Bel-Ami/Partea a doua/Capitolul 5

 

Sosise toamna. Familia Du Roy petrecuse toată vara la Paris, ducând o campanie puternică, serioasă, prin „Vie Française” în favoarea noului cabinet, pe timpul scurtei vacanțe a deputaților.

Deși era de-abia pe la începutul lui octombrie, Camerele aveau să fie deschise, căci situația Marocului ajunsese de-a dreptul amenințătoare.

Nimeni, mai la urmă, nu credea într-un atac asupra Tangerului, cu toate că, în ziua închiderii parlamentului, un deputat de dreapta, contele Lambert-Sarrazin, într-o cuvântare plină de spirit, aplaudată chiar de centru, spusese că-i gata să pună rămășag și să dea ca zălog mustățile sale, cum făcuse odinioară un vicerege vestit al Indiilor, contra favoritele președintelui de consiliu. Contele susținea că noul cabinet n-are să se poată stăpâni să nu se ia după cel trecut și să nu trimită la Tanger o armată, ca un adaos pentru cea din Tunis, numai din dragoste pentru simetrie, așa cum se pun două vaze pe o sobă. El adăugase: „Pământul Africii este într-adevăr o sobă pentru Franța, domnilor, o sobă care arde cel mai bun lemn al nostru, o sobă care trage tare, și care se încălzește cu hârtie de Bancă.

V-ați împlinit gustul artistic de-a împodobi colțul stâng cu o jucărie tunisiană care vă costă scump, veți vedea că domnul Marrot are de gând să-l urmeze pe înaintașul său și să împodobească colțul drept cu o jucărie marocană”.

Discursul acesta, rămas vestit, slujise lui Du Roy ca temă pentru zece articole asupra coloniei algeriene, pentru toată seria sa întreruptă chiar de la început și el sprijinise cu tărie ideea unei întreprinderi militare, cu toate că era încredințat că nu va avea loc. Făcuse să zbârnâie struna patriotică și împroșcase Spania cu un arsenal întreg de argumente disprețuitoare care se întrebuințează contra popoarelor ale căror interese sunt potrivnice cu ale noastre.

„Vie Française” căpătase o mare însemnătate pentru legăturile sale știute cu puterea. Dădea, înaintea gazetelor celor mai cu greutate, noutățile politice, dădea a înțelege ce-aveau de gând miniștrii, prietenii săi; și toate ziarele din Paris și din provincie luau dintr-însa știri. Era citată, temută, începeau s-o respecte. Nu mai era organul bănuit al unei cete de borfași politici, ci organul pe față al guvernului. Laroche-Mathieu era sufletul ziarului și Du Roy trâmbițașul său. Papa Walter, deputat tăcut și director viclean, știind să rămână în întuneric, se îndeletnicea în umbră, cum zicea lumea, cu o afacere de mine de aramă din Maroc.

Salonul Madeleinei ajunsese un centru cu vază, unde se întruneau în fiecare săptămână mai mulți membri ai Cabinetului. Chiar președintele Consiliului prânzise de două ori la ea; și femeile oamenilor de stat, care odinioară se codeau să-i calce pragul, acum se mândreau că-s prietenele ei, făcându-i mai multe vizite decât primeau de la dânsa. Ministrul afacerilor străine domnea aproape ca un stăpân în casă. Venea acolo, aducând depeșe, lămuriri, știri pe care le dicta fie bărbatului, fie femeii, ca și cum ar fi fost secretarii săi.

Când Du Roy, după plecarea ministrului, rămânea singur cu Madeleine, se înfuria, cu amenințări în glas și cu insinuări răutăcioase în cuvinte, împotriva fumurilor acestei secături cocoțate.

Dar ea dădea din umeri cu dispreț, repetând:

— Fă și tu ca dânsul! Ajungi ministru; și furlandisește-te și tu. Până atunci, tacă-ți gura!

El își făcea mustața, privind-o cu coada ochiului.

— Nimeni nu știe de ce-s vrednic, zicea el, poate se va vedea odată.

— Cine va trăi va vedea, răspundea ea filosoficește.

În dimineața deschiderii Camerelor, tânăra femeie, încă în pat, dădea o mulțime de sfaturi bărbatului său, care se îmbrăca să se ducă să prânzească la domnul Laroche-Mathieu și să capete de la dânsul instrucțiuni înainte de ședință, pentru articolul politic de a doua zi din „Vie Française”, deoarece acest articol avea să fie un soi de declarație oficioasă a proiectelor adevărate ale cabinetului.

— Mai cu seamă nu uita să-l întrebi dacă generalul Belloncle e trimis la Oran, cum era vorba. Asta ar avea mare înțeles, îi aminti Madeleine.

— Știu și eu ca și tine ce am de făcut. Lasă-mă în pace cu bodogănelile tale, îi răspunse Georges, nervos.

— Dragul meu, tu uiți totdeauna jumătate din însărcinările pe care ți le dau către ministru, replica ea liniștită.

— Mă plictisește ministrul tău, la urma urmei! E un nătărău, mormăi Georges.

— E tot atâta ministrul meu cât și al tău. Ba încă ție ți-e mai de folos decât mie, nu se lăsă Madeleine.

Du Roy se întoarse puțin către dânsa, rânjind:

— Mă iartă, nu-mi face mie curte!

— Mie nici atât, dacă-i pe aceea; dar el e norocul casei noastre, răspunse ea.

El tăcu doar câteva clipe:

— Dacă ar trebui să aleg printre adoratorii tăi, mi-ar plăcea mai degrabă rabla aceea de Vaudrec. Ce-i cu dânsul, mă rog, nu l-am văzut de vreo opt zile.

