Bel-Ami/Partea întâi/Capitolul 5

Sari la navigare Sari la căutare
Partea întâi - Capitolul 4 Bel-Ami de Guy de Maupassant
Partea întâi - Capitolul 5
Partea întâi - Capitolul 6


Trecuseră două luni; era aproape de septembrie și norocul grabnic pe care-l nădăjduise Duroy i se părea că prea mult zăbovește. Îl necăjea mai cu seamă chipul în care era privit de alții și nu pricepea cum s-ar putea ridica la înălțimile unde găsești considerația, puterea și banul.

Se simțea închis în această meserie de rând, de reporter, zidit în ea ca să nu mai poată ieși. Era prețuit, dar stimat după rangul său. Chiar Forestier, căruia-i făcea mii de servicii, nu-l mai chema la masă, se purta cu el ca și cu un inferior, deși îl tutuia ca un prieten.

Din când în când, e adevărat, Duroy, folosindu-se de prilej, făcea câte un articolaș, și acum, având câștigată, din pricina ecourilor sale, o mlădiere de stil și un tact care-i lipseau când scrisese a doua cronică asupra Algeriei, nu mai era în primejdie de a i se respinge actualitățile sale. Dar de aici până la a face cronici după placul închipuirii sale și a trata, ca om care-și spune cuvântul, chestii politice, era tot atâta deosebire ca între a mâna în Bois ca vizitiu sau ca stăpân.

Ceea ce-l umilea mai ales era faptul că simțea închise porțile celor de sus, că nu avea legături cu egali, că nu putea intra m intimitatea femeilor, deși mai multe actrițe cunoscute se purtaseră adesea cu el cu o familiaritate interesată.

Știa de altminteri, din experiență, că toate, din lumea aleasă ori din lumea celor care se vând, simțeau pentru el o atracție deosebită, o simpatie la prima vedere și avea o nerăbdare de cal împiedicat la gândul că nu cunoaște mai degrabă pe aceea de care atârna viitorul său.

De multe ori îi venise în minte să-i facă o vizită doamnei Forestier; dar gândul celei din urmă întâlniri îl oprea, îl umilea și, afară de asta, aștepta să fie poftit de bărbatul ei. Atunci își aduse aminte de doamna de Marelle și amintindu-și că ea îl rugase să se ducă să o vadă, se înfățișă la dânsa într-o după-amiază, când n-avea nicio treabă.

„Sunt acasă întotdeauna până la trei”, zisese ea.

Sună la ușa ei la două și jumătate.

Locuia în strada Verneuil, etajul al patrulea.

La zgomotul clopoțelului, o fată-n casă veni să deschidă; slujnicuța nepieptănată, care-și punea boneta pe cap, zise:

— Da, doamna e acasă, dar nu știu dacă s-a sculat.

Și împinse ușa salonului, care era întredeschisă.

Duroy intră. Odaia era destul de mare, cu puține mobile și cu o înfățișare neîngrijită. Jilțurile vechi și uzate se înșirau de-a lungul pereților, după cum rânduise servitoarea, căci nu se simțea defel îngrijirea elegantă a unei femei căreia îi place acasă. Patru sărmane tablouri care reprezentau o barcă pe un fluviu, o corabie pe mare, o moară pe un câmp și un tăietor de lemne într-o pădure, atârnau de capătul unor găitane neegale, și toate patru erau puse strâmb. Ghiceai că stăteau de multă vreme așa, aplecate sub o privire nepăsătoare.

Duroy se așeză și așteptă. Așteptă mult. Apoi se deschise o ușă, și doamna de Marelle intră alergând, îmbrăcată într-un capot japonez de mătase trandafirie pe care erau brodate peisaje de aur, flori albastre și păsări albe, și strigă:

— Închipuiți-vă, încă nu mă sculasem! Cât e de frumos din partea dumneavoastră că ați venit să mă vedeți! Eram încredințată că m-ați uitat.

Întinse amândouă mâinile cu o mișcare de încântare și Duroy, pe care înfățișarea de rând a odăii îl făcuse să se simtă în largul său, luându-le, sărută una, cum văzuse că face Norbert de Varenne.

Ea îl rugă să se așeze; apoi, privindu-l din cap până-n picioare, îi zise:

— Cum v-ați schimbat! Ați câștigat mult. Parisul vă priește. Haide, spuneți-mi ceva nou.

Și se puseră îndată pe vorbă, ca și cum ar fi fost cunoscuți vechi, simțind că se naște între dânșii o familiaritate grabnică, simțind că se stabilește unul dintre acele curente de încredere, de apropiere, de înclinare care dau naștere la prietenie, în cinci minute, între două ființe de același caracter și de aceeași rasă.

Tânăra femeie se opri deodată, mirându-se:

— E curios cum mă port cu dumneavoastră. Parcă vă cunosc de zece ani. Vom ajunge, fără îndoială, buni prieteni. Voiți?

El răspunse: „Dar desigur!” cu un zâmbet care spunea chiar mai mult.

O găsea ispititoare! În capotul ei strălucitor și moale, nu așa de fină precum cealaltă în capotul ei alb, nu așa de drăguță, de gingașă, dar mai ațâțătoare, mai piperată.

Când o simțea lângă dânsul pe doamna Forestier, cu zâmbetul ei nemișcat și drăgălaș care chema și oprea în același timp, care părea că zice: „Îmi placi”, dar și „Ia seama”, și al cărui înțeles adevărat nu se putea pricepe, el avea mai cu seamă dorința de a se culca la picioarele ei, sau de a săruta dantela fină a taliei sale și de a înghiți cu încetul aerul cald și mirositor care trebuia să iasă de acolo, dintre cei doi sâni. Lângă doamna de Marelle simțea o dorință mai brutală, mai hotărâtă, o dorință care făcea să-i tremure mâinile dinaintea formelor ridicate sub ușoara țesătură a halatului.

Ea vorbea necontenit, presărând în fiecare frază acel spirit ușor care-i era obișnuit, întocmai ca un lucrător care pune mâna pe o treabă socotită ca grea și de care toți se miră. El o asculta, gândind: „E bine de ținut minte toate astea. S-ar putea scrie cronici pariziene fermecătoare făcând-o să vorbească despre întâmplările zilnice”.

Dar cineva lovi încet, foarte încet, în ușa pe care intrase dânsa; ea strigă: „Poți intra, micuțo!”. Copilița se ivi, merse drept la Duroy și îi întinse mâna.

Dânsa, mirată, murmură: „Asta-i o cucerire. Nici n-o mai cunosc”. Tânărul, sărutând copila, o așeză lângă dânsul și îi puse cu un aer serios întrebări drăguțe despre ceea ce făcuse de când nu se văzuseră. Ea răspundea cu micul ei glas subțire, cu aerul ei serios de om mare. Pendula bătu de trei. Ziaristul se sculă.

— Veniți mai des, zise doamna de Marelle, vom sta la palavre, îmi veți face mare plăcere. Dar de ce nu vă mai arătați pe la Forestier?

— O, din nicio pricină. Am avut multă treabă. Nădăjduiesc să ne vedem acolo zilele astea, răspunse el.

Și ieși cu inima plină de nădejde, fără să știe de ce. Nu-i spuse lui Forestier de această vizită. Dar îi păstră amintirea zilele următoare, mai mult decât amintirea, un fel de senzație a prezenței ireale și stăruitoare a acestei femei. I se părea că a luat ceva dintr-însa, icoana trupului rămasă în ochii săi, și gustul ființei ei rămase în inima sa. Era stăpânit de chipul ei, cum se întâmplă adesea când ai petrecut câteva ceasuri nespus de plăcute cu o ființă. Se pare că ești sclavul unei apariții deosebite, intime, nedeslușite, tulburătoare și alese pentru că e neînțeleasă.

După câteva zile îi făcu o a doua vizită.

