Bel-Ami/Partea a doua/Capitolul 10

 

În locuința cea mică din strada Constantinopole era întuneric. Georges Du Roy și Clotilde, întâlnindu-se la poartă, intrară dând buzna unul peste altul și ea îi spuse, fără să-i dea răgaz să deschidă ferestrele:

— Vasăzică, iei pe Suzanne Walter?

El dădu din cap, încetișor, apoi adăugă:

— Ce, nu știai?

Ea, în picioare în fața lui, începu furioasă și indignată:

— Iei pe Suzanne Walter? A, e prea mult! E prea mult! Iată trei luni de zile de când îmi ascunzi asta. Toată lumea știe, în afară de mine. A trebuit să mi-o spună bărbatul meu.

Du Roy începu să rânjească, cam zăpăcit însă, și, punându-și pălăria pe colțul sobei, se așeză pe un jilț.

Ea îl privea țintă în ochi și îi spuse cu un glas mâniat și aspru:

— Te gândeai la asta de când ți-ai lăsat nevasta și mă păstrai frumos de amantă, ca să țin locul altora. Ce mișel mai ești!

Georges întrebă:

— Pentru ce? Am avut o femeie care mă înșela. Am prins-o, m-am despărțit și acum iau alta. Se poate ceva mai simplu?

Ea murmură tremurând:

— Ah, cât ești de șarlatan și de primejdios! El începu iar să zâmbească:

— Zău, numai găgăuții și neghiobii sunt pârliți! Ea își urmă firul gândului:

— Cum nu te-am ghicit ce fel de poamă îmi ești, la început! Dar de unde puteam crede că ești așa de ticălos!

Georges își luă o mutră demnă:

— Te rog, ia-ți seama la gură.

Ea se revoltă împotriva acestei indignări:

— Ce? Nu cumva ai vrea să-mi pun mănuși ca să-ți vorbesc acum? Te porți cu mine ca un păcătos, de când te cunosc, și ai vrea să nu ți-o spun? Înșeli pe toată lumea, îi tragi pe sfoară pe toți, îți faci mendrele prin toate părțile și vrei să mă port cu tine ca și cu un om cinstit? Auzi dumneata!

El se ridică și, tremurându-i buza, îi zise:

— Taci, sau te dau afară!

Ea bolborosi:

— Să mă dai afară… să mă dai afară… pe mine… De aici… Tu?… Tu?…

Nu mai putu să vorbească, într-atâta o înăbușea mânia, și deodată, ca și cum și-ar fi ieșit din minți, izbucni:

— Să mă dai afară de aici? Vasăzică, uiți că eu am plătit chiria la început! O! Da, din când în când ai luat-o pe seama ta. Dar cine a închiriat-o?… Eu… Cine a păstrat-o?… Eu… Și tu vrei să mă dai afară? Așteaptă tu, secătură! Crezi tu că eu nu știu cum ai furat de la Madeleine jumătate din moștenirea de la Vaudrec? Crezi tu că eu nu știu cum te-ai culcat cu Suzanne, pentru ca s-o silești să te ia de bărbat?

Georges o apucă de umeri și o zgudui cu putere:

— Nu vorbi de dânsa!… C-o pățești!

— Te-ai culcat cu dânsa! Știu, răcni ea.

Georges ar fi primit să-i spună orice, dar această minciună îl scotea din fire. Adevărurile pe care i le aruncase în față îl făceau să turbeze de mânie, dar defăimarea asta, a fetei care avea să-i fie soție, îl făcea să simtă că vrea s-o lovească.

Repetă:

— Tacă-ți gura… bagă de seamă… astupă-ți gura. Și o zgâlțâia cum scuturi un pom să-i cadă fructele.

Ea urlă, despletită, cu gura căscată, cu ochii ieșiți:

— Te-ai culcat cu dânsa!

Georges îi trase o palmă așa de tare peste obraji, încât puțin a fost de n-a căzut de perete. Ea însă se întoarse către dânsul și, sprijinindu-se în mâini, mai strigă încă o dată:

— Te-ai culcat cu dânsa!

