami?

El tresări, fără să-și poată veni în fire.

— Dumneata ești, Suzanne?

— Da, eu.

El nu putu să deschidă repede portița și repeta:

— Ah, dumneata ești… dumneata ești… suie-te!

Ea se sui și se lăsă să cadă lângă dânsul. Georges strigă birjarului: „Haide!” Și trăsura porni. Suzanne gâfâia și nu vorbea nimic.

— Ei bine, ce s-a întâmplat?, o întrebă Georges.

Atunci, ea murmură pierdută:

— O! A fost îngrozitor, mama mai cu seamă.

El era neliniștit și nerăbdător:

— Mama? Ce a spus? Istorisește-mi!

— O, a fost grozav! M-am dus la dânsa și i-am spus cum stau lucrurile – mă pregătisem dinainte. Atunci ea s-a făcut galbenă și a răcnit: „Niciodată! Niciodată!” Eu am plâns, m-am mâniat și m-am jurat că n-am să iau pe nimeni de bărbat, decât pe dumneata. Am crezut că vrea să mă bată. Parcă înnebunise. S-a hotărât ca dis-de-dimineață să mă trimită la mănăstire. De când sunt n-am văzut-o în așa hal! Atunci, tata intră, auzind-o spunând atâtea fleacuri. El nu s-a supărat așa ca dânsa, ci mi-a spus curat că tu nu ești o partidă destul de bună. Fiindcă mă înfuriasem și eu, țipam mai tare decât dânșii. Atunci, tata mi-a spus să ies, cu o mișcare de teatru, care nu-i ședea deloc bine. Asta m-a hotărât să fug cu tine, și iată-mă! Unde mergem?

El o ținea ușor de mijloc și asculta cu cea mai mare luare aminte, zvâcnindu-i inima; și o ură de moarte îl cuprinse împotriva acestor oameni. Dar acum, avea pe fiica lor în mână. Acum vor vedea ei.

— E prea târziu, nu putem să luăm trenul, îi zise el. Vom merge cu trăsura până la Sèvres, unde ne vom odihni noaptea. Și mâine vom pleca la La Roche-Guyon. E un sat plăcut, pe malul Senei, între Mantes și Bonnieres.

— N-am din cele ce-mi trebuie. N-am luat nimic, șopti ea abia auzit.

Georges zâmbi, fără să-i pese:

— Lasă, ne vom îngriji noi acolo.

Trăsura străbătea lungul ulițelor. Georges apucă pe tânăra fată de mână și începu să i-o sărute încetișor, cu respect. Nu știa ce să-i mai spună, căci el nu era deprins cu dragoste de asta platonică.

Deodată i se păru că fata plângea. O întrebă speriat:

— Ce ai, drăguța mea?

Ea îi răspunse cu un glas înecat în lacrimi:

— Biata mea mamă, acum nu doarme, dacă va fi aflat că eu lipsesc.

Mama sa, într-adevăr, nu dormea.

Îndată ce Suzanne a ieșit din odaia sa, ea rămase în fața bărbatului ei.

Ea întrebă, aiurită, pierdută, înspăimântată:

— Dumnezeule, ce înseamnă asta?

— Asta înseamnă că intrigantul acesta i-a sucit capul!, strigă Walter furios. El a făcut-o să nu-l primească pe Cazolles. Vede că are zestre bună, ticălosul! El începu să se plimbe, înverșunat, prin odaie și urmă: Tu îl chemai necontenit, da, tu, tu îl lingușeai, tu îl cocoleai, nu știai ce să-i mai faci. De dimineață până seara, Bel-Ami în sus, Bel-Ami în jos. Iată acum Bel-Ami…

Ea murmură, vânătă:

— Eu?… Eu îl chemam?

— Sunteți nebune toate după dânsul!, îi răcni el în față; și a lui de Marelle, și Suzanne, și toate. Parcă eu nu vedeam, crezi tu, cum nu puteai sta fără dânsul nici două zile? Necontenit îl chemai.

Ea se ridică, ca la teatru:

— Nu-ți dau voie să-mi vorbești astfel. Uiți că eu n-am fost crescută într-o băcănie ca dumneata.

El rămase un moment nemișcat și înlemnit, apoi scoase un „Dracu’ să vă ia!”, turbat și ieși trântind ușa după dânsul.