Slujnica îl duse în salon, și Laurine se ivi îndată. Ea întinse, nu mâna, ci fruntea și zise:

— Mama m-a însărcinat să vă rog s-o așteptați. Va întârzia un sfert de ceas, pentru că nu-i îmbrăcată. Vă voi ține de urât eu.

Duroy, căruia îi plăcea purtarea plină de ceremonie a copiliței, răspunse:

— Foarte bine, domnișoară, voi fi încântat să stau un sfert de ceas cu dumneavoastră; dar vă spun dinainte că eu nu-s deloc serios, mă joc toată ziua; vă propun să facem o partidă de puia-gaia.

Fata rămase pe gânduri, apoi zâmbi, cum ar fi făcut o femeie, de această idee care nu i se părea tocmai potrivită și care o mira; și murmură:

— Odăile nu-s făcute pentru joc. El răspunse:

— De asta nu-mi pasă. Eu mă joc pretutindeni. Haide, prinde-mă! Și începu să se învârtească în jurul mesei, ațâțând-o să-l urmărească, iar ea venea după dânsul, zâmbind cu un fel de bunătate politicoasă și întinzând uneori mâna ca să-l atingă, fără însă a se hotăra să fugă.

El se oprea, se pleca, și când ea se apropia, cu micul ei pas nehotărât, el sărea în aer ca dracii închiși în cutii, apoi se azvârlea dintr-o săritură în celălalt capăt al salonului. Ea găsi asta nostim, începu să râdă și, însuflețindu-se, alergă cu pași mărunți după dânsul, cu mici strigăte vesele și fricoase când credea că l-a prins. El mișca scaunele din loc, făcând din ele piedici, o silea să se întoarcă un minut în jurul unuia, apoi, părăsindu-l pe acela, lua altul. Laurine alerga acuma, se deda cu totul plăcerii acestui joc nou și, cu fața roșie, se arunca cu un mare avânt, de copil încântat, la fiecare fugă, la fiecare șiretlic, la fiecare prefăcătorie a tovarășului său.

Deodată, când își închipuia că l-a prins, el o luă în brațe și, ridicând-o până-n bagdadie, strigă:

— Puia-gaia!

Copilița, încântată, dădea din picioare ca să scape și râdea din toată inima.

Doamna de Marelle intră și rămase înmărmurită:

— A, Laurine… Laurine jucându-se… Sunteți un vrăjitor, domnule!

El puse fata jos, sărută mâna mamei și se așezară, având copila între dânșii. Voiră să vorbească; dar Laurine ațâțată, așa de tăcută de obicei, vorbea necontenit și trebui s-o trimită în odaia ei.

Ea se supuse fără să răspundă, dar cu ochii în lacrimi.

Cum fură singuri, doamna de Marelle înmuie glasul:

— Nu știți, am un plan mare și m-am gândit la dumneavoastră. Iată: fiindcă stau la masă o dată pe săptămână la Forestier, îi invit și eu la rândul meu, din când în când, într-un restaurant. Mie nu-mi place să am musafiri acasă, n-am gospodărie cum trebuie și, de altminteri, nu mă pricep deloc în ale casei, deloc în ale bucătăriei, deloc în nimic. Îmi place să trăiesc fără nicio rânduială. Deci, îi primesc din când în când la restaurant, dar nu-i nicio veselie când suntem numai noi trei și cunoștințele mele nu merg cu dânșii. Vă spun asta ca să vă deslușesc o invitație cam în neregulă. Înțelegeți, nu-i așa, că vă cer să fiți dintre ai noștri sâmbătă, la restaurantul Riche, șapte și jumătate. Cunoașteți locul?

El primi fericit. Ea urmă:

— Vom fi numai noi patru. Sunt foarte plăcute aceste mici serbări, pentru noi, femeile, care prea nu suntem obișnuite cu ele.

Avea o rochie castaniu-închis care îi învelea talia, șoldurile, grumazul, brațele într-un chip ațâțător și ștrengăresc; și Duroy simțea o mirare nedeslușită, aproape o neliniște a cărei cauză n-o pricepea bine, din pricina nepotrivirii între această eleganță îngrijită și rafinată și nepăsarea vădită pentru casa în care locuia ea. Tot ce-i acoperea trupul, tot ce atingea intim și de-a dreptul carnea sa era gingaș și fin, dar ceea ce o înconjura o lăsa nepăsătoare. O părăsi, păstrând, ca data trecută, senzația prezenței ei, continuată într-un fel de halucinație a simțurilor sale. Și aștepta ziua în care era poftit la masă cu o nerăbdare din ce în ce mai mare.

Închiriind pentru a doua oară un frac negru, mijloacele sale neîngăduindu-i încă să-și cumpere o haină de seară, sosi primul la întâlnire, câteva minute înainte de ceasul hotărât.

Fu condus la catul al doilea, într-un mic salon de restaurant, îmbrăcat în roșu și cu o singură fereastră care dădea în bulevard.

O masă pătrată, cu patru tacâmuri, își arăta fața ei de masă atât de albă, atât de lucitoare că părea vopsită; iar paharele, argintăria, micul samovar străluceau vesel sub flacăra a douăsprezece lumânări puse în două candelabre înalte.

Duroy se așeză pe o canapea foarte joasă, roșie ca și pereții, și ale cărei teluri obosite, afundându-se sub dânsul, îi dădură senzația căderii într-o groapă. Auzea în toată casa asta mare un zgomot nedeslușit, acel vuiet al restaurantelor mari, făcut de farfurii și argintării lovite, de zgomotul pașilor repezi ai chelnerilor, înăbușit de covoarele de pe coridoare, de zgomotul ușilor o clipă deschise, care lasă să răzbată glasuri din toate aceste mici saloane pline de oameni care mănâncă. Forestier intră și-i strânse mâna cu o familiaritate adevărată, pe care nu i-o arăta niciodată în birourile ziarului.

— Doamnele vor veni împreună, zise el; sunt foarte plăcute aceste mici serbări!

Apoi privi masa, porunci să se stingă un bec de gaz care ardea degeaba, închise o fereastră, din pricina curentului, și-și alese locul cel mai adăpostit, zicând:

— Trebuie să fiu cu mare băgare de seamă; am fost mai bine vreo lună și iată-mă iarăși rău de vreo câteva zile. Pesemne am răcit marți când am ieșit de la teatru.

Se deschise ușa și cele două femei se iviră, acoperite cu văl, ascunse, pășind tiptil, cu acel aer fermecător de tainic pe care îl au în aceste locuri unde vecinătățile și întâlnirile pot da de bănuit.

După ce Duroy o salută pe doamna Forestier, ea îl dojeni că n-a mai venit s-o vadă; apoi adăugă, cu un zâmbet, uitându-se către prietena sa:

— Știu eu, vă place mai mult doamna de Marelle, pentru dânsa aveți vreme.

Apoi se așezară și când chelnerul îi dădu lui Forestier lista de vinuri, doamna de Marelle strigă:

— Dă acestor domni tot ce vor pofti; cât despre noi, șampanie la gheață, de cea mai bună, șampanie dulce de pildă, nimic altceva. Și când omul ieși, ea vesti cu un râs nebun: Vreau să-mi fac de cap seara asta, să-i tragem un chef, dar cu adevărat un chef.

Forestier care parcă n-auzise întrebă:

— Nu vă supără dacă voi închide fereastra? Sunt cam răcit de vreo câteva zile.

— Nu, nicidecum.

Se duse și trase geamul rămas deschis și apoi se așeză din nou cu fața înseninată, liniștit. Nevastă-sa nu spunea nimic, părea afundată în gânduri și, cu ochii plecați, spre masă, zâmbea la pahare, cu acel zâmbet nehotărât care părea că făgăduiește necontenit ca să nu se țină niciodată de cuvânt.

