Bel-Ami/Partea a doua/Capitolul 6

Sari la navigare Sari la căutare
Partea a doua - Capitolul 5 Bel-Ami de Guy de Maupassant
Partea a doua - Capitolul 6
Partea a doua - Capitolul 7


Biserica era îmbrăcată cu zăbranic și, la intrarea ei, un blazon mare împodobit cu o coroană înștiința pe trecători că murise un nobil.

Ceremonia era pe sfârșite, cei care luaseră parte plecau încet, trecând pe dinaintea sicriului și a nepotului contelui de Vaudrec, care le strângea mâna și le răspundea la cuvintele ce se spun în atari împrejurări.

După ce Georges Du Roy și soția sa scăpară din îmbulzeală, plecară alături spre casă. Tăceau, căzuți pe gânduri.

În sfârșit, Georges rosti, parcă-și vorbea lui însuși:

— Într-adevăr, e de mirare!

— Ce, dragă?, întrebă Madeleine.

— Că Vaudrec nu ne-a lăsat nimic!

Ea roși deodată, ca și cum un văl trandafiriu i s-ar fi întins peste față, și zise:

— De ce ne-ar fi lăsat ceva? N-avea niciun motiv… Apoi, după câteva minute de tăcere, urmă:

— Poate se află un testament la vreun notar. Până acum nu putem ști nimic.

El cugetă, apoi murmură:

— Da, știi că se poate, doar era cel mai bune prieten al nostru, al amândurora. Cina de două ori pe săptămână la noi, era nelipsit din casă. Era ca și la dânsul acasă, cu totul la dânsul acasă. Te iubea ca un tată și nu avea familie, nici copii, nici frați, nici surori, un singur nepot numai, ș-acela de-al nouălea neam. Da, trebuie să fie un testament. Nu că doresc cine știe ce, dar o amintire, o dovadă că s-a gândit la noi, că ne iubea, că prețuia dragostea ce aveam pentru el. Ne datora un semn de prietenie.

Ea zise gânditoare și cu nepăsare:

— E cu putință, desigur, să fi rămas un testament. Cum ajunseră acasă, servitorul îi dădu imediat o scrisoare

Madeleinei. Ea o deschise, apoi o întinse bărbatului ei.

Cabinetul domnului Lamaneur

Notar

17, strada Vosgi

Doamnă, am onoarea de a vă ruga să binevoiți a trece pe la cabinetul meu, marți, miercuri sau joi, între două și patru ore, pentru afaceri ce vă privesc. Primiți etc.,

Lamaneur

Georges roși și el acum:

— Trebuie să fie vorba despre asta. E ciudat că te cheamă pe tine și nu pe mine, care după lege sunt capul familiei.

Ea nu răspunse nimic, apoi, după ce se gândi puțin, îl întrebă:

— Vrei să ne ducem chiar acum?

— Da, să mergem.

Și, cum se sculară de la prânz, plecară.

Când intrară în cabinetul domnului Lamaneur, primul secretar se sculă cu o grabă vădită și îi conduse la șeful său.

Notarul era un om mărunțel, rotund de tot, rotund de jur împrejur, capu-i semăna cu o ghiulea, țintuit pe o altă ghiulea și purtată de două picioare, așa de mici, așa de scurte că mai semănau și ele cu două ghiulele.

El salută, îi pofti să șadă și zise întorcându-se către Madeleine:

— Doamnă, v-am chemat să vă fac cunoscut testamentul contelui de Vaudrec, care vă privește.

Georges nu se putu abține să nu murmure:

— Mi-nchipuiam eu.

— Vreau să vă comunic acest act, de altfel foarte scurt, adăugă notarul.

El luă o hârtie dintr-un tartaj de dinaintea lui și citi:

Subsemnatul, Paul-Emile-Cyprien-Gontran, conte de Vaudrec, sănătos la corp și la minte, își spune aici cele din urmă dorințe.

Moartea putând sosi în orice moment, cred de a mea datorie să mă îngrijesc să-mi scriu testamentul, care va fi depus la domnul Lamaneur.

