Bel-Ami/Partea a doua/Capitolul 7

 

Cucerirea Marocului se sfârșise de două luni. Franța, stăpână a Tangerului, câștigase toată coasta africană a Mediteranei până la regența de Tripoli și garantase datoria noii provincii alipite.

Se spunea că doi miniștri câștigau din asta douăzeci de milioane și numele lui Laroche-Mathieu era rostit aproape în gura mare.

Cât despre Walter, tot Parisul știa că dintr-o lovitură pusese mâna pe treizeci, patruzeci de milioane din împrumut, și opt, zece milioane din minele de aramă și fier, precum și din pământurile întinse cumpărate cu te miri ce mai înainte de cucerire și vândute a doua zi de la ocupația franceză companiilor de colonizare. Ajunsese în câteva zile unul dintre stâlpii lumii, unul dintre financiarii atotputernici, mai puternici decât regii, care fac să se plece capetele, să bâlbâie gurile și să iasă la iveală toată josnicia, toată mișelia, toată ticăloșia care zace în fundul sufletului omenesc.

Acum, nu mai era jidanul Walter, patronul unei bănci bănuite, directorul unui ziar bănuit, deputatul bănuit de matrapazlâcuri. Era domnul Walter, bogatul israelit.

Și el se hotărî s-o dovedească.

Știind de strâmtorarea prințului de Carlsbourg, care avea un palat din cele mai frumoase în Faubourg-Saint-Honore, cu o grădină spre Champs-Elysées, el vorbi să i-l cumpere cu mobile cu tot, fără a clinti măcar un jilț. Îi dădu trei milioane. Prințul, ispitit de sumă, primi.

După o zi, Walter se instala în noua sa locuință.

Apoi, îi veni altă idee, o adevărată idee de cuceritor care vrea să pună mâna pe Paris, o idee à la Bonaparte.

Tocmai în vremea asta, un mare tablou al pictorului ungur Karl Marcovici, expus la expertul Jacques Lenoble, și în care era înfățișat Christos mergând pe valuri, atrăgea toată lumea.

Criticii de artă, înflăcărați, erau de părere cu toții că pânza e cea mai măreață capodoperă a veacului.

Walter o cumpără cu cinci sute de mii de franci și o luă acasă, punând astfel stavilă curiozității publicului și silind Parisul întreg să vorbească de dânsul cu invidie, defăimându-l sau aprobându-l.

Apoi, ca să nu se spună că a sechestrat o operă de artă, el vesti prin ziare că are să poftească într-o seară acasă la dânsul pe toți oamenii de seamă din Paris, să vadă opera maestrului străin.

Casa va fi deschisă. Va veni cine va voi. Va fi de ajuns să arate la ușă biletul de chemare.

Biletul era alcătuit astfel:

Domnul și doamna Walter vă roagă să le faceți onoarea să veniți la dânșii, 30 decembrie, 9 ore seara, spre a vedea pânza lui Karl Marcovici – „Isus mergând pe valuri” – luminată cu „lumină electrică”.

Urma, cu litere foarte mici:

P. S.: După miezul nopții se va dansa.

Deci, cei ce vor voi să rămână vor rămâne și dintre aceștia familia Walter își va alege cunoștințele de mai apoi.

Ceilalți vor privi pânza, palatul și pe proprietari cu o curiozitate politicoasă, obraznică și nepăsătoare, apoi vor pleca cum au venit. Și papa Walter știa bine că mai târziu au să mai vină, cum se duseseră la frații săi israeliți îmbogățiți ca și dânsul.

Mai întâi trebuia numai să intre în casa sa ciolanele astea sfinte care-s citate de ziare! Și vor intra desigur ca să vadă mutra unui om, care a câștigat cincizeci de milioane în șase săptămâni; vor mai intra și pentru ca să vadă și să numere pe cei care au să vină; și vor intra încă, pentru că avusese bunul gust și iscusința de a-i chema să admire în casa sa, fiu al lui Israel, un tablou creștinesc.

Părea că le zice: „Uitați-vă, am dat cinci sute de mii de franci pe capodopera religioasă a lui Marcovici «Isus mergând pe valuri». Și capodopera asta se află la mine, sub ochii mei, veșnic, în casa jidanului Walter”.

Această invitație care, mai la urmă, nu îndatora la nimic, fusese dezbătută în lumea duceselor și a Jockey-clubului.

Vor merge, întocmai cum se duceau să vadă acuarele la domnul Petit. Walter era în stăpânirea unei capodopere; își deschidea, într-o seară, ușile la perete ca s-o poată admira toată lumea. Minunat!

„Vie Française” de câteva zile dădea în fiecare dimineață câte o informație despre această serată de la 30 decembrie și se silea din răsputeri să aprindă curiozitatea publicului.

Triumful patronului îl turba pe Du Roy.