Stridiile de Ostende fură aduse, mititele și grase, cu niște mici urechi închise în scoici, și topindu-se între cerul gurii și limbă ca niște gogoloaie de sare.

Apoi, după supă, fu servit un pește trandafiriu ca trupul de fată; și comesenii se puseră pe vorbă.

Vorbiră mai întâi despre un scandal la ordinea zilei, istoria unei femei din lumea mare prinsă, de un prieten al bărbatului său, supând cu un prinț străin în cabinet particular.

Forestier râdea strașnic de întâmplarea asta; femeile amândouă declarau că gură-spartă ăsta era un mojic și un mișel. Duroy fu de părerea lor și susținu sus și tare că un om e dator în asemenea împrejurări, orice ar fi, făptuitor, confident sau numai martor, să păstreze o tăcere de mormânt. El adăugă:

— Cât de plină de plăceri ar fi viața, dacă am putea fi siguri unii de alții că vom păstra tăcerea. Ceea ce ține în frâu pe femei adesea, foarte adesea, aproape întotdeauna, e frica de a nu se descoperi secretul.

Apoi adăugă zâmbind:

— Spuneți, nu-i adevărat? Câte nu s-ar lăsa pradă unei dorințe repezi, unui capriciu neașteptat și puternic de un ceas, unei fantezii amoroase, dacă nu s-ar teme să nu plătească cu un scandal fără leac și cu lacrimi dureroase o scurtă și trecătoare fericire!

Vorbea cu o convingere molipsitoare, parc-ar fi apărat o pricină, pricina sa, parc-ar fi zis: Nu-s eu dintre aceia cu care s-ar putea cineva teme de asemenea primejdii. Încercați, de probă!

Ele îl priveau lung amândouă, aprobându-l cu ochii, găsind că vorbește bine și drept, mărturisind prin tăcerea lor prietenoasă că morala lor neînduplecată, de pariziene, nu s-ar fi împotrivit multă vreme în fața siguranței secretului.

Și Forestier, aproape întins pe canapea, cu un picior îndoit sub dânsul, cu șervetul prins în jiletcă, ca să nu-și murdărească haina, zise deodată, cu un râs plin de nepăsare:

— Zău, da, și-ar permite, dacă ar fi sigure de tăcere. Halal de sărmanii bărbați!

Și începură să vorbească de dragoste. Fără s-o creadă veșnică, Duroy și-o putea închipui îndelungă, căci ea creează o legătură, o prietenie dulce, o încredere! Legătura simțurilor nu e decât pecetea legăturii inimilor. Dar se înfuria împotriva geloziilor sfâșietoare, a dramelor, a scenelor, a nenorocirilor care, aproape întotdeauna, întovărășesc rupturile.

Când tăcu, doamna de Marelle oftă:

— Da, e singurul lucru bun din viață, dar îl stricăm adesea prin cereri cu neputință de îndeplinit.

Doamna Forestier, care se juca cu un cuțit, adăugă:

— Da… Da… e dulce să fii iubită…

Și părea că duce mai departe visul, că se gândește la lucruri pe care nu îndrăznea să le spună.

Și fiindcă bucatele întârziau, beau din când în când câte o înghițitură de șampanie ciugulind bucățele de pâine. Și gândul iubirii, încet și cotropitor, intra în ei, le îmbăta cu încetul sufletul, după cum vinul limpede le încălzea sângele și le tulbura mintea.

Veniră cotlete de miel, fragede, ușoare, cu sparanghel des și subțire lângă ele.

— Drace! Bun lucru! – strigă Forestier.

Și mâncau încet, desfătându-se cu gustul cărnii gingașe și al legumei, untoasă ca smântână. Duroy urmă:

— Eu, când iubesc o femeie, nu văd nimic alta pe lume decât pe dânsa.

El spunea asta cu convingere, înfierbântându-se la gândul acestei bucurii a dragostei, în mijlocul mulțumirii pe care o trăia la masă.

La rândul ei. Doamna Forestier murmură, străină parcă de ceea ce spunea:

— Nu-i fericire asemănătoare cu a întâii strângeri de mână, când una întrebă: „Mă iubești?” și cealaltă răspunde: „Da, te iubesc!”

Doamna de Marelle, care golise dintr-odată un nou pahar de șampanie, zise vesel, punând jos paharul:

— Eu nu-s așa de platonică.

Și toți începură să rânjească, cu privirile aprinse. Forestier se lungi pe canapea, deschise brațele, le puse pe perină și zise cu glas serios:

— Această sinceritate vă face cinste și dovedește că sunteți o femeie practică. Dacă îmi dați voie, vă întreb care e părerea domnului de Marelle?

Ea dădu ușor din umeri, cu un dispreț nemărginit, apoi reluă cu glasul neșovăielnic:

— Domnul de Marelle n-are nicio părere în lucrurile astea. N-are decât… decât abțineri.

Și convorbirea, coborându-se de la teoriile înalte asupra iubirii, intră în grădina înflorită a măscărilor distinse.

Acuma fu momentul subînțelesurilor iscusite, al vălurilor ridicate prin cuvinte, cum ridici fustele, momentul șireteniilor în vorbă, al îndrăznelilor dibace și deghizate, al tuturor fățărniciilor nerușinate, al frazei care arată chipuri dezbrăcate cu vorbe îmbrăcate, care face să treacă pe dinaintea ochilor ori în minte icoana celor ce nu pot fi spuse, și care îngăduie oamenilor bine crescuți un fel de dragoste tainică, un soi de atingere necurată a gândurilor prin evocarea simultană, tulburătoare și senzuală ca o strângere în brațe a tuturor lucrurilor ascunse, rușinoase și dorite ale înlănțuirii.

Se aduse friptura, de potârnichi tinere și de prepelițe, apoi mazăre și o salată de frunze cu marginile ca horbota, care umplea ca o spumă verde un mare castron. Mâncaseră din toate fără să simtă gustul, fără să știe, cu mintea numai la ceea ce ziceau, muiați într-o baie de dragoste.

Femeile, amândouă, vorbeau acuma aproape fără perdea, doamna de Marelle – cu o îndrăzneală firească, care părea o tragere de mânecă, doamna Forestier – cu un fel de sfială plăcută, cu pudoare în glas, cu un zâmbet în întreaga înfățișare, care întovărășeau, parcă pentru a le slăbi puterea, vorbele îndrăznețe care-i ieșeau din gură.

Forestier, cu totul băgat în perini, râdea, bea, mânca neîncetat și arunca din când în când câte-o vorbă așa de îndrăzneață sau așa de fără înconjur, că femeile, puțin jignite de formă sau de formă, se făceau că se rușinează, două sau trei secunde.

Când dădea drumul vreunei glume deocheate, adăuga:

— E bine, copii! Dacă urmați tot așa, veți ajunge să faceți cine știe ce prostii.

Veni desertul, apoi și cafeaua; iar lichiorurile făcură în mințile ațâțate o tulburare mai greoaie și mai fierbinte.

Doamna de Marelle își făcuse de cap, cum vestise când se așezase la masă; pentru a-i desfăta pe tovarășii săi, acum ea recunoștea, cu o grație veselă și vorbăreață de femeie, un început de beție foarte adevărat.

Doamna Forestier tăcea acuma, de frică poate, ca să nu spună ceva prea de tot; și Duroy, temându-se să nu se compromită din pricină că se simțea prea înfierbântat, se ținea în rezervă.

Aprinseră țigări și Forestier începu să tușească deodată. Fu un acces grozav, care-i sfărâma pieptul; cu fața roșie și fruntea plină de sudoare, se-nădușea în șervet. Când se mai liniști, mormăi, furios:

— Îmi fac rău petrecerile astea; e stupid. Toată voioșia îl părăsi de groaza bolii care-i chinuia gândul.

— Să ne întoarcem acasă, zise el.