Se aruncă asupra ei și, ținând-o jos, o lovi sabatic, cum ai lovi un câine.

Deodată ea tăcu și începu să geamă sub lovituri. Nu se mai mișca. Își ascunsese fața în colțul dintre podea și perete, scoțând niște țipete înfiorătoare.

El încetă s-o mai lovească și se ridică. Apoi se plimbă de câteva ori prin odaie, ca să-și vină în fire și, venindu-i o idee, trecu alături, umplu ligheanul cu apă rece și își înmuie capul în el, apoi se spălă pe mâini și veni să vadă ce mai face ea, ștergându-și mâinile cu grijă.

Ea nu se clintise din loc. Stătea întinsă pe jos, plângând încetișor.

— N-ai să sfârșești odată să te sclifosești?

Ea nu răspunse. Atunci, el rămase în mijlocul odăii, cam stânjenit și rușinat, înaintea trupului lungit înainte-i.

Deodată se hotărî și luă pălăria de pe sobă.

— Bună seara. Să dai cheia portarului când vei sfârși. N-am s-aștept eu să-ți treacă hachițele.

Ieși, închise ușa, intră la portar și-i spuse:

— Doamna a rămas. Are să plece îndată. Să spui proprietarului că de la 1 octombrie nu mai țin casa. Azi suntem în 16 august, prin urmare sunt în regulă.

Și se depărta cu pași mari, căci avea treabă în oraș, să cumpere cele din urmă daruri de nuntă.

Nunta era hotărâtă la 20 octombrie, după convocarea Camerelor. Cununia religioasă trebuia să aibă loc în Biserica Madeleine.

Se vorbiseră multe, fără ca să se știe sigur cum stau lucrurile. Circulau o mulțime de povești. Se șoptea că se întâmplase și o răpire, dar nimeni nu știa sigur.

După cum șușoteau servitorii, doamna Walter, care nu mai vorbea deloc cu viitorul său ginere, se otrăvise de mânie, chiar în seara în care se hotărâse căsătoria, după ce pe la miezul nopții trimisese pe fiică-sa la mănăstire.

O aduseseră în casă mai mult moartă. Desigur că ea n-are să mai fie ce-a fost, niciodată. Părea acum o femeie bătrână, părul îi albise și se făcuse foarte cucernică, împărtășindu-se în fiecare duminică.

În cele dintâi zile ale lui septembrie, „Vie Française” înștiința pe cititorii săi că baronul Du Roy de Cantel este de-acum înainte prim-redactorul său, domnul Walter păstrând titlul de director.

Atunci se năimi o droaie de cronicari cunoscuți, de reporteri, de redactori politici, de critici literari și teatrali, momiți prin puterea banului de la ziarele cele mari, de la vechile ziare puternice și cu vază.

Ziariștii vechi, ziariștii serioși și respectabili acum nu mai dădeau din umeri când vorbeau de „Vie Française”. Izbânda repede și desăvârșită ștersese disprețul scriitorilor serioși pentru începuturile acestei foi.

Căsătoria primului său redactor era ceea ce se cheamă un fapt parizian, Georges Du Roy și familia Walter atrăgând mult luarea aminte de o bucată de vreme. Toți indivizii pomeniți prin dările de seamă își puseseră în gând să meargă.

Evenimentul avu loc într-o zi senină de toamnă.

De la opt ceasuri de dimineață, toți slujbașii de la Madeleine așternură pe scările intrării celei mari a acestei biserici, care se ridica deasupra uliței Royale, un covor roșu; ceea ce, desigur, făcea să se oprească drumeții, vestind norodului din Paris că o mare ceremonie avea să aibă loc.

Funcționarii ducându-se la birourile lor, lucrătoarele, băieții din dughene, toți se opreau, priveau și se gândeau nedeslușit la oamenii bogați, care cheltuiau atâta bănet ca să se împerecheze.

Pe la zece ceasuri, curioșii începură să se oprească locului. Ei stăteau acolo câteva minute uitându-se, nădăjduind că poate se va începe îndată, apoi se depărtau.

Pe la unsprezece ceasuri sosiră câteva plutoane de sergenți de oraș, care, cum veniră, începură să îmboldească lumea, căci mai la fiecare minut se făceau grămezi de oameni.