— E bolnav, mi-a scris că stă în pat din pricina podagrei. Ar trebui să treci să vezi cum îi mai este. Știi că te iubește tare mult, asta are să-i facă plăcere, îi zise ea fără să se tulbure.

— Da, desigur, mă voi duce în curând.

Georges se îmbrăcase și, cu pălăria pe cap, căuta dacă nu scăpase din vedere ceva. Negăsind nimic se apropie de pat și își sărută soția pe frunte:

— La revedere, drăguță, n-am să mă întorc până la orele șapte. Și ieși.

Domnul Laroche-Mathieu îl aștepta, căci prânzea la zece ore în acea zi, deoarece Consiliul avea să se întrunească la amiază, înaintea deschiderii Parlamentului.

Îndată ce se așezară la masă, doar cu secretarul particular al ministrului, deoarece doamna Laroche-Mathieu nu voise să-și schimbe ceasul mâncării, Du Roy vorbi despre articolul său, îi arătă planul, uitându-se pe notele sale mâzgălite pe cărți de vizită; la sfârșit întrebă: Găsiți că trebuie schimbat ceva, scumpul meu ministru?

— Mai nimic, dragă amice. Sunteți poate cam prea hotărât în afacerea Marocului. Să vorbiți de întreprindere ca și cum ar trebui să aibă loc, dar dând a înțelege bine că nu va avea loc și că nu credeți nici cât negru sub unghie. Faceți ca publicul să citească lămurit, între rânduri, că nu ne vom îngloda în această îndrăzneață afacere.

— De minune. Am înțeles și voi face să fiu înțeles cum trebuie. Soția mea m-a însărcinat să vă întreb în privința aceasta dacă generalul Belloncle va fi trimis la Oran. După cele ce mi-ați spus, bănui că nu.

— Nu, răspunse omul de stat.

Apoi vorbiră de sesiunea care se deschidea. Laroche-Mathieu începu să peroreze, pregătind efectul frazelor pe care avea să le reverse asupra colegilor săi peste câteva ore.

El mișca mâna dreaptă ridicând în aer când furculița, când cuțitul, când o bucată de pâine, fără a privi pe cineva, îndreptându-se către adunarea nevăzută, vărsându-și elocvența sa curgătoare de domnișor sclivisit. O mustață foarte mică, răsucită, își ridica pe buza sa două vârfuri întocmai ca niște cozi de scorpie și părul său pomădat, cu cărare la mijloc, se rotunjea la tâmple în două bucle de cavaler de mahala. Era cam prea gras și cam burticos, deși tânăr; burta îi umfla jiletca.

Secretarul particular mânca și bea liniștit, ca unul ce negreșit era obișnuit cu asemenea potopuri de limbuție; dar Du Roy, căruia pizma izbânzii căpătate îi rodea inima, gândea: „Du-te dracului, secătură! Ce găgăuți sunt și oamenii ăștia politici!”

Și, măsurând venitul său cu al lui, cu fudulia gălăgioasă a acestui ministru, își zicea: „La naiba, dacă aș avea numai o sută de mii de franci, ca să-mi pun candidatura la deputăție în frumoasa mea patrie, la Rouen, ca să ung ochii săracilor mei normanzi vicleni și neciopliți, ce om de stat aș mai fi eu, față de derbedeii aceștia neiscusiți!”

Domnul Laroche-Mathieu vorbi până la cafea, apoi, văzând că e târziu, sună ca să i se aducă cupeul și îi întinse mâna ziaristului:

— Ai înțeles bine, scumpul meu?

— De minune, scumpul meu ministru, lăsați pe mine.

Și Du Roy porni alene la ziar, ca să înceapă articolul, căci nu avea nimic de făcut până la patru ceasuri. La patru trebuia să se ducă în strada Constantinopole, la doamna de Marelle, cu care tot se mai întâlnea, regulat, de două ori pe săptămână, lunea și vinerea.

Dar când intră în redacție i se dete o depeșă închisă; era de la doamna Walter și suna:

Trebuie negreșit să-ți vorbesc azi. E foarte, foarte serios. Așteaptă-mă la două ceasuri, strada Constantinopole. Pot să-ți fac un mare serviciu.

Amica ta până la moarte, Virginie

— Mama dracului!, înjură el. Ce încurcătură.

Și, plin de amărăciune, ieși, îndată, așa de tulburat că nu mai era în stare să lucreze.

De vreo șase săptămâni încerca s-o rupă cu dânsa, fără să izbutească să facă în așa fel încât dragostea ei înverșunată să obosească.

Doamna Walter avusese, după căderea sa, un acces de remușcări înspăimântătoare, și, în trei întâlniri la rând, aruncase asupra amantului său tot felul de învinuiri și blesteme. Plictisit de aceste scene și sătul până în gât de femeia aceasta trecută și dramatică, se îndepărtase de dânsa pur și simplu, nădăjduind că în acest chip se va sfârși istoria asta.

Dar atunci ea se agăță de dânsul pierdută, aruncându-se în această dragoste cum se aruncă cineva într-un râu, cu o piatră de gât. El se lăsă să fie prins din nou, din slăbiciune, din politețe, din alte motive; și ea îl înlănțuia într-o patimă neînfrânată și obositoare, îl chinuia cu dragostea ei.

Voia să-l vadă în toate zilele, îl chema în fiecare clipă prin telegrame, pentru întâlniri în treacăt, prin colțuri de străzi, prin magazine, prin grădini publice. Atunci ea îi spunea din nou, în câteva fraze, mereu aceleași, că-l iubea la nebunie și-l venera, apoi îl părăsea jurându-se că era foarte fericită că l-a văzut!

Ea se arăta cu totul altfel de cum o visase el, încercând să-l farmece cu gingășii copilărești, cu nebunii de dragoste caraghioase la vârsta ei.