Neavând moștenitori direcți, las toată averea mea, alcătuită din șase sute mii de franci în valori de bursă și din imobile în valoare aproape de cinci sute mii de franci, doamnei Claire Madeleine Du Roy, fără nicio sarcină ori datorie.

O rog să primească acest dar de la un prieten mort, ca dovada unei afecțiuni devotate, adânci și respectuoase.

— S-a mântuit. Asta-i tot. Acest act are data din august trecut și a înlocuit un document de aceeași natură, făcut acum doi ani pe numele doamnei Claire-Madeleine Forestier. Păstrez și acest testament care la nevoie poate să dovedească, când familia ar contesta, că dorința contelui de Vaudrec a rămas nestrămutată, adăugă notarul.

Madeleine se uita în jos, foarte palidă. Georges, nervos, își chinuia între degete vârful mustății. Notarul urmă după un moment de tăcere:

— Bineînțeles, domnule, doamna nu poate primi această moștenire fără învoirea dumneavoastră.

Du Roy se sculă și spuse cu un glas sec:

— Îngăduiți să mă mai gândesc.

Notarul, care zâmbea, făcu o plecăciune și zise cu un glas îndatoritor:

— Pricep motivul care vă face să stați la îndoială. Trebuie să adaug că nepotul domnului de Vaudrec, care a luat cunoștință chiar azi dimineață de cele din urmă dorințe ale moșului său, e hotărât să le respecte dacă i se lasă o sumă de o sută de mii de franci. După părerea mea, testamentul nu se poate strica, dar un proces face zgomot și-i mai bine să-l înlăturați. Lumea e plină de clevetitori. În orice caz, pot să am până sâmbătă răspunsul dumneavoastră?

— Da, domnule.

Apoi salută cu ceremonie, pofti pe soția sa, care până acum stătuse mută, să treacă înainte și ieși cu o față așa de posomorâtă că tăie notarului pofta de a mai zâmbi.

Cum ajunseră acasă, Du Roy închise îndată ușa și, după ce-ți azvârli pălăria pe pat, întrebă:

— Ai fost amanta lui Vaudrec?

Madeleine, care-și scotea vălul, se întoarse ca arsă.

— Eu? Ah!

— Da, tu. Nu se lasă toată averea unei femei fără ca…

Ea începu să tremure și nu mai era în stare să-și scoată boldurile cu care era prins vălul.

După un minut de gândire, îngăimă plină de tulburare:

— Dar, bine… ești nebun… ești… ești… Adineauri… nu… nădăjduiai… și tu… că ți-a lăsat ceva?

Georges stătea în picioare, lângă dânsa, urmărind pe fața ei toate emoțiile, ca un magistrat care caută să prindă cele mai mici șovăiri ale unui pârât. El rosti apăsând fiecare vorbă:

— Da… putea să-mi lase ceva mie… mie, bărbatul tău… mie, prietenul său… înțelegi… dar nu ție… ție, prietena sa… ție, femeia mea. Deosebirea-i mare, mare de tot, din punctul de vedere al conveniențelor și al opiniei publice.

Madeleine, la rândul său, îl privea drept în față, în lumina ochilor, adânc și într-un chip ciudat, parcă ar fi voit să citească ceva, parcă ar fi voit să descopere acel necunoscut ce zace în fiecare om, care nu poate fi pătruns niciodată și care abia poate fi zărit câte o clipă fugară, în acele momente de uitare de sine, sau de scăpare din vedere, care-s ca niște uși uitate deschise la intrarea tainicului suflet. Și rosti încet:

— Mi se pare însă că dacă… că ar fi părut cel puțin tot așa de stranie o moștenire atât de mare din partea lui… către tine.

— Pentru ce?, întrebă el răstit.

— Pentru că… Madeleine stătu la îndoială, apoi urmă: Pentru că ești bărbatul meu… pentru că mai la urmă îl cunoșteai de puțină vreme, pentru că eu îi sunt prietenă de foarte multă vreme… eu… pentru că prin testamentul său cel dintâi, făcut încă pe când trăia Forestier, mă lăsa tot pe mine moștenitoare.

Georges începuse să se plimbe cu pași mari. Zise hotărât:

— Nu poți primi!

