Bel-Ami/Partea a doua/Capitolul 8

 

Iarna aceea, familia Du Roy se duse adeseori la Walter. Georges cina chiar foarte des acolo singur, când Madeleine spunea că-i ostenită și era mai bucuroasă să rămână acasă.

El își alesese ziua de vineri și patroana nu poftea niciodată pe nimeni în acea seară, care era menită lui Bel-Ami și numai lui.

După cină jucau cărți, dădeau mâncare peștilor chinezești, trăiau și petreceau în familie. De mai multe ori în dosul vreunei uși, în dosul vreunui desiș din florărie, în vreun colț întunecos doamna Walter apuca fără veste în brațele sale pe tânărul bărbat și, strângându-l la piept din toată puterea, îi șoptea la ureche:

— Te iubesc!… Te iubesc la nebunie!…

Dar el o respingea veșnic cu răceală, răspunzându-i cu glas sec:

— Dacă începi iarăși, nu mai calc pe aici.

Către sfârșitul lui martie se zvoni deodată despre căsătoriile celor două surori. Rose avea să se căsătorească, după cum se spunea, cu contele de Latour-Yvelin și Suzanne, cu marchizul de Cazolles. Acești doi bărbați ajunseseră niște prieteni ai casei, dintre acei prieteni cărora li se îngăduie multe și care au o deosebită trecere.

Georges și Suzanne trăiau într-un soi de prietenie frățească și liberă, pălăvrăgeau ceasuri întregi, își băteau joc de toată lumea și păreau că se plac unul pe altul.

Niciodată nu mai aduseseră vorba de căsătoria tinerei fete, nici de pețitorii care se înfățișau.

Într-o dimineață când patronul îl chemase pe Du Roy ca să prânzească, doamna Walter, după masă, fu chemată să regleze o încurcătură cu un furnizor. Și Georges spuse Suzannei:

— Haidem să dăm pâine peștilor roșii.

Luară fiecare câte o bucată de miez de pe masă și se duseră în seră. Împrejurul bazinului de marmură erau puse pe jos niște pernițe, ca să se poată sta în genunchi în jurul bazinului, spre a fi mai aproape de dihăniile înotătoare. Tinerii luară fiecare câte una, unul lângă altul, și, plecați spre apă, începură să arunce înlăuntru golomoți pe care-i învârteau între degete. Peștii, de îndată ce văzură pâinea, veniră dând din coadă, bătând din aripioare, mișcând ochii lor mari, bulbucați, rotindu-se, cufundându-se ca să prindă prada rotundă care cădea la fund și urcându-se înapoi îndată, să ceară alta.

Făceau mișcări ciudate din gură, se aruncau cu mișcări repezi și scurte, păreau niște dihănii mici și curioase, de un roșu aprins pe nisipul auriu din fund, trecând ca niște flăcări prin apa străvezie, sau arătându-și, de îndată ce se opreau, dungile albastre care le mărgineau solzii.

Georges și Suzanne își vedeau fețele în apă și zâmbeau la chipurile lor.

Deodată el zise cu un glas încet:

— Nu-i bine să te ascunzi de mine, Suzanne.

— Da ce-i, Bel-Ami?, întrebă fata.

— Nu-ți mai aduci aminte ce mi-ai făgăduit chiar aici, în seara serbării?

— Nu.

— Că ai să te sfătuiești cu mine de câte ori îți va cere cineva mâna.

— Și apoi?

— Și apoi, ți-a cerut-o.

— Cine?

— Știi bine.

— Nu. Mă jur!

— Ba da, știi! Secătura aceea de marchiz de Cazolles.

— Mai întâi că nu-i secătură.

— Se poate; dar e stupid, ruinat de joc și veștejit de petreceri. Halal partidă pentru dumneata, care ești așa de drăguță, de fragedă și de deșteaptă.

Ea întrebă, zâmbind:

— Ce ai de împărțit cu dânsul?

— Eu? Nimic.

— Ba ai. Nu-i el tocmai așa cum spui dumneata.

— Ei, asta-i! E un prost și un intrigant.

Ea se întoarse puțin, luându-și ochii de la apă.

— Mă rog, ia spune ce ai?

El rosti cu greu, ca și cum i s-ar fi smuls o mare taină din adâncul inimii:

— Am… am… am… că-s gelos pe dânsul!

Ea se miră și nu prea:

— Dumneata?

— Eu!

— Iacă! Și pentru ce?

— Pentru că-s înamorat de dumneata, și o știi prea bine asta, răutăcioaso!