Rămânând până atunci cu totul cinstită, în suflet fecioară, ferită de orice sentiment, neștiutoare de orice senzualitate, dragostea aceasta răsărise deodată în această femeie înțeleaptă, a cărei vârstă, de 40 de ani tihniți, părea o toamnă palidă după o vară răcoroasă, răsărise ca un soi de primăvară veștejită, plină de floricele pipernicite și de muguri ieșiți înainte de vreme, o stranie revărsare de dragoste de copilă, de iubire târzie, arzătoare și neștiutoare, urzită din aprinderi neașteptate, din strigăte ușoare ca la șaisprezece ani, din lingușiri plictisitoare, din gingășii bătrânicioase.

Îi scria zece scrisori într-o zi, scrisori caraghios de înflăcărate, într-un stil ciudat de poetic, și de râs, împodobit ca al indienilor, plin de nume de animale și de păsări.

De îndată ce erau singuri, ea îl săruta cu gingășii greoaie de grăsană, cu strâmbături cam pocite din buze, cu țopăieli care îi scuturau sânul prea greu sub stofa hainei.

Era mai ales îngrețoșat când o auzea zicându-i «Șoricelul meu», «Cățelușul meu», «Pisoiul meu», «Giuvaierul meu», «Păsărică mea», «Comoara mea», și când o vedea cum i se da de fiecare dată cam cu mofturi de rușine copilărească, cu mici mișcări de sfiiciune, pe care le socotea drăgălașe, și cu alintări de prostituată coruptă.

„A cui e această guriță?”, întreba. Și când el nu răspundea îndată, adăuga: „A mea!”; ea nu-l lăsa până nu-l vedea îngălbenind de mânie. Ar fi trebuit ca ea să simtă, socotea el, că e nevoie, în dragoste, de măsură, de pricepere, de chibzuială foarte mare, că dându-i-se lui, ea, trecută, mamă de familie, femeie din lumea bună, trebuia să i se dea cu seriozitate, cu un fel de aprindere stăpânită, aspră, poate cu lacrimi chiar, dar cu lacrimile Didonei, nu cu ale Julietei.

— Cât te iubesc, puiule! Mă iubești tu atâta, spune-mi, îngerașule?, îi repeta necontenit.

El nu mai putea s-o audă rostind „puiule” și „îngerașule” fără să nu-i vină dorința de a-i spune „babușca mea”.

— Ce nebunie am făcut că m-am dat ție. Dar nu-mi pare rău. Cât e de bine să iubești!, îl asalta…

Toate acestea îi păreau lui Georges nesuferite în gura ei. „Cât e de bine să iubești!”, exclama doamna cum ar fi făcut o copilită pe scenă.

Și apoi, îl făcea să turbeze prin nedibăcia drăgostirilor ei. Ajunsă deodată senzuală sub sărutarea băiatului acesta frumos, care-i înfierbântase atât de tare sângele, ea punea în strângerile sale o aprindere stângace și o silință serioasă, care îl făcea pe Du Roy să pufnească în râs și să cugete la bătrânii care încearcă să învețe a citi.

Și când îl strângea să-l strivească în brațele ei, privindu-l cu foc, cu acea privire adâncă și cumplită pe care o au femeile ofilite, mărețe în dragostea lor cea din urmă, când îl mușca cu gura-i tăcută și tremurătoare, zdrobindu-l cu carnea ei grasă și caldă, obosită și nesăturată, ea tremura ca o copilă și zâzâia ca să fie drăgălașă:

— Cât te iubesc, puiul meu! Cât te iubesc… Mângâie-o pe nevestica ta, amorul meu!

Atunci lui îi venea o dorință nebună de a înjura, de a-și lua pălăria și de a pleca trântind ușa.

La început, se întâlniseră în strada Constantinopole, dar Du Roy, care se temea de o ciocnire cu doamna de Marelle, scornea acum o mulțime de pricini ca să scape de aceste întâlniri. Atunci, el fu nevoit să se ducă mai în toate zilele la ea, ba să prânzească, ba să cineze. Ea îi strângea mâna pe sub masă, îi întindea gura pe după uși.

Dar el prefera s-o asculte pe Suzanne, care îl înveselea cu glumele ei.

În trupul ei de păpușă se zbânțuia un suflet vioi, viclean, neașteptat și ascuns, care făcea totdeauna ghidușii, ca o păpușă de iarmaroc. Ea își bătea joc de toate cele și de toată lumea cu o istețime mușcătoare. Georges îi ațâța pornirea, o îmboldea la bătaie de joc și se înțelegeau de minune.

— Ascultă, Bel-Ami. Vino încoace, Bel-Ami, îl chema ea în fiecare clipă.

Și Georges o părăsea îndată pe mamă ca să alerge la copilă, care îi murmura la ureche vreo vorbă răutăcioasă și amândoi râdeau din tot sufletul.

Dar pentru mamă, care îl dezgusta cu dragostea ei, el ajunsese să aibă un dispreț nemaipomenit, nu mai putea nici s-o vadă, nici s-o audă, nici să se mai gândească la dânsa fără mânie. Încetă deci de a se mai duce la ea, de a mai răspunde la scrisorile ei și de a se mai potrivi chemărilor ei.

În sfârșit, ea înțelese că el nu o mai iubea și suferi îngrozitor. Dar se înverșuna, îl spiona, îl urmărea, îl aștepta în trăsuri cu perdelele lăsate, la ușa ziarului, la ușa casei lui, în străzile prin care nădăjduia că are să treacă.

Lui îi venea s-o batjocorească, s-o înjure, s-o bată, să-i spună verde: „Destul, m-am săturat, mă plictisești!”. Dar avea totuși oarecare cruțare din pricina lui „Vie Française”, și încerca, prin puterea răcelii, prin asprimi ascunse sub politețe, și chiar prin vorbe crude uneori, s-o facă să priceapă c-ar trebui să sfârșească odată.