Ea răspunse cu răceală:

— Minunat! Atunci nu-i nevoie de așteptat până sâmbătă; putem înștiința chiar acum pe domnul Lamaneur.

El se opri în fața ei; și rămaseră din nou câteva clipe cu ochii ațintiți unul asupra altuia, silindu-se să străbată taina nepătrunsă a sufletului lor, să-și răscolească adâncurile minții. Se cercetau pătimaș și mut, căutând să-și surprindă conștiința: luptă ascunsă a două ființe care, trăind la un loc, nu se cunosc niciodată, se bănuiesc, se pipăie, se pândesc, dar nu pătrund până în fundul mocirlei sufletului lor.

Și, deodată, îi aruncă în față cu glasul încet:

— Hai, mărturisește c-ai fost amanta lui Vaudrec.

— Ești stupid!, zise ea dând din umeri. Vaudrec ținea mult la mine, mult, dar nimic mai mult… niciodată.

— Minți. Nu se poate!, bătu Georges din picior.

— Cu toate acestea așa este, răspunse ea liniștit.

El începu să se plimbe din nou, apoi, oprindu-se încă o dată, urmă:

— Tălmăcește-mi atunci de ce îți lasă toată averea ție…

— Foarte simplu, zise ea cu nepăsare. Cum spuneai și tu adineauri, el n-avea alți prieteni decât pe noi, sau mai degrabă pe mine, deoarece mă cunoștea de copilă. Mama mea era guvernantă la niște rude ale lui. Venea des la noi și cum n-avea moștenitori naturali, s-a gândit la mine. Se poate să fi ținut la mine. Dar care femeie n-a fost îndrăgită în felul ăsta? Pentru ce această dragoste ascunsă, tainică nu l-ar fi făcut să-și aducă aminte de mine când și-a făcut testamentul? Îmi aducea flori în fiecare luni. Tu nu te mirai deloc și ție nu-ți dădea niciodată, nu-i așa? Azi, îmi lasă averea sa din aceeași pricină și pentru că n-are pe nimeni cui s-o lase. Dimpotrivă, ar fi cu totul neașteptat să ți-o lase ție? Pentru ce? Ce erai pentru el?

Vorbea atât de firesc, atât de liniștit, că Georges începu să șovăie.

— Ce-mi pasă, spune el, nu putem primi această moștenire așa cum stau lucrurile. Asta ar face o impresie nenorocită. Toată lumea ar fi încredințată că nu-i lucru curat la mijloc, toată lumea ar flecari și ar râde de mine. Confrații nu așteaptă decât un prilej să mă hulească și să lovească în mine. Trebuie să mă îngrijesc mai mult decât de orice de cinstea și de numele meu. Mi-e cu neputință să las și să îngădui ca femeia mea să primească o moștenire de felul acesta de la un bărbat pe care gura lumii i l-a și dat de amant. Forestier s-ar fi învoit poate cu asta, dar eu nu!

— Ei bine, murmură ea cu blândețe, să nu primim, dragă; Un milion mai puțin în pungă, și-atâta tot!…

El se plimba întruna și începu să gândească cu glas tare, vorbind pentru soția sa ca și cum nu i-ar fi vorbit ei.

— Ei bine! Da… un milion… atâta pagubă… El nu s-a gândit, când a făcut testamentul, ce greșeală de tact, ce uitare a conveniențelor săvârșește. El nu s-a gândit în ce încurcătură caraghioasă mă aruncă… Totul în lume trebuie făcut cu chibzuială… Trebuia să-mi lase mie pe jumătate, atunci se dregea totul.

Se așeză, puse picioarele unul peste altul și începu să-și răsucească vârful mustăților, cum obișnuia în ceasurile de plictis, de neliniște, sau când voia să descurce cu mintea ceva anevoios.

Madeleine luă o scoarță, la care lucra din când în când, și zise alegând lâna:

— Eu n-am altceva de făcut decât să tac. Tu trebuie să te gândești.