Se crezuse bogat cu cei cinci sute de mii de franci storși de la nevastă-sa și acum se socotea sărac, înspăimântător de sărac, văzând deosebirea dintre mica sa avere și ploaia de milioane căzută în jurul său, din care nu putuse aduna nimic.

Mânia sa plină de invidie creștea din zi în zi. Avea necaz pe toată lumea, pe familia Walter, pe la care nici nu mai dădea, pe soția sa care, amăgită de Laroche, îl făcuse să nu mai ia fonduri marocane și avea necaz mai cu seamă pe ministrul care-și bătuse joc de dânsul, care se folosise de dânsul și care cina la dânsul de două ori pe săptămână. Georges îi slujea ca secretar, ca agent, ca trâmbițaș al ideilor lui și când i se dictau articolele simțea o dorință nebună să-l gâtuie pe sclivisitul ăsta triumfător.

Ca ministru, nu era cine știe ce de capul lui Laroche și pentru a-și păstra portofoliul făcea tot ce putea ca să nu se cunoască că înoată în aur. Dar Du Roy îl simțea, aurul acesta, în vorba mai semeață a avocatului cocoțat sus, în purtarea lui mai trufașă, în vorbele lui mai îndrăznețe, în desăvârșita lui încredere în sine.

Laroche domnea acum în casa lui Du Roy, luând locul și timpul contelui de Vaudrec și vorbind cu servitorii ca un al doilea stăpân.

Georges îl suferea, dar plin de ură, ca un câine care vrea să muște și nu cutează.

Și se purta adeseori aspru și mojicește cu Madeleine, care da din umeri și-l făcea copil fără minte. Ea nu putea pricepe pentru ce el era veșnic în toane rele și repeta:

— Nu te înțeleg. Necontenit tot te plângi, deși-ți merg toate de minune.

El întorcea spatele și nu răspundea nimic.

La început, spusese hotărât că n-are să meargă în ruptul capului la serbarea patronului și că n-are să mai calce în casa acestui jidan parșiv.

De două luni, doamna Walter îi scria în fiecare zi rugându-l să vină, să-i dea o întâlnire oriunde va voi el, spre a-l pune în stăpânirea, zicea ea, a celor șaptezeci de mii de franci pe care-i câștigase pentru dânsul. El nu răspundea și arunca în foc scrisorile acestea deznădăjduite. Nu doar că s-ar fi lepădat de partea lui de câștig, ci pentru că voia s-o înnebunească, să-i arate c-o disprețuiește, s-o calce în picioare.

Era prea bogată! Voia să se arate mândru.

Chiar în ziua expunerii tabloului, Madeleine vrând să-i arate ce greșeală face dacă nu se duce, el răspunse:

— Dă-mi pace! Nu mă duc. Apoi, după cină, zise deodată:

— Hai să scap și de beleaua asta. Gătește-te repede. Ea se aștepta la aceasta.

— Sunt gata într-un sfert de oră, zise ea.

El se îmbrăcă mormăind și nici chiar în trăsură nu conteni să-și verse veninul.

Curtea de onoare a palatului Carlsbourg era luminată de patru globuri electrice, care păreau patru Luni mici, albăstrii, așezate în cele patru colțuri. Un covor minunat era întins pe scările înaltului balcon și pe fiecare treaptă stătea un om în livrea, drept ca o statuie.

— Ce mai grozăvie, murmură Du Roy. Dădea din umeri, cu inima strânsă de gelozie.

— Taci și fă și tu ca dânsul, dacă-ți dă mâna!, îl stârni soția sa.

Intrară și-și încredințară paltoanele lacheilor care le ieșiseră înainte.

Mai erau o mulțime de femei cu bărbații lor, dezbrăcându-se de blănuri. Se auzeau șoapte:

— Ce frumos e! Ce frumos e!

Nemăsuratul vestibul era îmbrăcat cu tapiserii care înfățișau istoria lui Marte și a Venerei. La dreapta și la stânga plecau cele două aripi de scări, care se întâlneau la catul al doilea. Grilajul era o minune din fier lucrat la forjă, a cărui poleială veche, acum ștearsă, făcea să alerge o tainică lumină de-a lungul scărilor de marmură roșie.

La intrarea în salon, două copilite, îmbrăcate una în trandafiriu și alta în albastru, dădeau buchete doamnelor. Toți erau de părere că aceasta-i încântător.

În salon era deja îmbulzeală.

Cea mai mare parte dintre femei era în costum de plimbare, ca să arate bine că veniseră aici cum se duceau la orice expoziție particulară. Acelea care aveau de gând să rămână la bal erau cu pieptul și brațele goale.

Doamna Walter, înconjurată de prietene, stătea în încăperea a doua și răspundea la închinăciunile vizitatorilor. Mulți nici n-o cunoșteau și se plimbau ca într-un muzeu, fără să mai bage în seamă gazdele.