În curând, începură să sosească invitații; veniră aceia care voiau să aibă locuri bune pentru ca să vadă totul. Ei se așezară pe jețuri de-a lungul pridvorului din mijloc.

Încet-încet mai veniră și alții, femei care foșneau din rochii și din mătăsuri, bărbați serioși, mai toți pleșuvi, mergând corect ca într-un salon, mai gravi încă în acest local.

Biserica se umplea cu încetul de lume. Soarele trimitea o ploaie de lumină, prin uriașa ușă deschisă, luminând rândurile cele dintâi, în care puteau fi văzuți cunoscuții de vază. Altarul părea cam întunecat, câteva lumânări dând o lumină gălbuie, slabă și palidă față cu deschiderea luminoasă din ușa cea mare.

Se cunoșteau unii cu alții, se chemau cu un semn, se strângeau în cete. Literații, mai puțin respectuoși decât oamenii din lumea mare, vorbeau cu jumătate de glas.

Se uitau la femei.

Norbert de Varenne, care căuta vreun prieten, îl zări pe Jacques Rival prin mijlocul bisericii și se duse la dânsul.

— Vasăzică, viitorul e al haimanalelor, spuse el.

Celălalt, care nu-l pizmuia pe Du Roy, răspunse:

— Atât mai bine pentru dânsul. De acum a pus mâna pe noroc.

Și începură să-și arate unul altuia mutrele cunoscute.

— Nu știi ce s-a întâmplat cu fosta lui nevastă?, întrebă Rival.

— Știu și nu știu, zâmbi poetul. Mi s-a spus că trăiește retrasă în mahalaua Montmartre. Însă… este și un însă… de câtăva vreme văd în „Plume” niște articole politice care seamănă grozav cu ale lui Forestier și Du Roy. Sunt ale unuia Jean Le Doi, tânăr, băiat frumos, deștept, dintr-aceeași specie ca și prietenul nostru Georges, și care a făcut cunoștință cu fosta lui soție, de unde trag încheierea că ea iubește începătorii și-i va iubi veșnic. De altminteri, e bogată, nu degeaba Vaudrec și Laroche-Mathieu erau nelipsiți din casă.

Rival spuse:

— Madeleine asta nu-i urâtă. E foarte isteață și șmecheră! Trebuie să fie încântătoare la întâia cunoștință. Dar, ia spune-mi cum de se cunună Du Roy religios, după o despărțire legiuită.

— Se cunună religios, fiindcă pentru biserică n-a fost însurat întâia oară, lămuri Norbert de Varenne.

— Cum adică?

— Prietenul nostru Bel-Ami, din nepăsare sau din economie, a socotit că-i e de-ajuns primăria când s-a însurat cu Madeleine Forestier. El s-a lipsit de binecuvântarea bisericească, ceea ce pentru sfânta noastră biserică înseamnă un simplu concubinaj. Prin urmare, astăzi el vine înaintea ei ca un flăcău, iar ea îi desfășoară toate alaiurile sale, care îl vor costa scump pe papa Walter.

Zgomotul mulțimii numeroase creștea sub bolta înaltă. Se auzeau glasuri care vorbeau aproape tare.

Erau arătați oameni vestiți, care se fuduleau, mulțumiți că sunt văzuți și păstrându-și cu îngrijire înfățișarea lor obișnuită înaintea publicului, deprinși a se arăta astfel la toate serbările unde ei erau, așa li se părea, podoabele neapărate, giuvaericalele artei.

Rival urmă:

— Spune-mi, scumpul meu, dumneata, care te duci adesea pe la patron, e drept că doamna Walter și cu Du Roy nu-și vorbesc niciodată?