El nu răspunse o bună bucată de vreme, apoi rosti cu jumătate de gură:

— Lumea n-are să înțeleagă niciodată nici cum Vaudrec te-a lăsat singura lui moștenitoare, nici cum eu am încuviințat asta. Primind această avere în chipul ăsta, înseamnă a mărturisi… a mărturisi din partea ta o legătură vinovată și din a mea o îngăduire mișelească… Pricepi tu ce înțeles ar avea să primim așa moștenirea? Ne trebuie un clenci, un mijloc iscusit să dregem lucrul ăsta. Să dăm, de pildă, a înțelege că el și-a împărțit averea între noi amândoi, jumătate unuia, jumătate celuilalt.

— Nu văd cum s-ar putea face asta, căci testamentul spune totul lămurit, zise ea.

— O! Foarte simplu, răspunse el. Ai putea să-mi lași jumătate din moștenire sub formă de danie. Se poate, deoarece n-avem copii. În chipul acesta se va închide gura răutăcioasă a lumii.

— Nu înțeleg cum s-ar închide gura răutăcioasă a lumii, deoarece actul există, iscălit de Vaudrec.

— Avem nevoie să-l arătăm și să-l lipim pe ziduri? Ești stupidă la urma urmei, se înfurie Georges. Vom spune că Vaudrec ne-a lăsat averea sa în două… Iată… Să știi că nu poți primi moștenirea fără învoirea mea. Ți-o dau numai cu condiția unei împărțeli, ca să nu mă fac de râsul lumii.

Madeleine se uită încă o dată la Georges cu o privire pătrunzătoare.

— Cum vei voi, sunt gata.

Atunci, el se sculă și începu să se plimbe iarăși. Părea că stă din nou pe gânduri și se ferea acum de privirea scrutătoare a nevestei sale:

— Nu… hotărât că nu… poate-i mai bine să nu primim deloc… e mai demn… mai corect… mai cinstit… Totuși, în chipul ăsta n-ar rămâne nimic de bănuit, cu desăvârșire nimic. Chiar și cei mai greu de mulțumit nu vor putea decât să-și plece capul.

El se opri în fața Madeleinei:

— Ei bine, dacă vrei, scumpa mea, mă întorc singur la domnul Lamaneur să-i cer părerea și să-i spun cum stau lucrurile, îi voi spune teama mea și voi adăuga că ne-am oprit la ideea unei împărțiri de ochii lumii, ca să nu mai flecărească nimeni. Din moment ce primesc jumătate din moștenire, e limpede ca lumina zilei că nimeni nu mai poate să zâmbească. Asta înseamnă a spune sus și tare: „Soția mea primește pentru că primesc eu, bărbatul ei, care-s judecătorul faptelor ce poate să le săvârșească fără să se facă de râs”. Altminteri ar fi scandal.

— Fă cum vrei!, murmură Madeleine.

El începu să vorbească din nou:

— Da, cu împărțeala asta treaba se limpezește de minune. Moștenim pe un prieten care n-a vrut să facă deosebire între noi, care ne iubea deopotrivă, care n-a părut că zice: „Țin după moarte mai mult la unul decât la altul, după cum am ținut și-n viață”. Îi plăcea, bineînțeles, mai mult femeia, dar lăsând averea sa și unuia și altuia a vrut să arate limpede că iubirea sa era cu totul platonică. Și fii sigură că dacă s-ar fi gândit n-ar fi făcut altfel. El nu s-a gândit, nu și-a închipuit urmările. După cum foarte nimerit spuneai mai adineauri, ție îți dădea flori în fiecare săptămână, ție a vrut să-ți lase cea din urmă amintire, fără să-și dea seama… Ea îl opri cam întărâtată:

— E hotărât. Am înțeles. Nu-i nevoie de atâtea deslușiri. Du-te chiar acum la notar!

El îngăimă, înroșindu-se

— Ai dreptate, mă duc.

Își luă pălăria, apoi, când era să iasă:

— Ce crezi, n-ar fi bine să închidem gura nepotului cu cincizeci de mii de franci?

Ea răspunse cu mândrie:

— Nu, dă-i cele o sută de mii pe care le cere. Și dacă vrei, ia-le din partea mea.

El murmură, rușinându-se deodată:

— A, nu, vom împărți. Dând fiecare câte cincizeci de mii, ne rămâne încă un milion neatins.