Când îl zări pe Du Roy, se învineți și făcu o mișcare spre dânsul. Apoi rămase nemișcată, așteptându-l. El o salută cu ceremonie, în vreme ce Madeleine o încărca de gingășii și laude. Georges își lăsă soția lângă patroană și se pierdu în mulțime pentru a asculta vorbele clevetitoare, care, cu siguranță, aveau să fie rostite.

Cinci saloane se înșirau unul lângă altul, îmbrăcate cu stofe scumpe, cu broderii italiene sau cu covoare orientale deosebite, cu pereții împodobiți de tablouri ale maeștrilor vechi. Toți se opreau mai cu seamă la o mică încăpere Louis al XVI-lea, un soi de iatac îmbrăcat tot cu mătase albastră deschis, cu buchete trandafirii. Mobilele joase de lemn aurit, îmbrăcate cu stofă ca și cea de pe pereți, erau de o finețe minunată.

Georges vedea oameni vestiți, ducesa de Ferracine, contele și contesa de Ravenel, generalul prinț d’Andremont, frumoasa marchiză des Dunes, apoi toți aceia și toate acelea care se văd la întâile reprezentații de la teatre.

Se simți apucat de braț și un glas tânăr, un glas fericit, îi murmură la ureche:

— A, iată-te în sfârșit, răutăciosule Bel-Ami! Cum de nu te mai arăți pe la noi?

Era Suzanne Walter, care îl privea cu ochii ei lucioși de sub norul creț al părului ei bălai.

El rămase încântat la vederea ei și îi strânse mâna din toată inima. Apoi se dezvinovăți:

— Mi-a fost cu neputință. Am avut de lucrat atât de mult, de două luni, că n-am putut să mă mai duc pe la nimeni.

— Rău, foarte rău, foarte rău, îi răspunse ea cu seriozitate. Ne faci foarte multă supărare, căci mama și eu te adorăm. Iți simt lipsa. Dacă nu ești aici, mă plictisesc de moarte. Vezi că ți-o spun verde, ca să nu mai ai dreptul să te faci nevăzut cum ți-e obiceiul. Dă-mi brațul, vreau să-ți arăt eu însămi «Isus mergând pe valuri»; e tocmai în fund, în spatele serei. Papa l-a pus acolo, pentru ca lumea să fie silită să treacă prin toate camerele. Nici nu-ți închipui cât de mult se umflă în pene papa cu palatul ăsta.

Mergeau încet prin mulțime. Lumea își întorcea capul ca să se uite la băiatul acesta fercheș și la păpușa aceasta răpitoare.

Un pictor cunoscut rosti:

— Uite ce pereche drăguță! Iți vine să nu-ți mai iei ochii de la dânșii.

Georges cugeta:

— Dacă aș fi fost într-adevăr tare, pe asta aș fi luat-o de nevastă. Și era cu putință. Cum de nu m-am gândit? Cine m-a pus să iau pe cealaltă? Ce nebunie! Întotdeauna suntem grăbiți, niciodată nu cugetăm îndeajuns.

Și pizma, pizma amară i se strecura în suflet picătură cu picătură, ca un venin mortal: îi strica veselia, îi făcea nesuferită viața!

— O! Vino mai des, Bel-Ami, îi zicea Suzanne; vom face multe nebunii, acum când papa e bogat. Ne vom face de cap ca niște smintiți.

Răspunse, cu gândul tot la ceea ce-l chinuia:

— Nu! De-acum ai să te măriți. O să te ia vreun prinț frumos, cam ruinat și n-o să ne mai vedem deloc.

Ea strigă din toată inima:

— O! Încă nu, eu vreau unul care să-mi placă, care să-mi placă mult, care să-mi placă cu totul! Sunt destul de bogată pentru doi.

El zâmbea ironic și cu mândrie și începu să-i spună pe nume persoanele care treceau, oameni foarte nobili, care-și vânduseră titlurile lor ruginite unor fiice de bancheri ca și dânsa, și care trăiau acum lângă sau departe de femeile lor, dar liberi, nerușinați, cunoscuți și respectați.

— Nici șase săptămâni n-au să treacă și o să cazi în capcana asta. Vei fi doamna marchiză, sau doamna prințesă, și mă vei privi foarte de sus, domnișoară, încheie el.

Ea se supăra, îl lovea cu evantaiul peste mână și se jura că are să se mărite numai după pofta inimii.

— Vom vedea, ești prea bogată!, rânjea el.

— Dar și dumitale ți-a rămas o moștenire, nu?, spuse ea.

— Vorbă să fie. Abia douăzeci de mii de franci venit. Puțin lucru, în ziua de azi.

— Dar și soția dumitale a moștenit încă pe atâta.

— Da. Un milion amândoi. Patruzeci de mii venit. Cu atât nu putem nici măcar s-avem trăsura noastră.

Ajunseră la cel din urmă salon și dinaintea lor se arătă sera, o mare grădină de iarnă, plină de arbori înalți din țările calde, sub ramurile cărora se adăposteau niște vase cu flori alese. Când intrai sub această verdeață negrie, unde lumina se strecura ca o ploaie de argint, erai lovit de răcoarea pământului umed și de mireasma grea a florilor.