Ea se îndărătnicea mai ales să găsească șmecherii prin care să-l atragă în strada Constantinopole și el era mereu cu frica în spate ca nu cumva cele două femei să se găsească, o dată, față în față, la ușă.

Dragostea lui pentru doamna de Marelle, dimpotrivă, crescuse în timpul verii. O numea „ștrengarul” lui și nici vorbă că-i plăcea. Erau în firea lor apucături asemănătoare; erau și unul și altul din neamul ștrengăresc al celor fără căpătâi în viață, al acelor derbedei din lumea aleasă care seamănă foarte mult, fără ca ei să aibă habar, cu țiganii de la drumul mare.

Avusese o vară de dragoste fermecătoare, o vară de studenți care petrec, fugind să prânzească la Argenteuil, la Bougival, la Maisons, la Poissy, petrecându-și ceasuri întregi într-o luntre, culegând flori de-a lungul malurilor. Ea se înnebunea după petrecerile de pe malurile Senei, după mateloți, după chioșcurile crâșmelor și strigătele luntrașilor. Lui îi plăcea să plece cu dânsa, pe-o zi senină, pe imperiala unui tren de plăcere, și să străbată, spunând glume piperate, câmpiile urâte ale Parisului, în care înmuguresc nesuferitele căsuțe negustorești.

Și când era nevoit să se întoarcă ca să cineze la doamna Walter, ura pe înverșunata lui amantă bătrână, amintindu-și de cea tânără, pe care de-abia o părăsise și care îi mulțumise poftele și îi potolise aprinderea în ierburile de pe marginea apei. Se credea în sfârșit aproape mântuit de patroană, căreia îi arătase într-un chip lămurit, aproape mojicesc, hotărârea lui de a rupe, când primi la ziar telegrama care îl chema, la două ceasuri, în strada Constantinopole. El o citea din nou mergând:

Trebuie negreșit să-ți vorbesc azi. E foarte, foarte serios. Așteaptă-mă la două ceasuri în strada Constantinopole. Pot să-ți fac un mare serviciu.

Amica ta până la moarte, Virginie

Se gândea: „Ce mai are cu mine bufnița asta bătrână? Pun capul că nu are nimic de spus. Are să-mi repete iar că moare după mine. Totuși, trebuie să văd. Vorbește de un lucru foarte serios și de un mare serviciu, poate că-i adevărat. Și Clotilda are să vină la patru ceasuri! Trebuie să mă mântui de cea dintâi cel mult la trei ceasuri. Mama dracului! Numai de nu s-ar întâlni amândouă. Ce ticăloase sunt și femeile astea!”

Și el se gândi că a lui era într-adevăr singura care nu-l chinuia niciodată. Trăia în legea ei și părea că-l iubește tare mult, în ceasurile hărăzite dragostei, căci ea nu dădea voie să se tulbure șirul nestrămutat al îndeletnicirilor vieții.

El mergea, cu pași domoli, către locuința sa de întâlniri, întărâtându-se cu gândul împotriva patroanei:

— Ah! Frumos am s-o mai primesc dacă nu va avea nimic să-mi spună. Limba lui Cambronne are să fie academică pe lângă a mea. Mai întâi îi hotărăsc că nu-mi mai calcă piciorul pe la dânsa.

Și intră să aștepte pe doamna Walter. Ea sosi aproape îndată și cum îl zări începu:

— Ah! Ai primit depeșa mea! Ce noroc! El își luă o mutră răutăcioasă:

— La naiba, am găsit-o la ziar, chiar când plecam la Cameră. Ce mai ai cu mine?

Ea își ridicase vălul ca să-l sărute și se apropie gudurându-se, cu o frică de cățea snopită în bătăi:

— Cât ești de crud cu mine! Cum îmi vorbești de răstit… Ce ți-am făcut eu?! Nu-ți poți închipui cât sufăr din pricina ta!

— Nu cumva ai s-o începi iarăși?, bolborosi Georges.

Ea stătea în picioare foarte aproape de el, așteptând un zâmbet, un semn ca să se arunce în brațele lui.

— N-ar fi trebuit să mă scoți din minți ca să te porți pe urmă astfel cu mine, murmură ea. Ar fi trebuit să mă lași cinstită și fericită cum eram. Adu-ți aminte ce-mi spuneai la biserică și cum m-ai făcut să intru cu sila în casa aceasta. Și acum iată cum vorbești! Cum mă primești! Ah, Doamne, Doamne! Cât rău îmi faci!

El bătu din picior și zise cu pornire:

— Ei, mă rog, destul! M-am săturat. Nu-i chip să te văd o clipă fără să aud cântecul acesta. Zău, ar crede cineva că te-am luat la doisprezece ani și că erai neștiutoare ca un înger. Dar nu, drăguță, să luăm lucrurile cum sunt. N-a fost aici deturnare de minoră. Mi te-ai dat în puterea vârstei și a minții. Iți mulțumesc și-ți sunt foarte recunoscător, dar nu-s legat să mă țin de poala ta până la moarte. Tu ai bărbat și eu am nevastă. Nu suntem liberi niciunul, nici altul. Ne-am îndeplinit o dorință de-o clipă, nici te știu, nici mă știi, s-a isprăvit.

— Ah! Cât ești de crud! Cât ești de mojic, cât ești de infam! Nu! Nu mai eram o copilă tânără, dar niciodată nu iubisem, niciodată nu păcătuisem…

— O, știu, mi-ai repetat-o deja de douăzeci de ori… Dar avuseseși doi copii… prin urmare nu te-am dezvirginat eu!, îi tăie el vorba.