Îndată ce rămase singură, ea se duse, fără să-și dea seama, la oglindă, să se uite, ca și cum ar fi vrut să vadă dacă nu s-a schimbat nimic într-însa, atât de cu neputință și de grozave îi păreau cele auzite. Suzanne era amorezată de Bel-Ami! Și Bel-Ami voia să o ia de soție pe Suzanne. Nu, i se pare numai, nu era adevărat! Fetei, lucru natural, îi plăcea acest băiat frumos, crezuse că îl va lua de bărbat, și încercase și ea! Dar el? El nu putea fi amestecat aici! Se gândea, tulburată, ca în fața nenorocirilor celor mari. Nu, Bel-Ami nu putea ști nimic de hotărârea Suzannei.

Și ea se gândi vreme îndelungată la nevinovăția cu putință a acestuia. Ce mișel, dacă într-adevăr pregătise el lucrul! Și ce are să se întâmple oare? Ce de mai pericole și de chinuri prevedea ea!

Dacă într-adevăr el nu știa nimic, totul se putea liniști. Va face o călătorie cu Suzanne, vreo șase luni, și se va sfârși. Dar, pe urmă, cum va putea ea să-l mai vadă? Căci îl iubea întruna. Această patimă intrase în ea, cum intră vârfurile acelea de săgeată, pe care nu le mai poți scoate.

Să trăiască fără dânsul, cu neputință!

Mai degrabă să moară…

Mintea ei se pierdea în aceste chinuri și îndoieli.

O durere începu s-o înjunghie prin cap; ideile sale începură să fie obositoare, tulburi, să-i facă rău. Se chinuia să afle și nu mai putea, căci nu afla nimic. Se uită la pendulă, era unu trecut. Își spuse: „Nu pot să stau astfel, simt că înnebunesc. Trebuie să știu. Mă duc să scol pe Suzanne și s-o întreb”.

Și ea se îndreptă către odaia fiicei sale, desculță ca să nu facă zgomot și c-o lumânare în mână. Deschise ușa foarte încetișor, intră și se uită la patul ei. Nu era desfăcut. Ea nu pricepu la început și crezu că biată copilă vorbea încă cu tatăl său. Dar deodată o bănuială grozavă îi trecu prin cap și alergă în fuga mare la bărbatul ei. Ajunse dintr-o săritură, vânătă și gâfâind. El sta culcat și citea încă.

Walter întrebă speriat:

— Ei bine! Ce-i? Ce ai?

— N-ai văzut pe Suzanne?, se bâlbâi ea.

— Eu? Nu. Da’ ce-i?

— A… A… fugit. Nu-i… în odaie. Dintr-o săritură el fu pe covor, își luă papucii și, doar cu cămașa fâlfâind, dădu buzna, la rândul său, în odaia fiicei sale. De îndată ce văzu, nu-i mai rămase nicio umbră de îndoială. Fugise!

El căzu într-un jilț și puse lampa cu care venise jos, dinaintea lui. Soția sa veni și ea. Bâlbâi:

— Ei, ce zici?

Walter nu mai avu putere să-i răspundă; nu mai era mâniat, scoase numai un geamăt.

— S-a sfârșit, e a lui. Suntem pierduți!

Ea nu înțelegea.

— Cum pierduți?

— Ei da, la dracu’, trebuie s-o ia acum, zise Walter.

Ea scoase un muget de bestie:

— El?… Niciodată!… Ești nebun?

Walter răspunse trist:

— Degeaba urli. A răpit-o… A necinstit-o. Cel mai bun lucru e să i-o dăm. Dacă vom tăcea din gură, nimeni n-are să afle istoria asta.

Ea repetă zguduită de o tulburare grozavă:

— Niciodată! Niciodată nu va avea pe Suzanne! Nu voi da voie niciodată!

Walter murmură cu împovărare:

— Dar o are. S-a terminat. Și are s-o păzească și o s-o ascundă atâta vreme cât ne vom împotrivi. Prin urmare, ca să înlăturăm scandalul, trebuie să i-o dăm numaidecât.

Femeia, sfâșiată de durere înăbușită, îi repetă:

— Nu! Nu! Niciodată nu voi da voie. El urmă, pierzându-și răbdarea:

— Dar e de prisos să mai facem gură. Trebuie. A! Ticălosul, cum ne-a tras chiulul!… E strașnic. Am fi găsit unul mai bun ca stare, dar nu așa de deștept și cu viitor. E un om cu viitor. Are să ajungă deputat și ministru.