Atunci, ea îi spuse pe un ton aspru:

— Ești nebun, Bel-Ami!

— Știu eu bine că-s nebun, urmă el. Parc-ar trebui să-ți mărturisesc asta, eu, om însurat, dumitale, o copilă? Sunt mai mult decât un nebun, sunt vinovat, aproape mișel. Nu mi-e cu putință să mai am vreo nădejde și la gândul acesta îmi pierd mințile. Și când aud că-i vorba să te măriți, îmi vine să rup cu dinții pe cineva de turbare. Trebuie să mă ierți de asta, Suzanne!

El tăcu. Toți peștii, cărora nu li se mai arunca pâine, stăteau nemișcați, așezați aproape în șir, ca niște soldați englezi și privind chipurile plecate ale celor două ființe, care nu mai aveau grija lor.

Tânăra fată murmură, nici tristă, nici veselă:

— Păcat că ești însurat. Ce vrei? Nu se mai poate face nimic. S-a sfârșit!

El se întoarse deodată către dânsa și îi spuse dându-se cu totul aproape de ea.

— Dacă aș fi liber m-ai lua de soț?

Ea răspunse cu toată inima:

— Da, Bel-Ami, te-aș lua, fiindcă-mi placi mai tare decât toți ceilalți.

El se sculă și, bâlbâindu-se, îi zise:

— Mul… mulțumesc… mulțumesc… te… te rog, n-ai să spui „da” la nimeni? Mai așteaptă încă puțin. Te rog! Îmi făgăduiești?

Ea murmură cam tulburată și fără să priceapă ce voia el:

— Îți făgăduiesc.

Du Roy aruncă în apă bucata cea mare de pâine pe care o avea în mână încă și fugi ca și cum și-ar fi pierdut mințile, fără să-și ia ziua bună.

Toți peștii se aruncară cu lăcomie asupra darabului aceluia de miez, care se legăna nefiind deloc strâns în mână și îl sfărâmară cu gurile lor hămesite. Ei îl târâră în celălalt capăt al bazinului și se zvârcoleau pe deasupra, făcând acum un fel de ciorchine mișcător, un fel de floare însuflețită și învârtitoare, o floare vie căzută în apă cu fața în jos.

Suzanne, uimită, tulburată, se sculă și se întoarse încet. Ziaristul plecase.

El se întoarse acasă foarte liniștit și întrebă pe Madeleine care scria niște scrisori:

— Tu cinezi vineri la Walter? Eu am să cinez.

— Nu. Nu-s tocmai bine, se codea ea. Sunt mai bucuroasă să rămân acasă.

Du Roy răspunse:

— Cum ți-e cheful. Nimeni nu te silește. Apoi își luă iarăși pălăria și plecă.

De multă vreme o pândea, o supraveghea și o urmărea, știindu-i toate mișcările. Sosise, în sfârșit, clipa pe care o aștepta el. Nu se înșelase defel, după tonul cu care îi răspunsese ea: „Sunt mai bucuroasă să rămân acasă”.

El se purtă bine cu dânsa zilele următoare. Păru chiar vesel, ceea ce nu prea mai obișnuia. Ea îi spunea: „Ai început să fii iarăși drăguț”.

Vineri el se îmbrăcă mai devreme, ca să facă câteva drumuri înainte de a merge la patron, spunea el. Apoi plecă cam pe la vreo șase ceasuri, după ce își sărută soția, și se duse să ia o trăsură în piața Notre-Dame-de-Lorette.

Spuse birjarului:

— Ai să te oprești în fața numărului 17, strada Fontaine, și ai să stai acolo până când îți voi porunci să pleci. Ai să mă duci apoi la restaurantul „Coq-Faisan”, strada Lafayette.

Trăsura porni în trapul mărunt al calului și Du Roy lăsă storurile. De îndată ce ajunse dinaintea ușii sale, nu o mai slăbi din ochi. După o așteptare de vreo zece minute, o văzu pe Madeleine ieșind și apucând spre bulevardele mărginașe.

Îndată ce ea se îndepărtă, el scoase capul pe geam și strigă: „Mână!” Trăsura porni și îl lăsă înaintea lui „Coq-Faisan”, restaurant de mâna a doua, cunoscut în acea zonă. Georges intră în odaia cea mare și mancă încetișor, uitându-se din când în când la ceas. La șapte ceasuri și jumătate, după ce își băuse cafeaua, luase două pahare de șampanie și fumase liniștit o țigară bună, ieși, strigă o trăsură care trecea goală și spuse să-l ducă în strada La Rochefaucault.