Doamna de Marelle chemă chelnerul și ceru plata. I-o aduse aproape pe loc. Ea încercă s-o citească, dar literele îi jucau înaintea ochilor și îi dădu hârtia lui Duroy:

— Poftim, plătiți dumneavoastră, eu nu văd nimica, sunt prea amețită.

Și, în același timp, îi aruncă punga sa.

Totul se ridica la o sută treizeci de franci. Duroy cercetă dacă socoteala era dreaptă, apoi dădu două bumăști și luă restul, întrebând cu jumătate de gură:

— Ce bacșiș să dau chelnerilor?

— Cât vreți, eu nu știu.

Puse cinci franci pe farfurie, apoi dădu tinerei femei înapoi punga, zicându-i:

— Vreți să vă conduc până acasă?

— Cum nu, bucuroasă, căci singură nici nu pot nimeri. Strânseră mâna soților Forestier, și Duroy se găsi singur cu doamna de Marelle într-o birjă.

O simțea lângă el, atât de aproape, închisă cu dânsul în acea cutie neagră, pe care o luminau, câte o clipă, repede, becurile de gaz de pe trotuar. Simțea prin mâneca sa căldura umărului ei și nu găsea nimic să-i spună, dar nimic, tâmpit din pricina ucigătoarei dorințe de a o strânge în brațe.

„Dacă aș îndrăzni, ce-ar face oare?”, se gândea el. Și amintirea tuturor glumelor șoptite în timpul mesei îi dădea îndrăzneală, dar în același timp îl oprea frica de scandal.

Nici ea nu spunea nimic, nemișcată, înfundată în colțul său. Georges ar fi putut crede că dormea dacă nu i-ar fi văzut ochii strălucind, ori de câte ori o rază de lumină străbătea în trăsură. „Ce gândea oare?” Simțea bine că nu trebuia să vorbească, că un cuvânt, un singur cuvânt, rupând tăcerea, i-ar nimici toate planurile; dar îi lipsea îndrăzneala, îndrăzneala faptului repede și brutal.

Deodată simți piciorul ei mișcându-se. Ea făcuse o mișcare, 0 mișcare scurtă, nervoasă, de nerăbdare sau poate de chemare. Această mișcare, aproape de nesimțit, făcu să-i treacă din cap până-n picioare un fior și, întorcându-se repede, se aruncă pe dânsa, căutându-i gura cu buzele sale și carnea goală cu mâinile.

Ea scoase un strigăt, un mic strigăt, voi să se ridice, să se zbată, să-l respingă; apoi se supuse, ca și când i-ar fi lipsit puterea de a se împotrivi mai mult.

Dar trăsura oprindu-se în curând dinaintea casei ei, Duroy, surprins, nu avu când să caute cuvinte pătimașe pentru a-i mulțumi, pentru a o binecuvânta și a-i arăta iubirea sa recunoscătoare. Totuși, ea nu se ridica, nu se clintea, buimăcită de ceea ce se întâmplase. Atunci, el se temu să nu bănuiască ceva birjarul și coborî cel dintâi ca să ajute pe tânăra femeie să se dea jos.

Ea ieși în sfârșit din trăsură, poticnindu-se și fără să scoată o vorbă. El sună, și când se deschise ușa, întrebă tremurând:

— Când vă voi vedea?

Ea șopti așa de încet, că abia o auzi:

— Veniți să prânziți la mine mâine.

Și se pierdu în întunericul antretului, trântind ușa greoaie, care făcu un zgomot de lovitură de tun.

Duroy dădu cinci franci birjarului și începu să meargă înaintea sa, cu un pas grăbit și triumfător, cu inima plină de bucurie.

Avea în sfârșit una, o femeie măritată! O femeie din societate, din adevărata societate! Din societatea pariziană! Ce ușor și pe neașteptate se întâmplase asta!

Își închipuise până acum că pentru a ajunge și a pune mâna pe una din aceste făpturi atât de dorite, trebuia o muncă fără margini, așteptări nesfârșite, un asediu iscusit făcut din politețuri, din cuvinte de iubire, din oftaturi și din daruri. Și iată că, dintr-odată, la cel mai mic atac, cea dintâi pe care o întâlnise i se dădea așa de repede că rămăsese uimit.

„Era amețită de vin, se gândea el; mâine va fi alt cântec. Voi avea parte de lacrimi.” Acest gând îl neliniști, apoi își zise: „Pe legea mea, atâta pagubă. Acum, când o am, voi ști s-o păstrez”. Și, în mirajul nedeslușit în care se rătăceau speranțele sale, speranțe de mărire, de izbândă, de slavă, de avere și de iubire, zări deodată, asemenea acelor cununi de figurante care se desfășoară în cerul apoteozelor, un șir de femei elegante, bogate, puternice, care treceau zâmbind, ca să se piardă una după alta în norul aurit al viselor sale.

Și somnul său fu plin de vedenii.

A doua zi, când urca scările către casa doamnei de Marelle, era puțin mișcat. Cum avea să-l primească? Dar dacă nu-l va primi? Dacă va fi poruncit să nu-l primească? Dacă va fi spus…? Dar nu, nu putea să spună nimic fără să se înțeleagă adevărul întreg. Deci, era stăpân pe situație.

Slujnicuța deschise ușa. Fața ei era ca de obicei. El se asigură, ca și când s-ar fi așteptat ca servitoarea să-i arate o mutră speriată. Întrebă:

— Doamna e bine?

Ea răspunse:

— Da, domnule, ca-ntotdeauna.

Și-l duse în salon.

Se duse drept la sobă, ca să vadă starea părului și toaletei sale; și-și îndrepta cravata dinaintea oglinzii când zări pe tânăra femeie privindu-l, în picioare pe pragul odăii sale.

Se făcu că n-a văzut-o și se priviră câteva clipe în oglindă, observându-se, mai înainte de a se afla față în față.

Se întoarse. Ea nu se clintise și parcă aștepta. El se repezi, îngăimând:

— Cum te iubesc! Cum te iubesc!

Ea deschise brațele și-i căzu pe piept; apoi, ridicând capul spre dânsul, se sărutară lung.

Georges se gândea: „E mai ușor decât puteam să cred. Treaba merge bine”.

Și buzele lor dezlipindu-se, el zâmbea, fără să scoată o vorbă, încercând să aibă în privire o iubire nemărginită.

Ea de asemenea zâmbea, cu acel zâmbet ce-l au ele ca să arate dorința lor, învoiala lor, voința lor de a se da.

Îi șopti:

— Suntem singuri. Am trimis-o pe Laurine să prânzească la o prietenă.

El oftă, sărutându-i mâinile:

— Mulțumesc, te ador!

Atunci, ea îi luă brațul ca și când ar fi fost bărbatul ei, ca să meargă până la canapea, pe care se așezară alături.

Lui îi trebuia un început de convorbire dibace și plăcută; Și negăsind nimic pe plac îngăimă:

— Vasăzică, nu ești supărată tare?

Ea îi astupă gura cu mâna:

— Taci!

Rămaseră tăcuți, cu privirile îngemănate, cu degetele înlănțuite și arzătoare.

— Cum te doream!, zise el. Ea repetă:

— Taci.

Se auzea slujnica mișcând farfuriile în salon, după perete. El se sculă:

— Nu vreau să stau așa aproape de tine. Mă tem să nu-mi pierd mințile.

Ușa se deschise:

— Doamna e servită!

El îi dădu brațul cu seriozitate.

Prânziră față în față, privindu-se și zâmbindu-și neîncetat, cu gândul numai la dânșii, cu totul învăluiți în farmecul atât de dulce al unei iubiri care începe. Mâncau fără să știe ce. El simți un picior, un picioruș care se mișca sub masă. Îl luă între ale sale și-l ținu, strângându-l din toată puterea.