— Vai! Georges, asta-i nedemn!…

Și, cu mâinile la piept, începu a se înăbuși, cu suspine care i se suiau în gât. Când văzu că are să plângă, Georges își luă pălăria de pe colțul sobei:

— Ah, ai de gând să bocești. Atunci, bună seara! Pentru reprezentația asta m-ai chemat?

Ea făcu un pas ca să-i închidă drumul și, scoțând repede o batistă din buzunar, își șterse ochii cu repeziciune. Glasul ei se întări prin sforțarea voinței și spuse întreruptă de suspine de durere.

— Nu… am venit ca să… să-ți aduc o noutate… o noutate politică… ca să te fac să câștigi cincizeci de mii de franci… sau chiar mai mult… dacă vrei.

El o întrebă, îmblânzit pe loc:

— În ce chip? Ce vrei să zici?

— Am prins fără veste, din întâmplare, aseară câteva vorbe ale bărbatului meu și ale lui Laroche. De altminteri, nici nu se prea ascundeau de mine. Dar Walter îl sfătuia pe ministru să nu-ți facă cunoscută taina, pentru că tu ai da pe față totul.

Du Roy își pusese pălăria pe un scaun. Aștepta foarte cu luare aminte.

— Atunci, despre ce-i vorba?

— Vor să pună mâna pe Maroc!

— Ei, asta-i. Am prânzit cu Laroche, care aproape mi-a dictat planurile Cabinetului.

— Nu, drăguțul meu, te-au tras pe sfoară, fiindcă se tem să nu se afle urzelile lor.

— Stai jos, zise Georges.

Și el însuși se așeză într-un jilț. Atunci, ea târî pe podea un scăunaș mic și se ghemui pe dânsul între picioarele tânărului om. Începu cu un glas lingușitor:

— Fiindcă mă gândesc mereu la tine, trag cu urechea acum la tot ce se șoptește în jurul meu.

Și începu să-i arate, încetinel, cum ghicise de o bucată de vreme că se pregătea ceva fără știrea lui, că se slujeau de dânsul, dar se temeau de ajutorul lui.

— Știi, când cineva iubește, ajunge iscusit, îi spuse ea. În sfârșit, aseară, înțelesese. Era vorba de o afacere mare, foarte mare, pregătită în ascuns. Ea zâmbea acum, fericită de dibăcia ei: se aprindea, vorbind ca o femeie de financiar, obișnuită cu loviturile de bursă, cu schimbările valorilor, cu mișcările de ridicare și de coborâre care ruinează în două ceasuri mii de întreprinderi, de mici negustori, de mici rentieri care și-au pus economiile lor în fonduri, garantate de numele unor oameni stimați, respectați, oameni politici sau oameni de bancă.

— Oh! E strașnic ceea ce au făcut ei. De altminteri, Walter a învârtit treburile și el se pricepe. Ce-i drept, e ceva de mâna întâi, îl asigură ea.

Aceste pregătiri îl umpleau de nerăbdare:

— Te rog, spune-mi iute!

— Ei bine, iată! Expediția în Tanger era hotărâtă între dânșii chiar din ziua în care Laroche a luat afacerile străine; și, încetul cu încetul, au răscumpărat tot împrumutul Marocului, care căzuse la șaizeci și patru sau șaizeci și cinci de franci. L-au răscumpărat cu foarte multă iscusință, cu ajutorul unor agenți presupuși, bănuiți, care nu stârneau vreo neîncredere. Au învârtit chiar pe Rothschilzi, care se minunau văzând că se caută mereu împrumuturile marocane. Li s-a răspuns acelora arătându-li-se mijlocitorii, cu toții secătuiți, cu toții pe sponci. Asta a liniștit marea bancă. Și apoi, acum are să se facă întreprinderea, și de îndată ce vom fi stăpâni acolo, statul francez va chezășui datoria. Amicii noștri vor câștiga cincizeci sau șaizeci de milioane. Pricepi afacerea? Înțelegi pentru ce au frică de toată lumea, frică de cea mai mică divulgare?!

Ea își rezemase capul pe jiletca tânărului om și, cu brațele puse pe picioarele lui, se îndesa, se lipea de dânsul, simțind lămurit că ea îl câștigase acum, gata să facă orice, să săvârșească orice pentru o mângâiere, pentru un zâmbet.

— Ești sigură pe deplin?, o întrebă.

— Oh! Fără doar și poate!

— E strașnic de tot, ce-i drept. Cât despre scârnăvia aceea de Laroche, lasă că l-oi învăța eu minte. Auzi, ticălosul! Să se păzească! Să se păzească! Au să-mi rămână printre degete sfărâmăturile lui de ministru! Apoi începu din nou să gândească și murmură: Totuși ar trebui să mă folosesc de asta…

— Ai putea încă să cumperi titluri de împrumut, zise ea, s-au ridicat abia la șaptezeci și doi.

— Da, dar nu am bani de prisos.

Ea ridică ochii spre dânsul, niște ochi în care se vedea limpede rugămintea:

— M-am gândit la asta, puișorul meu, și dacă ai fi drăguț, drăguț cum trebuie și dacă m-ai iubi cât de cât, m-ai lăsa să-ți împrumut eu.

Du Roy răspunse răstit, aproape aspru:

— Cât despre asta, nu, nici vorbă! Ea murmură cu un glas rugător:

— Ascultă, e un lucru pe care ai putea să-l faci fără să împrumuți bani. Voiam să-mi cumpăr de zece mii de franci titluri din acest împrumut, ca să-mi fac o mică sumă pentru mine. Ei bine, am să cumpăr de douăzeci de mii! Ne putem întovărăși. Înțelegi că nu am să înapoiez această sumă lui Walter. Prin urmare, n-ai nimic de plătit deocamdată. Dacă afacerea izbutește, câștigi șaptezeci de mii de franci. Dacă nu izbutește, îmi vei datora zece mii de franci pe care mi-i vei plăti când vei putea.