Mirosul acesta era dulce, vătămător, fermecător, nefiresc, ațâțător și moleșitor. Mergeai pe covoare asemenea mușchiului, între două șiruri dese de copăcei. Du Roy zări deodată, la stânga, sub o boltă largă de palmieri, un nemăsurat bazin de marmură albă, în care te-ai fi putut scălda și pe marginile căruia stăteau patru lebede mari din faianță de Delft, din pliscurile cărora curgea apă.

Fundul bazinului era acoperit cu pulbere de aur și înăuntru se vedeau înotând câțiva pești roșii, uriași, ciudate dihănii chineze cu ochi bulbucați, cu solzi cu marginile albastre, un fel de mandarini ai undelor care, așa rătăcitori și plutitori pe fundul de aur, aminteau de broderiile stranii din țara lor.

Ziaristul se opri bătându-i inima. Își zicea: „Iată, iată lux. Iată în ce fel de case trebuie să trăiești! Unii s-au cocoțat în case de acestea. Pentru ce n-aș ajunge și eu?”. Cugeta la mijloacele de a ajunge astfel, și neputința de a le găsi mai repede îl întărâta. Tovarășa sa nu mai vorbea, căzută pe gânduri. El o privi cu coada ochiului și se mai gândi o dată: „Și era de ajuns s-o iau de nevastă pe păpușa asta de carne!”

Dar Suzanne, deșteptându-se parcă deodată, îi zise:

— Bagă de seamă!

Și, împingând pe Georges prin mulțimea care închidea drumul, îl întoarse fără veste spre dreapta. În mijlocul unui boschet de plante ciudate care-și întindeau în aer frunzele tremurătoare, deschise ca niște mâini cu degete subțiri, se vedea un om nemișcat care stătea în picioare pe mare.

Efectul era uimitor. Tabloul, ale cărui margini erau ascunse în verdeața mișcătoare, părea o gaură neagră deschisă asupra unei depărtări fantastice.

Trebuia să te uiți bine ca să pricepi. Cadrul tăia în două barca în care se aflau apostolii abia luminați de razele piezișe ale unui felinar; unul dintre apostoli, așezat pe marginea bărcii, îndreptase lumina înspre Isus, care venea la ei.

Christos punea piciorul pe un val care se despica, ascultător, dezmierdător, sub pasul dumnezeiesc care îl călca. Totul era întunecos în jurul Omului-Dumnezeu. Numai stelele scânteiau pe cer.

Chipurile apostolilor se vedeau încremenite de mirare la lumina slabă, nehotărâtă a felinarului ținut de acela care îl arăta pe Domnul.

Era într-adevăr o operă puternică și neașteptată a unui maestru, una dintre operele acelea care zăpăcesc mintea și-ți dau de visat ani întregi.

Cei care îl priveau rămâneau mai întâi tăcuți, apoi plecau gânditori și tocmai pe urmă vorbeau de valoarea picturii.

Du Roy, după ce-l privi puțin, spuse:

— Halal, când îți dă mâna să cumperi obiecte de-astea frumoase.

Dar fiind înghesuit de cei care voiau să privească, plecă, ținând mâna cea mică a Suzannei tot sub brațul său și strângând-o puțin.

— Vrei să bei un pahar de șampanie?, îl întrebă ea. Haidem la bufet! Îl vom găsi pe papa.

Și străbătură încet toate saloanele, în care mulțimea creștea, se mișca în valuri, părea acasă la dânsa, o mulțime elegantă de serbare publică.

Lui Georges îi păru deodată că aude rostindu-se:

— Laroche și doamna Du Roy.

Aceste cuvinte îi trecură pe la ureche ca zvonurile acelea îndepărtate aduse de vânt. De unde veneau? Se uită în toate părțile și văzu, într-adevăr, pe soția sa trecând la brațul ministrului. Vorbeau încet ca să nu fie auziți și zâmbeau, uitându-se ochi în ochi.

I se părea că toți cei care îi priveau își șopteau între dânșii și îi veni o dorință bestială și prostească să sară asupra lor și să-i zdrobească.

Ea îl făcea de râs. Se gândi la Forestier. Poate se și zicea: „Du Roy ăsta! Ce coarne poartă!”

Cine era ea? O neînsemnată parvenită, destul de dibace, dar fără cine știe ce însușiri, la urma urmei. Veneau mulți la dânsul pentru că se temeau de el, pentru că simțeau că e puternic, dar desigur că pe de lături vorbeau fără sfială de căsnicia asta de ziariști. Niciodată n-are să ajungă departe cu femeia asta, care atrage bănuiala asupra casei lor, care se compromite mereu, care se poartă ca o intrigantă. De acum înainte are să-i dea cu piciorul. A! Dacă ar fi ghicit, dacă ar fi simțit! Ce joc strașnic și norocos ar mai fi jucat! Ce mai partide ar fi câștigat cu Suzanne ca miză! Cum fusese așa de orb ca să nu priceapă asta?