Slujnica se ducea, venea, aducea și lua mâncărurile cu un aer tembel, fără să se cunoască dacă bagă ceva de seamă.

Când isprăviră de mâncat, intrară în salon și luară din nou loc pe canapea unul lângă altul.

Puțin câte puțin, el se împingea într-însa, încercând s-o îmbrățișeze. Dar ea îl respingea liniștit:

— Ia seama, ar putea să intre cineva!

El șopti:

— Când aș putea să te văd cu totul singură ca să-ți spun cât te iubesc?

Ea se plecă la urechea lui și zise foarte încet:

— Voi veni să-ți fac o vizită acasă zilele astea. El simți că se-nroșește:

— Dar… la mine… e… e foarte modest…

Ea zâmbi:

— Nu face nimic. Pe tine vin să te văd, nu casa.

Atunci el o sili să-i spună când are să vină. Ea hotărî o zi îndepărtată, din săptămâna următoare, și el o rugă să aleagă mai degrabă ziua, cu vorbe îngăimate, cu ochii strălucitori, strângându-i și strivindu-i mâinile, cu obrazul roșu, înfrigurat, înflăcărat de dorință, de acea dorință fără frâu care urmează după o masă între patru ochi.

Ei îi plăcea să-l vadă rugându-se cu atâta foc și mai lăsa, din când în când, câte o zi. Dar el repetă:

— Mâine… zi… mâine.

În sfârșit, ea se învoi:

— Da, mâine. Cinci ceasuri.

El scoase un lung oftat de bucurie; și vorbiră aproape liniștit, cu intimitate, parcă s-ar fi cunoscut de douăzeci de ani.

Un sunet de clopoțel îl făcu să tresară; și, dintr-o săritură, se îndepărtară unul de altul. Ea murmură:

— Trebuie să fie Laurine.

Copila se ivi, apoi se opri mirată; pe urmă, pe negândite, alergă la Duroy bătând din palme, de plăcere, și strigă:

— Ah, Bel-Ami !

Doamna de Marelle începu să râdă:

— Iată! Bel-Ami! Laurine v-a botezat! E un frumos nume de prietenie, ăsta; și eu vă voi numi Bel-Ami!

El luase pe genunchi copilița și trebui să se joace cu dânsa toate jocurile pe care o învățase.

La trei fără douăzeci se sculă să plece la ziar; și la scări, prin ușa întredeschisă, mai șopti din vârful buzelor:

— Mâine! Cinci ceasuri.

Tânăra femeie răspunse „Da” cu un zâmbet și închise ușa.

Cum își sfârși treaba, el se gândi în ce chip și-ar aranja odaia ca să-și primească iubita și să-i ascundă cât se poate mai bine sărăcia. Îi veni în gând să anine pe pereți mărunțișuri japoneze și cumpără cu cinci franci o întreagă colecție de crepoane, de evantaie și de mici perdeluțe, cu care ascunse petele prea vădite ale hârtiei. Lipi pe geamurile ferestrei chipuri străvezii care înfățișau corăbii pe râuri, păsări zburând pe ceruri roșii, dame multicolore în balcoane și omușori negri înșirându-se pe câmpii pline de zăpadă.

Odaia sa, mare tocmai cât să poți dormi și ședea, semăna acum cu interiorul unui fanar de hârtie colorată. I se păru că vine minunat, și-și petrecu seara lipind pe bagdadie păsări făcute din foile colorate care îi mai rămăseseră.

Apoi se culcă legănat de fluieratul trenurilor.

A doua zi se întoarse acasă devreme, aducând prăjituri într-o pungă de hârtie, și o butelie de Madera cumpărată de la băcănie. Dar se întoarse din nou în târg, să aducă două farfurii și două pahare; și așeză această gustare pe masa sa de toaletă, al cărei lemn murdar fu acoperit cu un șervet; ligheanul și ibricul le ascunse sub masă.

Apoi așteptă.

Ea veni pe la cinci și un sfert, și, încântată de culorile sclipitoare ale desenelor, strigă:

— Ce drăguț e la tine! Dar pe scări e o mulțime de lume. El o luase în brațe, și-i sărută părul cu pornire, între frunte și pălărie, prin văl.

După un ceas și jumătate, o întovărăși până la stația birjelor din strada Rome. Când se sui în trăsură, el îi zise:

— Marți, la același ceas. Ea răspunse:

— La același ceas, marți.

Și, fiindcă deja înnoptase, ea îi trase capul înlăuntrul trăsurii și-l sărută pe buze. Apoi, când vizitiul dădu bici calului, strigă:

— Adio, Bel-Ami!, și vechiul cupeu plecă în trapul obosit al unui cal alb.

Timp de trei săptămâni, Duroy primi în chipul ăsta pe doamna de Marelle, la două sau trei zile, uneori dimineața, alteori seara.

Într-o după amiază, pe când o aștepta, un vuiet mare de pe scări îl făcu să iasă în prag. Urla un copil. Un glas furios, al unui bărbat, striga:

— Ce mai are de zbiară, dracul ăla?

Glasul lătrător și întărâtat al unei femei răspunse:

— Cocota aceea mârșavă care vine la jurnalistul de sus l-a trântit pe Nicolas. Așa-i dacă lași să intre târâturi de-astea care nici măcar nu bagă de seamă la copii pe scări!

Duroy, pierdut, se dădu înapoi, căci auzea un fâșâit de fuste și un pas grăbit suind scările spre etajul său.

Îndată se auzi o bătaie în ușa pe care abia o închisese. Deschise și doamna de Marelle se aruncă în odaia sa, nemaiputând să răsufle, nebună, bolborosind:

— Ai auzit?

El se făcu că nu știe nimica.

— Nu, ce?

— Cum m-au batjocorit?

— Cine?

— Ticăloșii care stau dedesubt.

— Nu, ce s-a întâmplat, spune-mi?

Ea începu să plângă fără să poată scoate o vorbă.

Trebui să-i ia pălăria, să-i sloboadă corsetul, s-o întindă pe pat și s-o frece la tâmple cu un prosop ud; ea se înăbușea; apoi, când îi mai trecu puțin tulburarea, izbucni mânioasă. Voia ca el să coboare îndată, să se bată, să-i ucidă. El repeta:

— Dar ăștia sunt lucrători, niște mojici. Gândește-te că ar trebui să mergem la judecată, că ai putea fi cunoscută, arestată, pierdută. Nu te poți pune cu indivizi de teapa asta.

Ea sări la altceva:

— Ce-o să facem de acum? Eu nu mai pot veni aici.

El răspunse:

— Foarte simplu, mă voi muta.

— Da, dar asta are să țină mult. Apoi, deodată, ea închipui o combinație, și, înseninată, continuă: Nu, ascultă, am descoperit cum, lasă-mă pe mine, n-ai nicio grijă. Îți voi trimite o albăstrică mâine dimineață.

Ea numea „albăstrici”, telegramele închise care circulă în Paris. Acuma zâmbea încântată de descoperirea sa, pe care nu voia s-o spună; și făcu mii de nebunii drăgăstoase. Totuși, când scoborî scările, era foarte mișcată și se sprijinea cu toată puterea de brațul amantului său, căci simțea tăindu-i-se picioarele. Nu se întâlniră cu nimeni.

Duroy, având obicei să se scoale târziu, a doua zi la unsprezece ceasuri era încă în pat când factorul de la telegrafii aduse albăstrică făgăduită.

O deschise și citi:


Du-te la cinci ceasuri strada Constantinopole, 127. Vei porunci să-ți deschidă odăile închiriate de doamna Duroy.

Clo te sărută


La cinci ceasuri punct, el intră la portarul unei case mari, mobilată, și întrebă:

— Aici a închiriat doamna Duroy niște odăi?

— Da, domnule.

— Binevoiți să mi le arătați.