— Niciodată. Ea nu voia în ruptul capului să-i dea fata. Dar el avea în mână pe Walter, căci descoperise niște potlogării de-ale lui, mi se pare niște potlogării rămase uitate din afacerea Marocului. L-a amenințat pe moșneag cu destăinuiri înspăimântătoare. Walter și-a adus aminte de pilda lui Laroche-Mathieu și i-a dat fata îndată. Dar mama, încăpățânată ca toate femeile, s-a jurat că nu va vorbi în viața ei niciun cuvânt cu ginerele său. Sunt ai dracului de nostimi când se întâlnesc amândoi. Ea pare o statuie, statuia răzbunării, iar el e foarte stângaci, cu toate c-ar vrea să se țină, căci știe să se stăpânească!

Niște confrați veniră să le dea bună ziua.

Se auzeau crâmpeie de discuții politice. Și, nedeslușit ca vuietul unei mări îndepărtate, forfotirea norodului îngrămădit înaintea bisericii pătrundea pe ușă odată cu soarele, se ridica spre boltă, deasupra neastâmpărului cuviincios al publicului ales, înghesuit în templu.

Deodată, portarul lovi de trei ori podeaua de lemn cu halebarda sa.

Toată mulțimea se întoarse cu un prelung foșnet de rochii și mișcând scaunele. Și tânăra fată se ivi, la brațul tatălui ei, în lumina cea vie a fațadei.

Ea părea tot o păpușă, o drăgălașă păpușă albă, împodobită cu flori de portocal.

Rămase câteva clipe pe prag, apoi, când făcu cei dintâi pași în pridvor, orgile scoaseră un strigăt puternic, vestind intrarea miresei cu glasul lor tare, de metal.

Ea mergea cu capul plecat, dar fără sfiiciune, mișcată puțin, drăguță, încântătoare, o miniatură de mireasă. Femeile zâmbeau și murmurau privind-o trecând. Bărbații șopteau: „De gust, adorabilă”. Domnul Walter mergea cu o demnitate peste măsură, cam palid, cu ochelarii drept pe nas.

După dânșii, patru domnișoare de onoare, toate patru îmbrăcate în trandafiriu și toate patru drăguțe, alcătuiau un fel de curte a acestui boboc de regină. Cavalerii de onoare, aleși pe sprânceană, după chipul și asemănarea mirelui, mergeau cu un pas care părea reglat de un maestru de dans.

Doamna Walter venea după dânșii, la braț cu tatăl celuilalt ginere al ei, marchizul de Latour-Yvelin, în vârstă de șaptezeci și doi de ani. Ea nu mergea, se târa, gata să leșine la orice mișcare făcea. Se vedea că picioarele i se împleticeau, că nu voiau să meargă, că inima i se bătea în piept ca o bestie care se aruncă să scape.

Slăbise. Părul său alb o făcea să pară și mai gălbicioasă, și mai trasă la față.

Se uita înaintea ei, pentru ca să nu vadă pe nimeni, gândindu-se, poate, numai la ceea ce o chinuia.

Apoi, Georges Du Roy se ivi cu o doamnă bătrână necunoscută. El ridică capul, fără să-și întoarcă deloc ochii pironiți înainte, aspri, sub niște sprâncene cam încrețite. Mustața sa părea ațâțată pe buza-i. Tuturor li se părea un foarte frumos băiat. Avea înfățișarea mândră, statura aleasă, piciorul drept. Îi stătea bine fracul, iar la cheutoare, cordeluța Legiunii de Onoare îl păta ca o picătură de sânge.

După aceea veneau rudele, Rose cu senatorul Rissolin. Ea era măritată de șase săptămâni. Contele de Latour-Yvelin întovărășea pe vicontesa de Percemur.

În sfârșit, era o mulțime ciudată de cunoscuți și de prieteni de-ai lui Du Roy, pe care-i vârâse în noua sa familie, inși, din lumea aceea pariziană, care la ocazie sunt intimi și la nevoie veri de-al nouălea neam ai bogaților parveniți, erau nobili scăpătați, ruinați, pătați și însurați uneori, cum e mai rău. Erau domnul de Belvigne, marchizul de Banjolin, contele și contesa de Ravenei, ducele de Ramorano, prințul de Kravalow, cavalerul Valreali, apoi invitați de-ai lui Walter, prințul de Guerche, ducele și ducesa de Ferracine, frumoasa marchiză des Dunes. Vreo câteva rudenii de-ale doamnei Walter aveau niște mutre alese, dar de provincie în mijlocul acestui vălmășag.