Se urcă, fără să întrebe nimic pe portar, la catul al patrulea al casei pe care o arătase birjarului și când o servitoare îi deschise o întrebă:

— Domnul Guilbert de Lome e acasă, cred.

— Da, domnule.

Fu dus într-un salon unde așteptă câteva clipe. Apoi veni un om înalt, decorat, cu o înfățișare militară, cu părul cărunt, deși era încă tânăr.

Du Roy îl salută, apoi îi zise:

— După cum bănuisem, domnule comisar de poliție, soția mea cinează cu amantul ei într-o odaie de hotel pe care au închiriat-o în strada Martyrs.

Polițistul se plecă:

— Sunt la dispoziția dumneavoastră, domnule.

Georges urmă:

— Așa-i că puteți pătrunde într-o casă particulară, ca să constatați un adulter, doar până la nouă ceasuri? După ce trece ceasul acesta nu mai puteți.

— Nu, domnule, șapte ceasuri iarna, nouă ceasuri după 31 martie. Suntem în cinci aprilie, avem deci dreptul până la nouă ceasuri.

— Ei bine, domnule comisar, am o trăsură jos, puteți lua agenții care vă vor ajuta, apoi vom aștepta puțin după ușă. Cu cât vom ajunge mai târziu, cu atâta îi vom găbji mai bine în flagrant delict.

— Cum doriți, domnule.

Comisarul ieși, apoi veni înapoi îmbrăcat cu un pardesiu care ascundea eșarfa sa tricoloră. El se feri, ca să lase pe Du Roy să treacă. Dar ziaristul, care era cu mintea aiurea, nu voia să iasă el cel dintâi și repeta:

— După dumneavoastră… după dumneavoastră…

— Treceți, vă rog, domnule, eu sunt gazdă, zise polițistul. Celălalt trecu îndată pragul, salutând.

Merseră mai întâi pe la Comisariat, ca să ia trei agenți îmbrăcați în civil, care așteptau, căci Georges vestise de cu ziuă că prinderea va avea loc în acea seară. Unul dintre dânșii se urcă pe capră lângă vizitiu. Ceilalți doi se suiră în trăsură, care porni spre strada Martyrs.

— Am planul casei, spuse Du Roy. E la catul al treilea. O să dăm mai întâi de-un antreu, apoi de-o sufragerie, apoi de odaia de culcare. Toate trei odăile dau din una în alta. Nicio ieșire nu poate să le ușureze fuga. Puțin mai departe stă un lăcătuș. El va fi gata să se pună la ordinele dumneavoastră.

Când ajunseră înaintea casei arătate nu erau decât opt ceasuri și un sfert.

Așteptară în tăcere vreo douăzeci de minute, dar când văzu că era să bată trei sferturi, Georges zise:

— De acum, haidem! Și urcară scările fără să se gândească la portar, care, de altfel, nici nu-i băgă în seamă. Unul dintre agenți rămase în stradă, ca să păzească ieșirea.

Cei patru oameni se opriră la rândul al treilea și Du Roy își lipi mai întâi urechea de ușă și apoi ochiul de borta cheii. Nu auzi și nu văzu nimic. Sună.

Comisarul spuse agenților săi:

— Veți rămâne aici, gata la cea dintâi chemare.

Și așteptară. După vreo două, trei minute Georges apăsă din nou bumbul clopoțelului de mai multe ori în șir. Auziră un zgomot în fundul camerelor, apoi un pas ușor se apropie. Cineva venea să spioneze. Ziaristul lovi atunci cu degetul său îndoit în ușă.

Un glas de femeie care căuta să se prefacă, întrebă:

— Cine-i acolo?

— În numele legii, deschideți, tună ofițerul municipal.

— Cine sunteți?, repetă glasul.

— Sunt comisarul de poliție. Deschideți, sau pun să se spargă ușa!

— Ce vreți?, mai întrebă glasul.

Și Du Roy zise:

— Sunt eu. Degeaba ați mai căuta să scăpați…

Pasul ușor, un pas de picior gol, se depărta, dar se întoarse după câteva clipe.

— Dacă nu deschideți, sfărâmăm ușa, zise Georges.