Omul, obișnuit fără îndoială cu situațiile delicate în care se cere multă băgare de seamă, îl privea în ochi, apoi, alegând din lungul șirag o cheie, zise:

— Sunteți chiar domnul Duroy?

— Dar desigur.

Îi deschise ușa și intră în două mici odăi, situate chiar în fața locuinței portarului.

Salonul, tapetat cu hârtie desenată cu flori, destul de nouă, avea o mobilă de mahon, îmbrăcat cu rips verzui, garnisit cu galben, și un covor subțire cu flori, atât de subțire că piciorul simțea lemnul dedesubt.

Odaia de dormit era așa de îngustă, încât patul umplea trei sferturi dintr-însa. Era în fund, de la un perete la celălalt, un pat mare de casă mobilată, acoperit cu perdele albastre și groase, tot de rips, și învelit cu o plapumă de mătase roșie, plină de pete care dădeau de bănuit.

Duroy, neliniștit și nemulțumit, se gândea: „Casa asta are să mă coste ceva nemaiauzit. Trebuie să mă împrumut iarăși. E o dobitocie ceea ce a făcut ea.”

Ușa se deschise și Clotilde se repezi ca o furtună, cu rochia foșnind și cu brațele deschise. Era încântată:

— E drăguț, spune, e drăguț? Și n-ai de urcat, e la parter, la stradă! Se poate intra și ieși pe fereastră, fără știrea portarului. Cum ne vom iubi aici!

El o săruta cu răceală, neîndrăznind să-i pună întrebarea care îi venea pe buze.

Ea puse un pachet mare pe sfeșnicar, în mijlocul odăii. Îi deschise și scoase un săpun, o sticlă de apă de Lubin, un burete, o cutie de spelci, un drot pentru a-și aranja șuvițele de pe frunte, pe care le desfăcea de fiecare dată.

Și se juca de-a gospodăritul, căutând loc pentru fiecare obiect, bucurându-se din cale-afară.

Vorbea și în același timp deschidea sertarele:

— Va trebui să aduc ceva albituri, ca să mă pot schimba la nevoie. Va fi foarte la îndemână. Dacă mă apucă ploaia, din întâmplare, voi veni aici să mă usuc. Vom avea fiecare cheia noastră, afară de cea lăsată la portar pentru întâmplarea când le-am uita pe ale noastre. Am închiriat pe trei luni, pe numele tău, bineînțeles, pentru că nu puteam pe al meu. El întrebă:

— Să-mi spui când trebuie să plătesc…

Ea răspunse simplu:

— Dar e plătit, dragul meu!

— Atunci, îți sunt dator ție?

— Nu, drăguță, asta nu te privește, vreau să fac eu această mică nebunie.

El se făcu că se supără:

— Ah, nu, asta nu! Nu-ți voi da voie.

Ea veni la dânsul rugătoare și, punându-i mâinile pe umeri, îi spuse:

— Te rog, Georges, îmi face atâta plăcere, atâta plăcere ca ăsta să fie al meu, cuibul nostru, numai al meu! Asta nu te poate jigni. Pentru ce? Vreau să aduc și eu atâta în iubirea noastră. Răspunde că vrei, dragul meu Géo, răspunde că vrei…

Ea îl ruga cu privirea, cu buzele, cu toată ființa sa. El lăsă să fie rugat, refuzând cu gesturi care-i trădau iritarea, apoi primi, găsind asta drept în fond.

Și când ea plecă, murmură, frecându-și mâinile și fără să cerceteze în adâncul inimii cum de ajunsese la părerea asta: „E drăguță, desigur”.

După câteva zile primi o altă albăstrică care-i zicea:


Bărbatu-meu sosește deseară, după șase săptămâni de inspecție. Deci nu ne vom vedea opt zile. Ce corvoadă, drăguțul meu!

A ta, Clo


Duroy rămase înmărmurit. Nici nu se mai gândea că era măritată. Iată un om căruia ar fi voit să-i vadă mutra, numai o dată, ca s-o cunoască.

Așteptă totuși cu răbdare plecarea soțului, dar petrecu la Folies-Bergère două seri care se sfârșiră la Rachel.

Apoi, într-o dimineață, altă telegramă care cuprindea patru vorbe:


Negreșit, cinci ceasuri – Clo


Veniră amândoi la întâlnire mai înainte de ceas. Ea i se aruncă în brațe cu un puternic avânt de iubire, sărutându-l cu patimă pe obraz; apoi, îi zise:

— Dacă vrei, după ce ne vom fi iubit îndeajuns, să mă duci să cinez undeva. M-am eliberat!

Era tocmai începutul lunii și Duroy avea bani, cu toate că-și acontase leafa cu mult înainte și cu toate că trăia de azi pe mâine cu bani adunați de ici și colo; și fu mulțumit că a găsit prilejul să cheltuiască ceva pentru dânsa. El răspunse:

— Cum nu, drăguță, unde vei dori.

Plecară deci pe la șapte și ajunseră în bulevard. Ea se sprijinea cu putere de dânsul, și-i spunea la ureche:

— Dacă ai ști ce fericită-s la brațul tău, și cât îmi place să te simt lângă mine!

— Vrei să mergi la moș Lathuile?, o întrebă.

— O, nu, e prea elegant, zise ea. Aș vrea ceva mai neobișnuit, mai de jos, un soi de locantă unde se duc funcționărașii și lucrătoarele; mă înnebunesc după petrecerile afară din oraș. O, dacă am fi putut merge la țară!

Dar el neștiind nicio locantă de acest soi în cartierul său, rătăciră de-a lungul bulevardului și în sfârșit intrară la vinărie, unde se putea mânca într-o odaie aparte. Ea văzuse pe fereastră două fete cu capul descoperit, stând la masă în fața a doi militari.

Trei birjari cinau în fundul odăii înguste și lungi și o ființă, cu neputință de hotărât ce putea să fie, își fuma pipa, cu picioarele întinse, cu mâinile în cureaua pantalonilor, întinsă pe scaun și cu capul răsturnat peste spetează. Surtucul său părea un muzeu de pete și în buzunarele-i umflate ca niște burți se zăreau gâtul unei carafe, o bucată de pâine, un pachet învelit într-un ziar și un capăt de sfoară spânzurând. Avea părul des, creț, încâlcit, cenușiu de necurățenii și șapca sa era pe jos, sub scaun.

Intrarea Clotildei atrase priviri mirate din pricina eleganței gătelii sale.

Cele două perechi încetară să-și mai șoptească, cei trei vizitii își curmară vorba și individul care fuma scoțându-și pipa din gură și scuipând înaintea sa se uită întorcând puțin capul. Doamna de Marelle murmură:

— E foarte nostim! Vom sta de minune. Altă dată mă voi îmbrăca în haine de lucrătoare.

Și se așeză fără codire și fără dezgust dinaintea mesei pătate cu grăsime din mâncăruri, spălată de băuturile vărsate și ștearsă de chelner cu o dătătură de șervet. Duroy, puțin nemulțumit, puțin rușinat, căuta un cuier să-și pună țilindrul . Dar negăsind, îl puse pe un scaun.

Mâncară o iahnie de miel, o bucată de ciozvârtă și o salată.

— Mă înnebunesc după așa ceva!, zise Clotilde. Eu am gusturi mitocănești. Îmi place mai mult aici decât la Café-Anglais. Apoi continuă: Dacă vrei să-mi faci o plăcere mare, să mă duci la un bal popular. Știu unul pe aici pe aproape foarte nostim, se cheamă „Reine Blanche”.

— Cine te-a dus acolo?, o întrebă Duroy mirat.

O privea și o văzu înroșindu-se, puțin cam tulburată, ca și când întrebarea asta neașteptată ar fi trezit într-însa o amintire delicată. După una din acele nehotărâri femeiești, atât de scurte că trebuie să le ghicești, răspunse:

— Un prieten… apoi, după puțină tăcere, adăugă… care e mort. Și-și plecă ochii în jos cu o tristețe foarte firească.