— Nu, nu-mi plac combinațiile acestea, urmă el. Atunci, ca să-l înduplece, încercă să-i arate că el punea, la drept vorbind, zece mii de franci pe cuvânt, că putea să piardă și că ea nu-i dădea nimic, deoarece plățile se făceau de Banca Walter.

Pe lângă asta, îi dovedi că el dusese, în „Vie Française”, toată campania politică care făcea cu putință afacerea aceasta și că ar fi prea naiv dacă n-ar trage niciun folos.

Georges stătea încă la îndoială. Ea adăugă:

— Dar gândește-te că într-adevăr Walter îți împrumută cei zece mii de franci și că tu i-ai făcut servicii care fac mult mai mult decât atâta.

— Ei bine, fie!, zise el. Mă pun tovărășie cu tine. Dacă pierdem, îți voi înapoia zece mii de franci.

Ea fu așa de mulțumită, încât se ridică, îi apucă cu amândouă mâinile capul și începu să-l sărute cu nesaț.

La început, el nu se feri deloc; apoi, fiindcă ea insista, strângându-l și omorându-l cu dezmierdările ei, se gândi că avea să vină în curând cealaltă și că nu e cazul să piardă în brațele bătrânei un imbold pe care mai degrabă l-ar fi consumat cu cea tânără.

— Te rog, fii cuminte, o îndepărtă cu blândețe.

— Ah, Georges! Nu mai pot nici măcar să te sărut, îl mustră doamna Walter cu ochii aproape în lacrimi.

— Nu, azi nu. Mă cam doare capul și asta îmi face rău. Atunci ea se așeză la loc, supusă, între picioarele lui.

Întrebă:

— Vrei să vii să cinezi mâine la mine? Mi-ar plăcea… El se codi, apoi nu îndrăzni să nu primească.

— Cum de nu, desigur.

— Îți mulțumesc, drăguțul meu.

Ea își freca încetișor obrazul de pieptul tânărului bărbat, cu o mișcare lingușitoare și repetată; unul din firele ei lungi de păr negru se anină de jiletcă. Ea băgă de seamă și o idee nebunească îi trecu prin minte, una dintre acele idei superstițioase care câteodată slujesc drept minte femeilor. Ea începu să învălătucească liniștit acel fir împrejurul unui bumb, apoi legă altul de celălalt bumb și încă unul de cel de deasupra. De fiecare bumb înnodă un fir.

El avea să le smulgă acum, ridicându-se. Are s-o doară, ce fericire! Și el are să ia ceva dintr-însa, fără să știe, are să ia o șuviță din părul ei, din care n-a cerut niciodată. Are să fie o legătură cu care și-l va alipi, o legătură ascunsă, nevăzută! Un talisman pe care ea îl lăsa asupra lui. Fără să vrea el se va gândi la dânsa, va visa la ea, o va iubi ceva mai mult a doua zi.

— Trebuie să te părăsesc căci sunt așteptat la Cameră la sfârșitul ședinței. Nu pot să lipsesc astăzi, zise Georges deodată.

— Oh, deja!, oftă ea. Apoi, resemnată: Du-te, drăguțul meu, dar ai să vii să cinezi mâine.

Și se îndepărtă repede. Simți la cap o durere scurtă și vie, ca și cum i-ar fi împuns cineva pielea cu ace. Îi bătea inima; era mulțumită că suferise puțin pentru el.

— Adio!, zise ea.

El o luă în brațe cu un zâmbet de compătimire și îi sărută ochii cu răceală.

Dar ea, înnebunită de această atingere, îi arăta odaia a cărei ușă era deschisă.

— Trebuie s-o șterg, am să întârzii!, o îndepărtă Georges cu un ton grăbit.

Atunci ea îi întinse gura, pe care el de-abia o atinse și dându-i cortelul pe care era să-l uite.

— Haide, haide, să ne grăbim, sunt mai bine de trei ceasuri, o zori el din nou.

Ea ieși înaintea lui și repetă: „Mâine la șapte ore.”

Se despărțiră. Ea apucă la dreapta și el, la stânga.

Du Roy coborî până în bulevardul Malesherbes, pe care începu să meargă agale. Trecând pe dinaintea unui cofetar, zări castane zaharisite într-un potir de cristal și se gândi. „Am să iau o litră pentru Clotilda.”. Cumpără un coșuleț de fructe din acestea zaharisite, care îi plăceau ei la nebunie.

La patru ceasuri se întoarse ca s-o aștepte pe tânăra lui amantă.

Ea sosi puțin mai târziu, fiindcă bărbatul său venise acasă pentru opt zile.

— Poți să vii să cinezi mâine?, îl întrebă. Va fi foarte vesel când te va vedea.

— Nu, mâine cinez la patron. Avem de pus la cale o grămadă de daraveri, politice și financiare.

Ea își scoase pălăria. Își desfăcea acum corsetul care o strângea prea tare.

— Ți-am adus castane zaharisite, îi zise și arătă coșulețul pe sobă.

— Ce bine-mi pare, cât ești de drăguț!, exclamă ea bătând din palme.

Gustă una, și spuse:

— Sunt minunate. Parcă văd că n-are să rămână niciuna. Apoi adăugă, privindu-l pe Georges cu o veselie senzuală:

— Vasăzică, tu îmi cocolești toate viciile?

Ea mânca încetișor castanele și arunca fără încetare câte-o ochire în fundul coșulețului, voind parcă să vadă dacă tot mai sunt.

— Așează-te în jilț, îi spuse, vreau să mă circhesc între picioarele tale ca să-mi ronțăi bomboanele. Îmi place foarte mult așa.