Ajunseră în sufragerie, o încăpere nemăsurată, cu stâlpi de marmură, cu pereții îmbrăcați cu goblenuri vechi.

Walter îl zări pe cronicarul său și se repezi să-l apuce de mâini. Era beat de bucurie:

— Ai văzut tot? Ascultă, Suzanne, i-ai arătat tot? Ce mai de lume, Bel-Ami, nu-i așa? L-ai văzut pe prințul de Guerche? A venit chiar adineauri să bea un pahar de punch.

Apoi se repezi spre senatorul Rissolin, care-și târa nevasta zăpăcită și împopoțonată ca o dugheană de iarmaroc.

Un domn o salută pe Suzanne, un tânăr înalt și subțire, cu favoriți bălai, cam pleșuv, cu acea înfățișare boieroasă, pe care o întâlnești atât de des. Georges o auzi numindu-l Marchizul de Cazolles și simți deodată gelozie pentru omul acesta. De când îl cunoștea ea? De când era bogată, fără îndoială. Desigur, trebuie să fie vreun pețitor.

Cineva îl apucă de braț. Era Norbert de Varenne. Bătrânul poet își preumbla, c-o mutră plictisită și obosită, pletele unsuroase și fracu-i ponosit.

— Iată ceea ce se cheamă a petrece, zise el. În curând, au să joace; apoi au să se culce; și copilele vor fi mulțumite. Ia șampanie, e minunată.

Luă un pahar și-l salută pe Du Roy, care luase și el unul:

— Beau pentru revanșa spiritului asupra milioanelor! Apoi adăugă, cu un glas domol: Nu că mă supără pentru că-s la alții, sau că am necaz pe ele. Dar protestez din principiu.

Georges nu-l mai asculta. Se uita după Suzanne, care se făcuse nevăzută cu marchizul de Cazolles și, părăsind fără veste pe Norbert de Varenne, începu să o caute pe tânăra fată. Un învălmășag de vizitatori, care voiau să bea, îi opri drumul. Când izbuti să străbată grupul, se pomeni față în față cu familia de Marelle.

Pe femeie o vedea foarte adesea; dar nu se întâlnise de mult cu bărbatul, care îl apucă de amândouă mâinile:

— Cât îți mulțumesc, scumpul meu, de sfatul pe care mi l-ai dat prin Clotilde! Am câștigat aproape o sută de mii de franci cu împrumutul marocan. Dumitale ți-i datorez. Se poate spune, cu drept cuvânt, că ești un prieten de preț.

Bărbații se întorceau ca să privească pe ocheșica aceasta elegantă și frumușică. Du Roy răspunse:

— În schimbul acestei slujbe, scumpul meu, îți iau femeia cu mine sau mai degrabă îi iau brațul. Soții nu trebuie lăsați împreună.

Domnul de Marelle se plecă:

— E adevărat. Dacă ne pierdem, să ne găsim aici peste un ceas.

— Minunat.

Și cei doi tineri se amestecară în mulțime, urmați de soț. Clotilde zise:

— Ce gheșeftar o mai fi și Walter ăsta!… Iată ce înseamnă să ai cap de afaceri.

— Ei! Oamenii puternici ajung întotdeauna într-un chip sau altul, îi răspunse Georges.

— Iată două fete care au zestre între douăzeci și treizeci de milioane fiecare. Fără a mai pune la socoteală că Suzanne e frumușică, urmă ea.

El nu spuse nimic. Gândurile lui ieșite din altă gură îl supărau.

Ea nu văzuse pe „Isus mergând pe valuri”. O îmbie s-o ducă la tablou. Se desfătau vorbind de rău despre oameni și bătându-și joc de mutre necunoscute. Saint-Potin trecu pe lângă ei, cu o mulțime de decorații pe piept, ceea ce îi distra mult. Un fost ambasador, care venea în urmă, era și mai împodobit.

— Ce mișmaș de oameni!, observă Du Roy. Boisrenard, care îi dădu mâna, își împodobise și el cheutoarea cu panglica cea verde și galbenă, cu care se arătase în ziua duelului.

Vicontesa de Percemur, enormă și împopoțonată, vorbea cu un duce în micul iatac Louis al XVI-lea.

— Doi porumbei gingași, murmură Georges.

Dar străbătând sera, văzu iar pe nevastă-sa așezată lângă Laroche-Mathieu, aproape ascunși după un fel de perdea din plante. Păreau a zice: „Ne-am dat întâlnire aici, o întâlnire publică. Căci ne batem joc de gura lumii”.

Doamna de Marelle fu și ea de părere că Isus acesta al lui Karl Marcovici era minunat; și se întoarseră.

Se pierduseră de soț.

Georges întrebă:

— Dar Laurine, tot are necaz pe mine?