El strângea mânerul de aramă și cu un umăr împingea încet. Dar, nemai primind niciun răspuns, dădu deodată o izbitură așa de aprigă și de puternică, încât broasca învechită a acestei odăi cedă. Șuruburile ieșiră din lemn și tânărul era mai-mai să cadă peste Madeleine, care stătea în picioare îmbrăcată cu o cămașă și cu o fustă, cu părul despletit, cu picioarele goale și cu o lumânare în mână.

— Ea e, am pus mâna pe dânșii, strigă Georges și se aruncă în casă.

Comisarul, scoțându-și pălăria, îl urmă. Și tânăra femeie, înspăimântată, veni după ei cu lumina.

Străbătură o sufragerie, a cărei masă nestrânsă arăta rămășițele cinei: niște sticle de șampanie goale, un borcan de conserve deschis, oase de pui și bucăți de pâine… Două talere, așezate pe o tavă, erau pline cu grămezi de scoici de stridii.

Odaia părea pustiită de-o luptă. O rochie acoperea un scaun, niște pantaloni de bărbat stăteau călare pe brațul unui jilț. Patru botine, două mari și două mici, se întindeau la piciorul patului, căzute pe-o parte.

Era o odaie mobilată cu lucruri de rând, în care plutea acea duhoare nesuferită și râncedă a odăilor de hotel, duhoare ieșită din perdele, din saltele, din pereți, din scaune, duhoarea tuturor ființelor care au dormit sau au viețuit, o zi, ori șase luni, în această casă obștească și au lăsat acolo ceva din mirosul lor, din acel miros omenesc care, amestecându-se cu acela al celor de mai înainte, dădea în sfârșit o putoare nelămurită și nesuferită, aceeași în toate locurile de acest fel.

O farfurie cu prăjituri, o sticlă de Chartreuse și două păhăruțe pe jumătate pline încă stăteau îngrămădite pe sobă.

Pe ceasul de bronz era pusă o pălărie mare, bărbătească. Comisarul se întoarse iute și, privind-o pe Madeleine în ochi, întrebă:

— Domnia Voastră sunteți doamna Claire-Madeleine Du Roy, soția legitimă a domnului Prosper-Georges Du Roy, publicist, de față aici?

Ea rosti, cu un glas gâtuit:

— Da, domnule.

— Ce faceți aici?

Ea nu răspunse.

— Ce faceți aici?, urmă polițistul. Vă găsesc într-o casă străină, aproape dezbrăcată într-un hotel. Ce căutați aici?

El așteptă câteva clipe. Apoi, fiindcă ea păstra mereu tăcerea, continuă:

— Din moment ce nu vreți să mărturisiți, doamnă, mă găsesc nevoit să constat.

Se vedea în pat forma unui trup ascuns sub cearșaf. Comisarul se apropie și strigă:

— Domnule?

Omul culcat nu se clinti. Părea întors cu spatele și înfundat cu capul sub o pernă.

Ofițerul atinse ceea ce părea să fie umărul, și repetă:

— Domnule, nu mă siliți, vă rog, la fapte...

Dar trupul învelit stătea nemișcat parc-ar fi fost mort.

Du Roy, care înaintase repede, apucă învelitoarea, o trase și smucind perna descoperi fața vânătă a domnului Laroche-Mathieu. Se aplecă spre el și, tremurând de dorința de a-l apuca de gât ca să-l sugrume, îi spuse, cu dinții încleștați:

— Dar ai măcar curajul infamiei dumitale!

Ofițerul mai întrebă: „Cine sunteți?” Și fiindcă amantul, pierdut, nu răspundea, el urmă: „Sunt comisarul de poliție și vă somez să-mi spuneți numele dumneavoastră.”

Georges, care tremura de o furie bestială, strigă:

— Da’ răspunde odată, păcătosule, ori am să-ți spun eu numele acum!

Atunci, cel culcat bâlbâi:

— Domnule comisar, nu trebuie să lăsați să fiu insultat de individul acesta. Cu dânsul sau cu dumneavoastră am de-a face? Lui ori dumneavoastră trebuie să răspund?

Părea că nu mai are salivă în gură.

— Mie, domnule, și numai mie trebuie să-mi răspundeți! Vă întreb cine sunteți?, urmă ofițerul.

Celălalt tăcu. Ținea strâns cearșaful la gât și-și holba în toate părțile ochii speriați. Mustățile lui mici, ridicate, păreau cu totul negre pe fața-i îngălbenită.

— Nu vreți să răspundeți? Atunci voi fi nevoit să vă arestez. În orice caz, sculați-vă. Vă voi întreba când veți fi îmbrăcat, adăugă comisarul.