Doamna Walter răspunse cu o energie sălbatică:

— Niciodată nu voi lăsa să ia de nevastă pe Suzanne… Auzi tu?… Niciodată!

Atunci, el se înfurie și ca om practic ce era începu să-l apere pe Bel-Ami.

— Tacă-ți gura odată… îți spun că trebuie… că trebuie numaidecât. De unde știi? Poate că nici nu ne vom căi. Cu oamenii de teapa lui nu se știe ce se poate întâmpla. N-ai văzut cum numai în trei articole l-a doborât pe neghiobul de Laroche-Mathieu și cu câtă demnitate a făcut el asta, deși, ca bărbat, îi venea peste măsură de greu. În cele din urmă vom vedea. E, însă, lucru bine hotărât că ne are în mână. Nu putem să găsim ieșire…

Ei îi venea să zbiere, să se tăvălească pe jos, să-și smulgă părul. Rosti cu glas înverșunat:

— N-o va avea… Nu… vreau eu!

Walter se sculă, își luă lampa și-i răspunse:

— Uite, ești stupidă cum sunt toate femeile. Lucrezi numai din patimă. Nu știi să te dai după împrejurări… sunteți niște stupide! Eu îți spun c-are s-o ia… Trebuie!

Și ieși târându-și papucii. Străbătu ca o vedenie caraghioasă, numai în cămașa de noapte, antreul cel lung al palatului întins și adormit, și intră fără zgomot în odaia sa.

Doamna Walter rămase în picioare, sfâșiată de o durere peste firea ei. Ea încă nu-și dădea bine seama de altminteri. Suferea numai. Apoi își aduse aminte că nu putea să rămână acolo, așa nemișcată, până la ziuă. Simțea o nevoie strașnică să fugă unde o vor duce ochii, să se ducă întruna, să caute un ajutor, un sprijin.

Se gândea pe cine să cheme la dânsa. Pe cine? Nu găsea! Un preot! Da, un preot! S-ar arunca la picioarele lui, i-ar mărturisi totul, greșeala și deznădejdea sa. El ar pricepe că acest mișel nu poate să ia de nevastă pe Suzanne, și ar împiedica aceasta. Îi trebuia un preot numaidecât! Dar unde să-l găsească? Încotro să se ducă? Dar nici așa nu putea să rămână. Atunci, pe dinaintea sa trecu ca o vedenie chipul blând al lui Isus, mergând pe valuri. Ea îl văzu întocmai cum l-ar fi văzut dacă ar fi privit tabloul. Deci, el o chema, îi zicea: „Vino la mine! Vino și îngenunchează la picioarele mele, căci te voi mângâia și te voi sfătui ce trebuie să faci”.

Își luă lumânarea, ieși și coborî ca să ajungă în seră.

Isus era tocmai în capăt, într-un salonaș închis cu o ușă de sticlă, pentru ca umezeala pământului de prin oale să nu strice pânza.

Salonașul părea un fel de paraclis în mijlocul unei păduri ciudate.

Când doamna Walter intră în seră, pe care o văzuse întotdeauna plină de lumină, rămase înmărmurită dinaintea beznei întunecoase. Plantele cele mari din țările calde încărcaseră aerul cu răsuflarea lor greoaie. Și ușile stând mereu încuiate, aerul din această pădure stranie, închis sub o boltă de sticlă, intra cu greutate în plămâni, te amețea, te îmbăta, îți făcea în același timp și bine și rău, dădea trupului o senzație nedeslușită, de voluptate ațâțătoare și de moarte.

Sărmana femeie mergea încetișor, înfricoșată de întunecime, în care se iveau, la flacăra rătăcitoare a lumânării, plante curioase, cu înfățișarea unor dihănii, cu chipul unor ființe cu niște forme ciudate.

Deodată, îl zări pe Christ. Deschise ușa care o despărțea și căzu în genunchi.

Se rugă la început pierdută, bolborosind cuvinte de dragoste, rugăciuni pătimașe și deznădăjduite. Apoi, înflăcărarea rugilor mai potolindu-se, ea ridică privirea către dânsul și rămase cuprinsă de groază. La flacăra tremurătoare a singurei lumini, care trimitea din jos puține raze către dânsul, el semăna așa de tare cu Bel-Ami, încât n-o mai privea Dumnezeu, ci amantul ei. Erau ochii și fruntea lui, figura lui, înfățișarea lui rece și mândră.