— Da, nu i-a trecut deloc. Nu vrea să te vadă și când se vorbește de tine, pleacă.

El nu răspunse nimic. Dușmănia neașteptată a acestei copilite îl mâhnea și-l apăsa.

Suzanne dădu peste dânșii strigând:

— A! Iată-vă! Ei bine, Bel-Ami, ai să rămâi singur. O iau pe frumoasa Clotilde ca să-i arăt odaia mea.

Și amândouă femeile se duseră, grăbite, strecurându-se printre oameni, cu mișcarea aceea unduioasă, cu mișcarea aceea de viperă cu care ele umblă prin mulțime.

Aproape pe dată o voce murmură:

— Georges!

Era doamna Walter. Ea urmă foarte încet:

— Oh! Ce ucigător de crud ești! Cât mă faci să sufăr, degeaba. I-am spus Suzannei să ia cu dânsa pe aceea care te întovărășea ca să-ți pot spune o vorbă. Ascultă, trebuie… trebuie să-ți vorbesc în seara asta… sau atunci… sau atunci… să vezi ce am să fac… Du-te în seră! Vei găsi o ușă la stânga și vei ieși în grădină… Du-te înainte pe aleea care este în fața ușii… La capăt vei vedea un chioșc. Așteaptă-mă acolo peste zece minute. Dacă nu vrei, mă jur că fac scandal, aici, chiar acum! El răspunse de sus:

— Fie. Peste zece minute voi fi la locul hotărât.

Și se despărțiră. Dar Jacques Rival era cât pe ce să-l facă să întârzie. Îl luase de braț și-i istorisea cu aprindere o grămadă de lucruri. Venea fără îndoială de la bufet. În sfârșit, Du Roy îl lăsă pe seama domnului de Marelle, întâlnit între două uși, și fugi. Mai trebui încă să bage de seamă ca să nu fie văzut de soția sa și de Laroche. Izbuti, căci erau cufundați în vorbă, și ajunse în grădină. Aerul rece îl învăluia ca o baie de gheață. El gândi: „Drace, am să capăt guturai”, și-și puse batista la gât, ca o cravată. Apoi înainta pe alee încet, căci, trecând de la lumină la întuneric, nu vedea bine. La dreapta și la stânga se deslușeau niște copăcei fără frunze, ale căror crengi subțiri tremurau. Licăriri cenușii treceau prin aceste ramuri, licăriri venite de la ferestrele palatului. Zări ceva alb, în mijlocul drumului, și doamna Walter, cu brațele goale, cu pieptul gol, bolborosi, cu un glas tremurător:

— Ah! Iată-te! Vasăzică, ți-ai pus în gând să mă ucizi?

Georges răspunse cu liniște:

— Te rog, fără dramă, dacă se poate, sau plec îndată.

Ea îl apucase de gât și, apropiindu-și buzele de ale lui, îl întrebă:

— Dar ce ți-am făcut? Te porți cu mine ca un mișel! Ce ți-am făcut?

Încercând s-o respingă, îi zise:

— Mi-ai înfășurat nasturii cu părul tău, rândul trecut, și din pricina asta era cât pe-aci să se întâmple o ruptură cu nevasta mea.

Ea rămase înmărmurită, apoi, făcând „nu” din cap:

— O! Tare-i mai pasă femeii tale. Vreuna din amantele tale trebuie să-ți fi făcut scena.

— N-am amante.

— Taci, nu mai vorbi! Dar pentru ce nu mai vii măcar să mă vezi? Pentru ce nu mai prânzești la mine măcar o zi pe săptămână, nu mai mult? E îngrozitor cât sufăr; te iubesc atâta că nu mai pot să gândesc o clipă la altceva decât la tine, că nu mai pot privi nimic fără să nu te văd pe tine dinaintea ochilor, că nu mai îndrăznesc să rostesc o vorbă de teamă că voi spune numele tău! Tu nu înțelegi asta! Mi se pare că-s apucată de niște gheare, legată într-un sac, mai știu și eu… Gândul ființei tale, care nu mă mai părăsește un moment, îmi îneacă răsuflarea, îmi rupe ceva aici în piept, sub sân, îmi taie picioarele că nu mă mai pot mișca. Și stau ca o idioată toată ziulica pe un scaun, cu gândul la tine.

El o privea cu mirare. Nu mai era înaintea sa o grăsană nebunatică cum o știa, ci o femeie nenorocită, deznădăjduită, gata la orice. Dar în mintea sa se năștea un plan nehotărât. Răspunse:

— Scumpa mea, dragostea nu ține veșnic. Așa-s oamenii, se atrag și apoi se părăsesc. Dar când ea dăinuiește ca între noi, atunci ajunge o povară nesuferită. Eu m-am săturat, ăsta-i adevărul. Dacă însă ești în stare să te faci cuminte, să mă primești și să te porți cu mine ca și cu un prieten, atunci voi veni ca și altădată. Te simți în stare să faci asta?