El zâmbi, se așeză și o luă între coapsele sale deschise, cum o ținea mai adineauri pe doamna Walter. Ea ridică spre dânsul capul, ca să-i vorbească, și spunea cu gura plină:

— Nu știi ceva, drăguțul meu, te-am visat, am visat că făceam o mare călătorie, amândoi, pe o cămilă. Avea două cocoașe, eram călări fiecare pe câte una și străbăteam deșertul. Luaserăm tartine într-o hârtie și vin într-o carafă și mâneam pe cocoașele noastre. Dar mă plictisea pentru că nu puteam face altceva; eram prea departe unul de altul și voiam să cobor.

— Și eu vreau să cobor! Răspunse Georges.

Râdea, făcea haz de istoria asta, o îmboldea să spună prostii, să flecărească, să povestească toate copilăriile acestea, toate neroziile acestea gingașe pe care le înșiră îndrăgostiții. Nimicurile acestea, care i se păreau drăgălașe în gura doamnei de Marelle, l-ar fi turbat într-a doamnei Walter.

Clotilda îi zicea și ea: „Drăguțul meu, puișorul meu, pisoiul meu”. Vorbele acestea îi păreau dulci și drăgăstoase. Spuse de cealaltă, mai adineauri, îl înfuriau și îl îngrețoșau. Căci vorbele de iubire, care veșnic sunt aceleași, capătă gustul buzelor din care curg.

Dar el se gândea, înveselindu-se în același timp de nebuniile acestea, la cei șaptezeci de mii de franci pe care avea să-i câștige, și deodată, opri cu două lovituri ușoare de deget pe cap flecăreala amicei lui:

— Ascultă, drăguța mea. Vreau să-ți dau o însărcinare către bărbatul tău. Spune-i din partea mea să cumpere mâine, de zece mii de franci împrumuturi de-ale Marocului, care-s la șaptezeci și doi și îi făgăduiesc că are să câștige de la șaizeci până la optzeci de mii de franci mai înainte de trei luni. Dă-i în grijă să păzească o tăcere completă. Spune-i din partea mea că expediția la Tanger e hotărâtă și că statul francez are să garanteze datoria marocană. Dar nici să nu sufli către alții. Îți încredințez un secret de stat!

Ea îl asculta serioasă. Murmură:

— Îți mulțumesc. Am să-i spun bărbatului meu chiar astă seară. Poți să ai nădejde întrânsul; n-are să spună nimic. E un om în care te poți încrede. Nu-i nicio primejdie.

Dar ea mâncase toate castanele. Mototoli coșulețul în mână și-l aruncă în sobă. Apoi zise:

— Hai în pat! Și fără să se ridice începu să dezbumbe jiletca lui Georges.

Deodată se opri și întinzând între două degete un fir lung de păr luat de la o cheutoare, începu să râdă:

— Na! Ai luat un fir de păr de la Madeleine. Iată un bărbat credincios!

Apoi, devenind serioasă, se uită lung la firul, aproape nevăzut, pe care-l găsise și murmură:

— Nu-i de-al Madeleinei, e negru.

— Se vede că-i de la fata din casă, zise el zâmbind.

Dar ea cerceta jiletca cu o luare aminte de polițist și luă un alt fir învălătucit împrejurul unui bumb; apoi zări un al treilea; și strigă, îngălbenind și tremurând puțin:

— Oh! Te-ai culcat cu o femeie care ți-a pus fire de păr la toți bumbii!

El se minună, bolborosind:

— Da de unde! Ești nebună…

Deodată înțelese, se tulbură mai întâi, apoi tăgădui rânjind, nu tocmai supărat, la drept vorbind, că-l bănuia că are noroc la femei.

Ea căuta și mereu găsea fire pe care le descolăcea cu o mișcare rapidă și le arunca apoi pe covor. Ghicise cu instinctul ei de femeie și bolborosea, înfuriată, turbată și gata să plângă:

— Te iubește aceea… și a voit să te facă să iei ceva dintr-însa… Oh! Cât ești de trădător.

Apoi scoase un țipăt, ascuțit, de bucurie nervoasă:

— Oh!… Oh… e o bătrână… iată un fir alb… Ah! Acum ai început cu babe… Nu cumva îți plătesc… spune… nu cumva îți plătesc… Ah! Ai ajuns la babe… Atunci nu mai ai nevoie de mine… ține-ți-o pe cealaltă…

Se sculă, alergă la bluza ei aruncată pe un scaun și și-o puse repede.

El voi s-o oprească, rușinat și bolborosind:

— Dar nu… Clo… ești stupidă… nici eu nu pricep ce să fie… ascultă… rămâi… te rog… rămâi…

Ea repeta.

— Ține-ți baba ta… ține-ți-o… da, să-ți facă o verigă din părul ei… din perii ei albi… Ai destui.

Se îmbrăcase, își așezase părul și își pusese vălul cu mișcări grăbite; și când el voi s-o apuce, ea îi trânti, cu mâna întinsă, o palmă pe obraz. În timp ce el stătea zăpăcit, ea deschise ușa și fugi.

De îndată ce rămase singur, îl apucă o furie nebună împotriva mârțoagei aceleia bătrâne de Walteroaie. Ah! Are s-o trimită să se plimbe și n-are să-i fie moale.

Își udă cu apă obrazul roșu. Apoi ieși și el, plănuind răzbunarea. De data asta nu va mai ierta! Ah! Nici vorbă!

Coborî până pe bulevard și, hoinărind, se opri dinaintea dughenei unui giuvaiergiu ca să se uite la un cronometru, la care îi rămăsese inima de multă vreme și care prețuia vreo mie opt sute de franci. Deodată, cu inima sărindu-i de bucurie, își zise: „Dacă o să câștig cele șaptezeci de mii de franci am să pot să mi-l cumpăr!” Și începu să viseze la toate dorințele pe care și le-ar putea îndeplini cu cele șaptezeci de mii de franci.