Ea bolborosi: „Isuse! Isuse!…” Și cuvântul Georges îi venea pe buze. Deodată îi trecu prin minte că în acel minut Georges o avea pe fiică-sa. Era singur cu dânsa, undeva într-o odaie. El! El! Cu Suzanne!

Repetă: „Isuse!… Isuse!…” Dar se gândea la dânșii… la fiică-sa și la amantul său! Erau singuri… într-o odaie… și noaptea. Îi vedea. Îi vedea așa de limpede, încât stăteau înaintea ei în locul tabloului. Își zâmbeau. Se sărutau. Odaia era întunecoasă, patul – desfăcut. Ea se ridică să meargă la dânșii, s-o apuce de păr pe fiică-sa și s-o smulgă din îmbrățișarea lui. Se ducea s-o strângă de gât, s-o sugrume pe fiică-sa, pe care o ura, pe fiică-sa care se da acestui bărbat. O apuca… mâinile ei dădură de pânză. Și ea izbi în picioarele lui Christ.

Atunci, scoase un strigăt mare și căzu pe spate. Lumânarea răsturnată se stinse.

Ce s-a întâmplat pe urmă? Ea visă multă vreme lucruri stranii, înspăimântătoare. Georges și Suzanne treceau pe dinaintea ochilor ei, înlănțuiți necontenit cu Isus Christos, care binecuvânta dragostea lor îngrozitoare.

Ea simțea, nedeslușit, că nu era în odaia ei. Voia să se ridice, să fugă, dar nu putea. O toropeală o cuprinsese, îi legase mâinile, lăsându-i trează numai mintea tulburată, chinuită de vedenii groaznice, de pe ceea lume, fantastice, pierdută într-un vis urâcios, vis straniu și câteodată ucigător, care face să pătrundă în creierul omenesc plante fermecătoare din țările calde, cu forme ciudate și mirosuri grele.

În faptul zilei o găsiră pe doamna Walter întinsă fără simțire, aproape asfixiată înaintea lui „Isus mergând pe valuri”. Ea fu așa de bolnavă, încât se temeau să nu moară. Tocmai a doua zi își veni cu totul în fire. Atunci, începu să plângă.

Lipsa Suzannei fu tălmăcită printr-o trimitere pe neașteptate la mănăstire. Și domnul Walter răspunse unei scrisori lungi a lui Du Roy, dându-i mâna fiicei sale.

Bel-Ami pusese scrisoarea la cutie chiar când era să iasă din Paris, căci el o pregătise mai dinainte, în seara plecării, îi spunea acolo, în termeni cuviincioși, că iubea de multă vreme pe fata lui, că n-a avut loc între ei vreo înțelegere, dar văzând-o că vine la dânsul, de bună voie, și îi spune: „Vreau să fiu soția dumitale”, a crezut de cuviință s-o țină la dânsul, chiar s-o ascundă până ce va căpăta un răspuns de la părinți, a căror voință legală, pentru dânsul, avea o însemnătate mai mică decât voința logodnicei sale.

Mai spunea domnului Walter, ca să-i răspundă „poste restante”, având să-i trimită scrisoarea un prieten.

Când va căpăta scrisoarea, atunci va aduce pe Suzanne la Paris și o va trimite la părinții ei, nevoind să vină și el deocamdată.

Ei statură șase zile pe țărmul Senei, la La Roche-Guyon.

Niciodată tânăra fată nu petrecuse mai bine. Se jucase de-a păstorița altădată. Și fiindcă acolo el zicea că-i e soră, trăiau amândoi într-o prietenie liberă și curată, un fel de tovărășie amoroasă. El crezu de cuviință s-o respecte. A doua zi după sosirea lor, ea își cumpără albituri și haine de țărancă și începu să pescuiască cu undița, purtând pe cap o pălărie foarte mare de paie, împodobită cu flori de câmp. Locurile îi păreau desfătătoare.

Era acolo o turlă veche și un castel vechi, în care se vedeau niște tapiserii foarte frumoase.

Georges, îmbrăcat cu o bluză, cumpărată de gata de la un negustor din partea locului, se plimba cu Suzanne pe jos, de-a lungul țărmului, sau cu barca. Se sărutau necontenit înfiorându-se, ea nevinovată, el aproape să cadă în ispită.

Dar el știa să se stăpânească și când îi spuse: „Tatăl dumitale se învoiește. Mâine ne întoarcem la Paris.”, ea murmură cu naivitate: „Așa degrabă? Îmi plăcea așa de tare să fiu nevasta ta!”