Ea își puse amândouă brațele goale pe fracul cel negru al lui Duroy și murmură:

— Sunt în stare să fac orice pentru ca să te văd.

— Atunci, ne-am înțeles, zise el, suntem prieteni… Atât!

— Ne-am înțeles, bolborosi ea; apoi, întinzându-și gura spre dânsul, se rugă: încă o sărutare… cea din urmă!

El se împotrivi și zise cu blândețe:

— Nu. Trebuie să ne ținem de cuvânt.

Ea se întoarse ștergându-și două lacrimi; apoi, scoțând din corset un pachet legat cu o panglică de mătase trandafirie, i-l dădu lui Du Roy:

— Iată! Partea ta de câștig din afacerea Marocului. Am fost atât de mulțumită că am câștigat pentru tine. Na, ia-l…

— Nu, nu primesc banii ăștia! Atunci ea își ieși din sărite:

— A! N-ai să-mi mai faci și asta acum! E al tău și numai al tău. Dacă nu-l iei, îl arunc într-un canal. Să nu-mi faci asta, Georges!

El primi pachețelul și-l strecură în buzunar și zise:

— Să intrăm în casă, ai să capeți vreo pneumonie.

— Ce bine! Poate-aș muri, murmură ea.

Și, luându-i o mână, o sărută cu patimă, cu turbare și deznădejde, și fugi în casă.

El se întoarse încet, cugetând. Apoi intră în seră, cu fruntea sus, cu zâmbetul pe buze.

Soția sa și Laroche nu mai erau acolo. Lumea se împuțina. Era vădit că mulțimea nu avea de gând să rămână la bal. El o zări pe Suzanne la brațul surorii sale. Amândouă veniră spre dânsul ca să-i ceară să danseze cel dintâi cadril cu contele de Latour-Yvelin.

El rămase mirat.

— Cine mai e și ăsta?

Suzanne răspunse cu viclenie:

— E un prieten al surorii mele. Rose se înroși și murmură:

— Ești răutăcioasă, Suzanne, doar nu-i mai mult al meu decât al tău.

— Pricep eu, zâmbi Georges.

Rose, mâniată, le întoarse spatele și se depărta. Du Roy apucă prietenește de cot pe tânăra fată rămasă lângă dânsul și îi spuse cu un glas mângâietor:

— Ascultă, scumpa mea, mă crezi într-adevăr prieten?

— Cum nu, Bel-Ami.

— Ai încredere în mine?

— Cu totul.

— Îți aduci aminte ceea ce-ți spuneam mai adineauri?

— În ce privință?

— În privința măritișului dumitale, sau mai bine-zis în privința bărbatului pe care ai să-l iei.

— Da.

— Ei bine! Vrei să-mi făgăduiești ceva?

— Da. Ce?

— C-ai să te sfătuiești cu mine când îți va cere cineva mâna, și că n-ai să accepți pe cineva fără să mă întrebi.

— Da, din toată inima.

— Dar să rămână între noi. Să nu spui o vorbă despre asta nici tatălui, nici mamei dumitale.

— Nici măcar o vorbă.

— Făgăduiești?

— Făgăduiesc.

Veni Rival:

— Domnișoară, te cheamă papa la bal.

— Haide, Bel-Ami, spuse ea.

Dar el nu voi, hotărât să plece îndată spre a fi singur și a se gândi. O mulțime de lucruri noi îi munceau mintea și începu să o caute pe soția sa. După câtăva vreme o zări la bufet, cu doi domni necunoscuți, bând șocolată. Ea îl prezentă pe bărbatul ei, fără ca să spună și numele lor.

După câteva clipe, el întrebă:

— Plecăm?

— Când vrei.

Ea îl luă de braț și străbătură din nou saloanele, în care publicul începea să se rărească. Madeleine întrebă:

— Unde-i patroana? Aș vrea să-mi iau la revedere.

— De prisos. Are să vrea să ne oprească la bal și-s sătul.

— Ai dreptate.

Tăcură tot drumul. Dar îndată ce intrară în odaia lor, Madeleine îi zise zâmbind, fără să-și scoată măcar vălul:

— Nu știi, am o surpriză pentru tine. El mormăi, bosumflat:

— Ei ce-i?

— Ghicește.

— Nu vreau să mă ostenesc.

— Ei bine, poimâine e întâi ianuarie.

— Da.

— Când se dau daruri.

— Da.

— Iată pentru tine, dat adineauri de Laroche. Madeleine îi dădu o cutiuță neagră, care părea că-i pentru giuvaieruri.

El o deschise cu nepăsare și dădu cu ochii de Crucea Legiunii de Onoare.

Păli puțin, apoi spuse zâmbind:

— Asta nu-l costă prea scump. Mai curând aș fi vrut zece milioane…

Ea se aștepta la o izbucnire de bucurie din partea lui și răceala asta o înfurie.