Duroy, pentru întâia dată, cugetă la tot ceea ce nu știa din viața trecută a acestei femei și se afundă în gânduri. Desigur că avusese și alți amanți, dar de care? Din ce strat? O gelozie nedeslușită, un soi de dușmănie se deșteptă întrânsul împotriva ei, o dușmănie pentru tot ceea ce nu știa, pentru tot ce nu fusese al său în inima asta, în ființa asta.

O privea iritat de tainele ascunse în acest cap frumos și mut și care, poate chiar în clipa asta, gândea la altul, la alții, cu păreri de rău. Cât ar fi dorit să privească în această amintire, s-o scormonească, să știe tot, să afle tot!…

— Vrei să mă duci la „Reine Blanche”? Atunci petrecerea va fi desăvârșită, zise ea din nou.

„Ei! Ce-mi pasă de trecut?, cugetă el. Sunt un dobitoc dacă mă tulbur de asta”. Și, zâmbind, răspunse:

— Cum nu, drăguță!

Când ajunseră pe stradă, ea zise, foarte încet, cu acel glas de taină cu care se fac mărturisirile:

— Nu îndrăzneam să te rog asta, până acum; dar nu-ți poți închipui cât îmi place să hoinăresc în locurile unde nu se duc femeile. În carnaval am să mă îmbrac ca băiat. N-ai idee ce nostimă-s ca băiat.

Când pătrunseră în sala balului, ea se lipi strâns de dânsul, speriată și mulțumită, privind cu încântare pe fete, pe jucători și, din când în când, parcă spre a se asigura împotriva unei posibile primejdii, ea zicea, văzând un ipistat serios și nemișcat: „Uite un polițist voinic”. După un sfert de ceas se satură și el o petrecu acasă.

Apoi începu un șir de excursii prin locurile de petrecere cele mai deocheate; și Duroy descoperi în amanta sa un gust pătimaș pentru acest vagabondaj de studenți cheflii.

Ea venea la întâlnirea obișnuită îmbrăcată cu o rochie de pânză, cu o bonetă de slujnică pe scenă, ca la vaudeville; și, cu toată simplitatea elegantă și îngrijită a gătelii sale, ea păstra inelele, brațeletele și cerceii de briliant, spunând, când el o ruga să le scoată: „Ei! Are să se creadă că-s false”.

Se credea minunat așa deghizată și cu toate că, într-adevăr, era ascunsă ca struțul, se ducea prin tavernele cele mai rău privite.

Voise ca Duroy să se îmbrace ca lucrător; dar el se împotrivi și-și păstră ținuta sa corectă de cavaler, nevoind să-și schimbe măcar țilindrul cu o pălărie moale de pâslă.

Ea se mângâia de îndărătnicia lui prin judecata asta: „Are să se creadă că-s o fată-n casă căreia i-a întors mințile un tânăr de societate”. Și comedia asta i se părea foarte desfătătoare. Intrau și în ospătarii populare și se așezau în fundul odăii murdare și afumate, pe scaune șchioape, la câte o masă veche de lemn. Un nor de fum înăcrit, amestecat cu un miros de pește fript, umplea sala; oameni în bluză zbierau sugând la păhăruțe; și chelnerul, mirat, se uita la ei lung, când le punea dinainte rachiul de cireșe.

Ea, tremurând, plină de frică și de plăcere, începea să bea zeama roșie a fructelor, cu mici sorbituri, cătând în juru-i cu ochi neliniștiți și aprinși. Fiecare cireașă îi dădea senzația unei greșeli făptuite și fiecare picătură a băuturii arzătoare și piperate, care i se strecura pe gât, îi cășuna bucuria unei plăceri nelegiuite și oprite.

Apoi, ea zise încet: „Să mergem!”. Și plecau. Ea o ștergea repede cu capul plecat, cu mersul mărunt, cu pasul unei actrițe care părăsește scena, printre băutorii care stăteau cu coatele pe masă și care o priveau, cu o mutră bănuitoare și nemulțumită, când trecea pe lângă dânșii; și când închidea ușa după ea, scotea un oftat puternic, parc-ar fi scăpat de o primejdie grozavă.

Uneori întreba pe Duroy, trecând-o fiorii:

— Dacă aș fi înjurată într-un loc din astea, ce-ai face tu?

— Mama dracului! Te-aș apăra!, zicea el cu glas răstit.

Și ea-i strângea brațul cu fericire, poate cu dorința nedeslușită de a fi înjurată și apărată, de a vedea bătându-se pentru dânsa bărbați, chiar bărbați de ăștia ca preaiubitul său.

Dar aceste hoinăreli, repetându-se de două-trei ori pe săptămână, începură să-l obosească pe Duroy, care avea mare chin, de altminteri, de câtva timp, să-și chivernisească cei zece franci trebuincioși pentru plata trăsurilor și a consumațiilor.

Trăia acum foarte greu, mai greu decât când era funcționar la căile ferate de Nord, căci, fiind mână spartă, fără nicio socoteală, în cele dintâi luni de ziaristică, când tot nădăjduia mereu că va câștiga în curând sume mari, își secase toate izvoarele și toate chipurile de a-și procura bani.

Un mijloc foarte la îndemână, împrumuturile de la casă, în curând nu mai putu fi întrebuințat, pentru că era dator la ziar cu leafa pe patru luni, și încă cu șase sute de franci pentru rânduri. Afară de asta mai era dator cu o sută de franci lui Forestier, trei sute lui Jacques Rival, care era darnic, și mai era ros de o mulțime de datorii mici, umilitoare, de douăzeci sau de cinci franci.

Saint-Potin, întrebat asupra mijloacelor de întrebuințat pentru a mai găsi o sută de franci, nu putuse descoperi niciunul, deși era un om dibaci în asemenea lucruri; și Duroy se simțea nenorocit din pricina acestei sărăcii, mai simțitor acuma decât altădată, pentru că avea mai multe trebuințe. O mânie mocnită împotriva tuturor clocotea întrânsul și o iritare necontenită, care se dădea pe față cu orice prilej, în fiecare clipă, din pricina celor mai neînsemnate lucruri.

Adesea se întreba singur cum făcuse de cheltuise o mie de franci pe lună, cu toate că nu făcuse cheltuieli zadarnice; și constata că adunând un prânz de opt franci cu o cină de doisprezece, luate într-un restaurant mare de pe bulevard, făceau un ludovic, care, adăugat la vreo zece franci, bani de buzunar, bani care se duc fără să știi cum, dădeau în total treizeci de franci. Dar treizeci de franci pe zi fac la sfârșitul lunii nouă sute de franci. Și în asta nu socotea îmbrăcămintea, încălțămintea, albiturile, spălatul etc.

Așadar, la 14 decembrie se trezi fără un gologan în buzunar și fără niciun chip de a putea căpăta ceva.

Făcu cum făcuse adesea odinioară, nu prânzi și-și petrecu toată după-amiaza lucrând la ziar, teribil de înverșunat și afundat în treabă.

Pe la patru, primi o albăstrică de la amanta sa care îl întreba:


Vrei să cinăm împreună? Pe urmă vom hoinări.


Vru să răspundă pe dată că era cu neputință să cineze împreună. Apoi cugetă că ar fi un dobitoc dacă s-ar lipsi de momentele plăcute pe care i le dă ea, și adăugă:


Da, te voi aștepta la nouă, în locuința noastră.


Și trimițând pe un băiat de redacție cu răspunsul, ca să economisească prețul telegramei, se gândi cum ar întoarce-o ca să poată mânca deseară.

La șapte, încă nu găsise niciun chip; și-i venea leșin de foame. Atunci apelă la o stratagemă de om deznădăjduit. Așteptă să plece toți confrații, unul după altul, și când rămase singur, sună cu putere. Ușierul patronului, rămas să păzească birourile, se înfățișă.