Și orgile cântau întruna, împrăștiind prin zidirea cea uriașă note răsunătoare și cadențate din gâturile lor lucitoare, care îndreaptă către cer bucuria sau durerea oamenilor.

Se închiseră canaturile cele mari ale ușii și deodată se făcu întuneric înăuntru, ca și cum soarele ar fi fost dat afară.

Georges stătea acum în genunchi lângă mireasa sa, în fața altarului, în fața lumânărilor aprinse. Episcopul cel nou din Tanger, cu cârja în mână și cu mitra în cap, se ivi ieșind din sacristie, ca să-i unească în numele Sfântului.

El puse întrebările obișnuite, schimbă verigile, rosti vorbele care leagă ca niște lanțuri și îndreptă către nou-veniți o cuvântare creștinească. Vorbi multă vreme de credință, cu vorbe alese și umflate. Era un om gros, înalt, unul din acei prelați frumoși, la care pântecele este podoabă.

Un zgomot de suspine făcu pe câțiva să întoarcă capetele. Doamna Walter plângea cu fața ascunsă în mâini.

Ea trebuise să se încovoaie. Ce era să facă… Dar din ziua când alungase din odaia ei pe fiică-sa, întoarsă, nevoind s-o îmbrățișeze, din ziua în care ea spusese foarte încet lui Du Roy, care o salutase cu ceremonie trecând pe lângă dânsa: „Ești ființa cea mai mârșavă din câte cunosc, să nu vorbești cu mine niciodată, căci n-am să-ți răspund!”, din ziua aceea ea îndura o tortură nesuferită și neîmblânzită. Ea o ura pe Suzanne cu o ură grozavă, crescută din patimă înverșunată și din gelozie sfâșietoare, gelozia stranie de mamă și amantă, ascunsă, sălbatică, arzătoare ca o rană vie.

Și iată că un episcop îi unea pe amândoi, pe fiică-sa și pe amantul său, într-o biserică, în fața a două mii de oameni și înaintea ei! Și ea trebuia să tacă! Nu putea să împiedice aceasta, nu putea să răcnească:

„Acest bărbat e al meu, e amantul meu. Această unire pe care o binecuvântezi e spurcată”.

Mai multe femei înduioșate murmurară:

— Cât de mișcată e sărmana mamă…

Episcopul declama:

— Sunteți printre fericiții pământului, printre cei mai bogați și mai respectați! Dumneata, domnule, pe care talentul te-a ridicat deasupra celorlalți, dumneata, care scrii, care înveți, care dai sfaturi, care îndrepți poporul, dumneata ai o însărcinare prea frumoasă de îndeplinit, o pildă frumoasă de dat…

Du Roy îl asculta, beat de îngâmfare. Un prelat al bisericii romane îi vorbea astfel. Și el simțea în spate o mulțime, o mulțime strălucită, venită anume pentru dânsul. I se părea că o putere necunoscută îl ridica, îi dădea aripi. El va fi unul dintre stăpânii pământului, el, el, fiul a doi bieți țărani din Canteleu.

Îi văzu deodată, în crâșma lor sărăcăcioasă din vârful costișei, deasupra văii întinse a Rouen-ului, îi văzu, pe tatăl și pe mama sa, dând de băut locuitorilor de prin preajma locului. Le trimisese cinci mii de franci din moștenirea contelui de Vaudrec. Acum le va trimite cincizeci de mii! Își vor cumpăra o moșioară și vor trăi mulțumiți, fericiți.

Episcopul își sfârșise cuvântarea. Un preot îmbrăcat cu o stolă aurită se suia la altar. Și orgile începură din nou să sărbătorească slava noilor căsătoriți.