Și porni să arate notarului planul înjghebat de soția sa, zicea el. A doua zi ei iscăliră un act de danie, prin care Madeleine Du Roy lăsa bărbatului său cinci sute de mii de franci.

Apoi, când ieșiră din cabinet, vremea fiind frumoasă, Georges îmbie pe nevastă-sa să se plimbe pe jos până la bulevard. Se arăta plăcut, îndatoritor, plin de băgare de seamă, de gingășie. El râdea, cu totul fericit, în vreme ce ea era gânditoare și cam înțepată.

Era o zi de toamnă destul de rece. Mulțimea părea grăbită și mergea cu pași repezi. Du Roy o duse pe soția sa dinaintea dughenei unde privise de atâtea ori cronometrul râvnit.

— Vrei să-ți cumpăr o bijuterie?, întrebă el. Ea murmură cu nepăsare:

— Cum vrei.

Intrară. El o întrebă:

— Ce-ți place mai mult, o salbă, o brățară, sau o pereche de cercei?

Priveliștea podoabelor de aur și a pietrelor nestemate alunga răceala ei silită și acum cerceta cu privirea aprinsă și curioasă geamurile pline de giuvaieruri. Și zise deodată, mișcată de dorință:

— Uită-te ce brățară drăguță.

Era un lanț de o formă ciudată, în care fiecare verigă avea altă piatră. Georges întrebă:

— Cât e brățara aceasta?

— Trei mii de franci, domnule, răspunse giuvaiergiul.

— Dacă mi-o lași cu două mii cinci sute, tocmeala-i gata.

Negustorul stătu la îndoială, apoi răspunse:

— Nu, domnule, nu-mi dă mâna.

— Știi ce, urmă Du Roy, ai să-mi mai dai și cronometrul ăsta în o mie cinci sute de franci, ceea ce face patru mii, bani gata. Ne-am înțeles? Dacă nu vrei, mă duc în altă parte.

Giuvaiergiul, încurcat, primi în cele din urmă.

— Ei bine, domnule, fie.

Și ziaristul, după ce-i dădu adresa, adăugă:

— Să pui să sape pe cronometru inițialele mele G. R. C, cu litere înflorite dedesubtul unei coroane de baron.

Madeleine, luată fără veste, începu să zâmbească. Și când ei ieșiră, ea îl luă de braț cu oarecare dragoste. I se păru că e într-adevăr iscusit și îndrăzneț. Da, acum, când avea venituri, îi trebuia un titlu.

Negustorul îl salută:

— Puteți avea încredere în mine, pe joi are să fie gata, domnule baron!

Trecură pe dinaintea „Vaudevillului”. Se juca o piesă nouă.

— Dacă vrei, zise el, să mergem în astă seară la teatru, să ne îngrijim de-o loja.

Găsiră o lojă și o luară. El adăugă:

— Ce zici, să mâncăm în oraș?

— O!, da, foarte bine.

El era fericit ca un împărat și se gândea ce-ar mai putea să facă.

— Vrei să mergem la doamna de Marelle și s-o chemăm diseară cu noi? Am auzit că bărbatul ei e aici. Aș dori mult să-l văd.

Se duseră la dânșii. Georges, care se cam temea de-a da ochii cu fosta lui amantă, era foarte bucuros că mergea și soția lui acolo, ca să înlăture orice tălmăcire.

Însă Clotilde părea că nu-și amintește nimic, ba sili încă și pe bărbatul ei să primească invitația.

Cina fu veselă și petrecură de minune.

Georges și Madeleine se întoarseră acasă târziu.

Lampa era stinsă. Ziaristul aprindea din când în când câte un chibrit de ceară, ca să lumineze scările.

Ajungând la etaj, când trase cu chibritul pe perete, își văzură în oglindă chipurile lor luminate în mijlocul întunecimii scărilor.

Păreau niște năluci ivite pe neașteptate și gata să piară în întunericul nopții.

Du Roy ridică mâna ca să lumineze mai bine chipurile și zise cu un râs triumfător:

— Iată trecând niște milionari.