— Ce om anapoda ești. Nimic nu-ți mai este pe plac de-o bucată de vreme.

Du Roy răspunse liniștit:

— Își plătește datoria. Și mai are încă de întors.

Ea se miră de accentul lui și urmă:

— Dar asta e destul de frumos pentru vârsta ta.

— Așa ți se pare ție. Azi aș fi putut să fiu mai departe. Luă cutiuța, o puse așa deschisă pe sobă și privi câteva clipe steaua strălucitoare culcată într-însa. Apoi o închise și se băgă în pat, dând din umeri.

„L’Officiel” din 1 ianuarie vesti într-adevăr numirea domnului Prosper-Georges Du Roy, publicist, cavaler al Legiunii de Onoare pentru servicii excepționale.

Numele era scris în două cuvinte, ceea ce-i făcu lui Georges mai multă plăcere decât decorația însăși.

Un ceas după ce citi această noutate, repede devenită publică, primi de la patroană un bilețel prin care îl ruga fierbinte să vină cu soția lui la dânsa, chiar în seara aceea, pentru ca să sărbătorească această onoare.

El stătu la îndoială câteva minute, apoi aruncând în foc biletul cu două înțelesuri, spuse Madeleinei:

— Deseară vom cina la Walter.

— Cum? Credeam că n-ai să mai calci niciodată în casa lor, zise ea uimită.

— Mi-am schimbat gândul, murmură el.

Când ajunseră, patroana era singură în iatacul Louis al XVI-lea, menit musafirilor apropiați.

Era îmbrăcată în negru și își pudrase părul, ceea ce o făcea încântătoare. De departe părea o bătrână, de aproape, o tânără și când te uitai bine la dânsa părea o drăgălașă cursă întinsă ochilor.

— Sunteți în doliu?, o întrebă Madeleine.

Ea răspunse cu întristare:

— Da și nu. N-am pierdut pe nimeni dintr-ai mei. Dar am ajuns la vârsta când porți doliul vieții. L-am pus azi pentru inaugurare. De-acum înainte îl voi purta în inima mea.

Du Roy gândi: „Oare are s-o țină mult hotărârea asta?” Cina fu cam posomorâtă. Numai Suzannei nu-i mai tăcea gura. Rose părea cu gândurile aiurea. Ziaristul a fost îndelung firitisit.

Seara se plimbară, vorbind, prin saloane și prin florărie. Patroana, profitând că rămăsese mai în urmă cu Du Roy, îl opri apucându-l de braț:

— Ascultă, îi spuse încetișor… N-am să mai vorbesc cu dumneata nimic de acum înainte. Dar vino, Georges, să mă vezi! Uite, nici nu te mai tutuiesc. Mi-e cu neputință să trăiesc fără dumneata, cu neputință. Nu-ți închipui ce chin îndur. Te simt, te am în ochi, în inimă, în carne, zi și noapte. Parcă mi-ai dat să beau o otravă, care îmi roade măruntaiele. Nu mai pot. Nu. Nu mai pot! Vreau cu tot dinadinsul să fiu pentru dumneata o simplă femeie bătrână. Mi-am înălbit părul ca să vezi, dar vino pe la mine, vino când și când, ca un prieten.

Ea îl apucase de mână și i-o strângea, i-o strivea, înfigându-și unghiile în carnea lui.

El răspunse cu liniște:

— Ne-am înțeles. De prisos să mai vorbim despre asta. Vezi bine c-am venit azi îndată, la scrisoarea dumitale.

Walter, care mergea înainte cu fiicele sale și cu Madeleine, așteptă pe Du Roy, lângă „Isus mergând pe valuri”.

— Ia închipuiți-vă comedie, zise el râzând, ieri am găsit pe nevastă-mea îngenuncheată înaintea tabloului ăstuia, ca într-o biserică. Se închina… Ce-am mai râs!

Doamna Walter răspunse cu un glas hotărât, cu un glas în care răsuna o tainică aprindere:

— Christos acesta îmi va mântui sufletul. Îmi dă nădejde și putere, ori de câte ori îl privesc.

Și oprindu-se în fața Dumnezeului, care sta în picioare pe mare, murmură:

— Cât e de frumos! Cât li-e de frică și cât îl iubesc oamenii aceștia! Priviți-i capul, ochii, cât e de simplu și de supranatural totodată!

Suzanne strigă:

— Știi că seamănă cu dumneata, Bel-Ami. Zău că seamănă. Dacă ai avea barbă sau dacă el ar fi ras, ați fi bucățică ruptă. Ce asemănare!

Ea îi spuse să se așeze alături de tablou; și toți fură de părere că într-adevăr semănau!

Toți erau uimiți. Lui Walter i se părea straniu. Madeleine zise, zâmbind, că înfățișarea lui Isus era mai de bărbat.

Doamna Walter stătea nemișcată, privind țintă fața amantului alături de fața lui Christos, și era tot așa de albă ca și părul său alb.