Trupul se zvârcoli în pat și capul murmură:

— Dar nu pot, înaintea dumneavoastră.

— Pentru ce?, întrebă comisarul.

Celălalt bâlbâi:

— Pentru că sunt… sunt… sunt gol cu totul.

Du Roy începu să rânjească și ridică o cămașă căzută pe podea, o aruncă pe așternut strigând:

— Da’ haide… scoală-te… Dacă te-ai dezbrăcat înaintea soției mele, poți foarte bine să te îmbraci înaintea mea.

Apoi întoarse spatele și se duse spre sobă.

Madeleine își venise în fire și, văzând că totul era pierdut, era gata să îndrăznească orice. O cutezanță nepăsătoare îi aprindea privirea; și, ciuciulind o bucată de hârtie, aprinse, ca pentru o serbare, cele zece lumânări din sfeșnicele proaste de pe colțurile sobei. Apoi se rezemă de marmură și, întinzând la focul care se stingea un picior gol, care ridică pe la spate fusta sa de-abia sprijinită de coapse, luă o țigară dintr-o cutie de hârtie roșiatică, o aprinse și începu să fumeze.

Comisarul se dusese către ea, așteptând ca tovarășul ei să fie gata.

— Faceți adesea slujba aceasta, domnule?, întrebă ea cu obrăznicie.

— Cât mai rar cu putință, doamnă, răspunse el grav.

Ea îi râse în nas:

— Vă felicit!, asta nu-i tocmai frumos.

Se făcea că nu se uită, că nu-l vede pe soțul ei. Domnul din pat se îmbrăcă. Își pusese pantalonii, își încălțase botinele și se apropia, îmbrăcându-și jiletca. Ofițerul de poliție se întoarse către el.

— Acum, domnule, sunteți atât de bun să-mi spuneți cine sunteți?

Celălalt nu răspunse.

— Mă văd silit să vă arestez, preciza comisarul.

Atunci, omul strigă deodată:

— Să nu mă atingeți! Sunt inviolabil!

Du Roy se repezi la el ca și cum ar fi vrut să-l trântească la pământ și îi mormăi în față:

— E flagrant delict aici… flagrant delict. Pot să pun să te aresteze, dacă vreau… da, pot.

Apoi, cu un glas răsunător, adăugă:

— Omul acesta se numește Laroche-Mathieu, ministrul afacerilor străine.

Comisarul de poliție se dădu înapoi încremenit și bâlbâi:

— Ei bine, domnule, n-aveți de gând să-mi spuneți odată cine sunteți?

Ministrul se hotărî și, cu putere, spuse:

— De data asta, mișelul acesta nu a mințit. Mă numesc, într-adevăr, Laroche-Mathieu, ministru.

Apoi, întinzând brațul către pieptul lui Georges, pe care se arăta ca o lucire un mic punct roșu, adăugă:

— Și ticălosul acesta are pe haina sa Crucea de Onoare pe care i-am dat-o eu.

Du Roy se făcuse vânăt.

Cu o mișcare repede smulse de la cheutoarea sa mica fâșie de panglică și aruncând-o în sobă îi zise:

— Iată cât valorează o decorație căpătată de la o scârnăvie de teapa ta!

Stăteau față în față, aproape unul de altul, rânjind, cu pumnii strânși, unul slab, cu mustața în vânt, celălalt gras, și cu mustața încârligată. Comisarul trecu repede între amândoi și, îndepărtându-i cu mâinile, spuse:

— Domnilor, domnilor, nu uitați cine sunteți, nu vă pierdeți demnitatea!

Ei tăcură și-și întoarseră spatele. Madeleine, nemișcată, fuma mereu, zâmbitoare. Ofițerul de poliție urmă:

— Domnule ministru, v-am prins singur cu doamna Du Roy, aici de față, dumneavoastră culcat, dumneaei aproape goală. Hainele dumneavoastră fiind aruncate în neregulă în toată casa, aceasta constituie un flagrant delict de adulter. E limpede, nu puteți tăgădui. Ce aveți de răspuns? Laroche-Mathieu murmură:

— N-am nimic de spus, făceți-vă datoria…

Comisarul se îndreptă către Madeleine:

— Mărturisiți, doamnă, că domnul e amantul dumneavoastră.

— Nu tăgăduiesc, e amantul meu!, rosti ea dârză.

— E destul atât.

Apoi, comisarul luă câteva însemnări asupra stării și a așezării locuinței. Când sfârșise de scris, ministrul, care se gătise de îmbrăcat și care aștepta cu paltonul pe braț, cu pălăria în mână, întrebă:

— Mai aveți nevoie de mine, domnule? Ce mai am de făcut? Pot să plec?