Ele aruncau uneori niște sunete prelungite, uriașe, umflate ca niște valuri, așa de răsunătoare și de puternice, încât păreau că au să arunce și să azvârle în văzduh acoperișul, pentru ca să se împrăștie în albastrul cerului. Zgomotul lor tremurător umplea toată biserica, înfiorând trupul și sufletul. Apoi, deodată ele se domoleau; și niște note gingașe, vioaie, alergau prin aer, atingeau urechea ca niște adieri ușoare; erau niște arii drăgălașe, vesele, zglobii, care zburau ca niște păsări; apoi iarăși această muzică ușoară se umfla din nou, părând înspăimântător de puternică și de măreață, întocmai cum un fir de nisip s-ar fi schimbat într-o lume.

Apoi, niște glasuri se înălțară și trecură pe deasupra capetelor plecate. Cântau Vauri și Landeck, de la operă.

Tămâia răspândea o mireasmă plăcută, iar în altar se îndeplinea sacrificiul dumnezeiesc; Omul-Dumnezeu, la chemarea preotului său, cobora pe pământ ca să consfințească izbânda baronului Georges Du Roy.

Bel-Ami, în genunchi lângă Suzanne, își plecase capul. În acest minut, el se simțea aproape credincios, aproape cucernic, plin de recunoștință către dumnezeire, care îl ocrotea astfel, care îndreptase asupra lui toată luarea sa aminte. Și fără să știe lămurit către cine să se îndrepte, el îi mulțumea din tot sufletul pentru norocul său.

După ce se sfârși slujba, Georges se sculă și, dând brațul soției sale, trecură în sacristie.

Atunci, invitații începură să vină unul câte unul la dânsul. Nebun de bucurie, se credea un rege pe care-l aclamă norodul. El strângea mâini, îngăima cuvinte care nu spuneau nimic, dădea din cap, răspundea la firitisiri cu „sunteți foarte amabili”.

Deodată, el o zări pe doamna de Marelle și amintirea săruturilor pe care i le dăduse și pe care i le înapoiase, amintirea tuturor drăgostirilor lor și a gingășiilor ei, a sunetului glasului ei, a gustului buzelor ei, făcu să-i treacă prin trup dorința neașteptată de a o avea din nou. Era drăguță, elegantă, cu înfățișarea ei ștrengărească și cu ochii săi strălucitori. Georges gândea: „Ce încântătoare amantă!”

Ea se apropie cam sastisită, cam stânjenită și-i întinse mâna. El o luă într-a sa și o ținu. Atunci el simți chemarea tainică a acestor degete de femeie, strângerea plăcută care iartă și te îndeamnă. Și el strângea acea mânuță mică, ca și cum ar fi vrut să-i spună: „Tot te iubesc, sunt al tău!”

Ochii lor se întâlniră, zâmbitori, strălucitori, plini de dragoste. Ea-i șopti cu glasul plăcut:

— La revedere, domnule!

— La revedere, doamnă, îi răspunse vesel.

Și ea se depărta.

Se îngrămădeau alții. Mulțimea curgea înspre dânsul ca un fluviu. În sfârșit, ea se rări. Cei din urmă invitați plecară.

Georges apucă brațul Suzannei ca să străbată biserica.

Era plină de lume, căci fiecare își luase iar locul ca să-i vadă trecând împreună. El mergea încetișor, cu un pas liniștit, cu capul drept, cu ochii țintă pe deschiderea cea mare a ușii bătute de soare. Simțea prin trup niște fiori slabi, acei fiori reci, pe care îi dau fericirile mari. Nu vedea pe nimeni. Nu se gândea decât la dânsul.

Când ajunse pe prag, văzu mulțimea îngrămădită, o mulțime deasă, zgomotoasă, care venise pentru dânsul, pentru dânsul, Georges Du Roy.

Norodul Parisului îl privea și îl pizmuia.

Apoi, ridicând privirea, el deosebi în jos, în spatele Pieții Concorde, Camera Deputaților. Și i se păru că are să ajungă, dintr-o săritură, de la porticul Madeleinei până la porticul Palatului Bourbon.

Coborî încetișor treptele intrării înalte, între două ziduri de privitori. Dar el nu-i vedea. Gândul său se întorcea acum și înaintea ochilor săi, orbiți de soarele strălucitor, plutea chipul doamnei de Marelle, așezându-și în fața oglinzii părul scurt de pe tâmple, totdeauna zburlit când se scula din pat.

---

Sfârșit ----