Mai întâi ar ajunge deputat. Apoi și-ar cumpăra cronometrul, apoi ar juca la bursă și apoi ar mai… ar mai…

Nu-i venea să se ducă la ziar, vrând mai degrabă să vorbească cu Madeleine înainte de a vedea pe Walter și de a-și scrie articolul; și se îndreptă spre casă.

Ajunse în strada Drouot când se opri în loc; uitase să se ducă pe la contele de Vaudrec care locuia în Chaussee-d’Antin; prin urmare, se întoarse hoinărind mereu, gândind la o mulțime de lucruri, pierdut în visuri fericite despre lucruri plăcute, gândind la lucruri bune, la norocul apropiat și, de asemenea, la nesuferitul acela de Laroche și la molia aceea bătrână de patroană. Nu se îngrijora nici cât negru sub unghie, de altfel, de mânia Clotildei, știind bine că îi trecea iute.

Ajuns la casa contelui de Vaudrec, îl întrebă pe portar:

— Cum îi mai este domnului de Vaudrec? Mi s-a spus că a fost bolnav zilele acestea.

— Domnul conte e foarte bolnav, domnule. Se crede că n-are să mai apuce ziua de mâine, podagra i s-a urcat la inimă!, îi răspunse omul.

Du Roy se sperie într-atât, încât nu mai știa ce să facă! Vaudrec, pe moarte! Idei pe care nu îndrăznea să și le mărturisească, nelămurite, îi treceau prin minte…

— Mulțumesc… am să mă întorc, bolborosi el. Apoi se aruncă într-o trăsură și se întoarse acasă. Soția lui se întorsese. El intră în odaia ei gâfâind și o vesti în grabă:

— Tu nu știi? Vaudrec e pe moarte!

Ea stătea jos și citea o scrisoare. Ridică ochii și repetă de trei ori în șir:

— Ce spui?… Ce spui?… Ce spui?…

— Spun că Vaudrec e pe moarte din pricina unui atac de podagră care i s-a urcat la inimă. Apoi adăugă: Ce crezi că-i de făcut?

Ea se ridicase vânătă, cu obrajii cuprinși de un tremur nervos, apoi începu să plângă sfâșietor, ascunzându-și fața în mâini. Stătea în picioare zguduită de suspine, zdrobită de durere. Deodată își stăpâni durerea și-și șterse ochii:

— Mă… mă duc acolo… nu te îngriji de mine… nu știu la ce ceas am să mă întorc… nu mă aștepta defel…

— Foarte bine. Du-te!

Își strânseră mâinile și ea plecă așa de repede, încât uită să-și ia mănușile.

Georges, după ce cină singur, începu să-și scrie articolul. El urmă întocmai gândurile ministrului, dând a înțelege că expediția în Maroc nu va avea loc. Apoi îl duse la ziar, vorbi câteva clipe cu patronul și plecă fumând, cu sufletul ușurat fără să înțeleagă pentru ce.

Soția lui nu se întorsese. Se culcă și adormi repede.

Madeleine se întoarse pe la miezul nopții. Georges, trezit deodată, se ridică în pat.

— Ei, cum e?, o întrebă.

Niciodată n-o văzuse atât de palidă și atât de mișcată. Ea murmură:

— A murit.

— Ah! Și… nu ți-a spus nimic?

— Nimic. Când am ajuns eu, își pierduse cunoștința.

Georges gândea. Îi veneau pe buze întrebări pe care nu îndrăznea să le pună.

— Culcă-te, îi spuse el.

Ea se dezbrăcă repede, apoi se strecură lângă dânsul.

— Veniseră rude la patul de moarte?, mai întrebă el.

— Nimeni, decât un nepot.

— Ah! Îl vedea adeseori, pe nepotul acela?

— Niciodată. Nu se întâlniseră deloc de vreo zece ani.

— Alte neamuri mai avea?

— Nu… Nu cred.

— Atunci… nepotul acela are să-l moștenească?

— Nu știu.

— Era bogat tare, Vaudrec?

— Da, foarte bogat.

— Știi cam cât să fi avut, așa cam pe aproape?

— Nu, nu știu bine. Un milion ori două, poate!?

El nu mai spuse nimic. Ea stinse lumânarea și rămaseră întinși unul lângă altul în întuneric, tăcuți, treji, gânditori.

Lui nu-i mai era somn. I se păreau un fleac cei șaptezeci de mii de franci făgăduiți de doamna Walter. Deodată, socotind că Madeleine plânge, o întrebă ca să se încredințeze:

— Dormi?

— Nu.

Glasul ei era înecat în lacrimi și tremurător. El urmă:

— Am uitat să-ți spun mai adineauri că ministrul tău ne-a tras chiulul.

— Cum?

Și el îi povesti, de-a fir-a-păr, combinația urzită între Laroche și Walter. Când sfârși, ea îl întrebă:

— Cum ai aflat asta?

— Mi-i da voie să nu-ți spun. Tu ai mijloacele tale de aflat știri, pe care eu nu le cunosc. Le am și eu pe ale mele, pe care țin să le păstrez. Dar răspund oricând de adevărul spuselor mele, adăugă apăsat Georges.

Atunci, ea murmură:

— Da, se poate… Bănuiam că pun la cale ceva fără noi. Dar Georges, pe care nu-l prindea somnul, se apropiase de soția lui și îi săruta urechea încetinel. Ea îl respinse cu neastâmpăr:

— Te rog să mă lași în pace, nu-mi arde mie de șagă.

El se întoarse cu fața spre perete, resemnat și, închizând ochii, adormi în cele din urmă.