Du Roy se întoarse către el și zâmbind obraznic:

— Adică pentru ce? Am sfârșit. Puteți să vă culcați înapoi, domnule; o să vă lăsăm singuri.

Și punând mâna pe brațul ofițerului de poliție, zise:

— Să mergem, domnule comisar, nu mai avem ce căuta în acest loc.

Polițistul îl urmă puțin cam mirat; dar, în pragul odăii, Georges se opri ca să-l lase să treacă. Celălalt nu voia, din politețe.

— Treceți, vă rog, domnule, stăruia Du Roy.

— După dumneavoastră, zise comisarul.

Atunci, ziaristul salută și, pe un ton de politețe ironică, adăugă:

— E rândul dumneavoastră, domnule comisar de poliție. Sunt aproape gazdă aici.

Apoi închise ușa încetișor.

Un ceas mai târziu, Georges Du Roy intra în birourile lui „Vie Française”.

Domnul Walter era deja acolo, căci dirija și supraveghea înainte, cu stăruință, ziarul său, care luase o dezvoltare foarte mare și care îi sprijinea foarte mult afacerile tot mai întinse ale băncii sale.

Directorul ridică puțin capul și întrebă:

— Cum, dumneata aici? Îmi pari tare ciudat! De ce n-ai venit să cinezi? De unde vii?

Tânărul, care era sigur de efectul său, spuse apăsând fiecare vorbă:

— Am răsturnat pe ministrul afacerilor străine. Celălalt socoti că glumește.

— Răsturnat… cum?

— Am să schimb ministrul și-atâta tot. Cred că a venit timpul să dăm în lături stârvul acesta.

Bătrânul, înmărmurit, socoti că jurnalistul său era beat. Murmură:

— Ce ai? Vorbești cai-verzi pe pereți!

— Deloc. Am prins pe domnul Laroche-Mathieu în flagrant delict de adulter cu soția mea. Comisarul de poliție a constatat faptul. Ministrul s-a dus pe copcă!

Walter, trăsnit, își ridică cu totul ochelarii pe frunte și întrebă:

— Nu cumva îți bați joc de mine?

— Absolut deloc. Am să vă dau chiar o informație în privința aceasta.

— Ei, și ce ai de gând atunci?

— Să răstorn pe pungașul, pe mișelul, pe tâlharul acesta public! Georges puse pălăria sa pe un jilț, apoi adăugă: Vai de cei care-mi stau în cale! Nu-i iert niciodată!

Directorului, căruia tot nu-i venea să creadă, murmură:

— Dar… soția dumitale?

— Voi cere divorțul chiar mâine. O trimit la răposatul Forestier.

— Vrei să te desparți?

— La dracu’! Eram caraghios. Dar trebuia să fac pe prostul ca să-i surprind. De-acum, s-a terminat. Sunt stăpân pe situație.

Domnul Walter nu-și venea în fire; privea pe Du Roy cu ochi speriați, gândind:

— Drace! Nu e bine să te pui rău cu el!

— Iată-mă liber!, urmă Georges. Am ceva bani. Mă voi înfățișa la alegeri, în octombrie, în ținutul meu, unde-s foarte cunoscut. Nu puteam să capăt vază, nici să mă fac respectat cu femeia aceasta care dă de bănuit lumii. Mă amețise ca pe un nătărău, mă prostise și mă fermecase. Dar de când o aflasem ce poamă-i, o păzeam, ticăloasa. Începu să râdă și adăugă: Bietul Forestier, el purta coarne… le purta fără să bănuiască, încrezător și liniștit. Am scăpat de lepra pe care mi-o lăsase. Mi s-au dezlegat mâinile. De-acum am să ajung departe… Se așezase călare pe un scaun. Repeta parcă visând:

— Am s-ajung departe!

Și papa Walter îl privea mereu cu ochii săi mari, cu ochelarii pe frunte și își zicea:

— Da, are să ajungă departe, ticălosul.

— Mă apuc să redactez informația, continuă Georges. Trebuie s-o fac cu schepsis. Dar știi, are să fie grozavă pentru ministru. E un om pierdut, fără scăpare. „Vie Française” nu mai are niciun motiv să-l cruțe.

Bătrânul stătu la îndoială câteva clipe, apoi se hotărî:

— Fă-i-o, zise el, așa i se cade dacă se apucă de porcării.