Duroy, în picioare, nervos, își scotocea buzunarele și cu un glas răstit zise:

— Uite, Foucart, am uitat portofelul acasă și trebuie să mă duc să mănânc la Luxemburg. Împrumută-mi doi franci și jumătate pentru trăsură…

Omul scoase trei franci din buzunarul jiletcii, întrebând:

— Domnule Duroy, nu vrei mai mult?

— Nu, nu, îmi ajunge. Mulțumesc!

Și luând monedele albe, Duroy scoborî scările în fugă, se duse să mănânce la o locantă de rând, unde mergea întotdeauna în zilele de sărăcie.

La nouă își aștepta amanta, cu picioarele întinse spre foc, în salonul cel mic.

Ea sosi foarte însuflețită, foarte veselă, biciuită de aerul rece din stradă:

— Dacă vrei, zise ea, să facem mai întâi o preumblare, apoi ne vom întoarce aici la unsprezece. I-o vreme minunată de preumblat.

— Pentru ce să ieșim? E bine și aici!, zise mormăind. Ea zise fără să-și scoată pălăria:

— Dacă ai ști ce lună e afară. O adevărată fericire să te preumbli în astă-seară.

— Se poate, dar n-am gust de preumblare.

Spuse asta cu o mutră furioasă. Ea rămase mirată, jignită și întrebă:

— Ce ai? Pentru ce te porți așa? Eu doresc să facem o preumblare și nu știu ce supărare poate să-ți aducă asta.

— Nu mă supără. Mă plictisește. Asta-i!, zise el și se ridică în picioare, scos din fire.

Ea era dintr-acelea pe care împotrivirea le irită și pe care mojicia le scoate din sărite.

Zise cu dispreț, cu o mânie rece:

— Nu-s obișnuită să mi se vorbească astfel. Mă voi duce atunci singură. Adio!

El înțelese că nu era de glumă și, repezindu-se iute spre dânsa, îi apucă mâinile, le sărută, bolborosind:

— Iartă-mă draga mea, iartă-mă, sunt foarte nervos în seara asta, foarte iritabil. Asta din pricina necazurilor, a plictiselilor, înțelegi, a afacerilor meseriei mele.

Ea răspunse, puțin mai îmblânzită, dar nu liniștită:

— Astea nu mă privesc pe mine; și nu vreau să te descarci pe mine de necazurile dumitale.

El o luă în brațe și o duse spre canapea.

— Ascultă drăguță, n-am vrut defel să te jignesc; nu m-am gândit la ce vorbesc.

O sili să se așeze și îngenunche înaintea ei:

— M-ai iertat? Spune-mi că m-ai iertat.

— Fie, dar să nu mai faci așa, murmură ea cu răceală. Și sculându-se adăugă: Acum, hai să facem o plimbare.

El rămase în genunchi, ținându-i înconjurate șoldurile cu amândouă brațele, și îngăimă:

— Te rog să rămânem acasă, te rog din inimă. Fă-mi hatârul ăsta. Aș fi așa de fericit să fii în seara asta a mea numai, colo, lângă foc. Zi da te rog, zi da!

— Nu! Am să ies și n-am să-ți fac pe gust, îi răspunse scurt și aspru.

— Te rog, am un motiv, un motiv foarte serios!, stărui el.

— Nu. Și dacă nu vrei să mergi cu mine, mă duc. Adio!

Se desfăcu din brațele lui cu o smucitură și ajunse la ușă. El alergă spre dânsa, și o învălui în brațe:

— Ascultă, Clo, drăguța mea Clo, ascultă, îngăduie-mi atâta… Ea făcea nu, cu capul, fără să răspundă, ferindu-se de sărutările lui și căutând să scape din brațe ca să plece.

El bâlbâia:

— Clo, drăguța mea Clo, am un motiv…

Ea se opri și privindu-l drept în față:

— Minți… Ce motiv?

Duroy roși, neștiind ce să spună. Și ea urmă, indignată:

— Vezi bine că minți… ființă scârboasă…

Și făcând o mișcare sălbatică, ea se desfăcu din brațele lui cu ochii în lacrimi. O luă încă odată de umeri și, pierdut, gata să mărturisească totul pentru a înlătura această ruptură, zise cu deznădejde:

— Pentru că n-am niciun gologan. Iată…

Ea se opri deodată și-l privi în fundul ochilor pentru a citi adevărul:

— Ce zici?

El roși până-n urechi:

— Zic că n-am niciun gologan. Înțelegi? Dar niciun franc, nici cincizeci de bani, nici cu ce să plătesc un pahar de lichior în cafeneaua unde vom intra. Mă silești să-ți mărturisesc lucruri rușinoase. Nu puteam doar să ies cu tine și când vom fi fost așezați în fața a două consumații să-ți spun liniștit că nu pot să plătesc…

— Și… asta-i… adevărat?

Într-o clipă el își întoarse buzunarele, de la pantaloni, de la jiletcă, de la surtuc, și murmură:

— Na… acuma… ești mulțumită?

Deodată, ea îi sări în gât, bâlbâind:

— Oh, bietul meu drăguț… bietul meu drăguț… dacă aș fi știut! Cum ți s-a întâmplat asta?

Ea îl făcu să se așeze și i se puse pe genunchi; apoi, luându-l de gât, sărutându-l clipă de clipă, sărutându-i mustățile, gura, îl sili să-i povestească cum de i se întâmplase nenorocirea asta.

Înjghebă o istorie înduioșătoare. Fusese nevoit să sară în ajutorul tatălui său, care se găsea strâmtorat. Îi dăduse nu numai ceea ce pusese deoparte, dar se și îndatorase cu mult. El adaugă:

— Trebuie să crap de foame cel puțin șase luni, căci mi-am secat toate izvoarele. Atâta pagubă, în viață sunt și momente de criză. La urma urmei, nu face să te superi din pricina banilor.

— Am să te împrumut, vrei?, îi suflă ea la ureche.

— Ești foarte îndatoritoare, draga mea, dar te rog să nu mai vorbim despre asta, te rog. Mă jignești!, îi răspunse el cu demnitate.

Ea tăcu; apoi, strângându-l în brațe, murmură:

— N-ai să știi niciodată cât te iubesc.

A fost una dintre cele mai fericite seri de iubire, înainte de a pleca, ea zise zâmbind:

— Ce zici! Când cineva e în starea ta, cât e de plăcut să găsească niște bani uitați într-un buzunar, o monedă alunecată în căptușeală?!

— A, desigur!, îi răspunse cu convingere.

Ea voi să se întoarcă pe jos pentru că, zicea, era o lună minunată și se simțea uimită când o privea.

Era o noapte rece și senină de la începutul iernii. Trecătorii și caii mergeau repede, înțepați de un ger uscat. Tocurile sunau pe trotuare.

Când se despărțiră, ea îl întrebă:

— Vrei să ne vedem poimâine?

— Cum nu, desigur.

— La același ceas?

— La același ceas.

— Adio, dragă!

Și se sărutară cu iubire.

Apoi Duroy se întoarse cu pași mari, gândindu-se cum s-o mai sucească a doua zi, ca să iasă din încurcătură; dar când deschidea ușa odăii sale, scotoci prin buzunarul jiletcii să caute chibrituri și rămase înmărmurit găsind o monedă ce se învârtea sub degetul său.

Cum aprinse lumânarea, o scoase s-o vadă. Era un ludovic de douăzeci de franci!

Credea c-a înnebunit… Îl întoarse pe dos și pe față, căutând prin ce minune banul ăsta se găsea acolo. Și totuși, nu putuse cădea în buzunar din cer.

Apoi, deodată ghici și îl apucă o mânie plină de indignare. Amanta sa vorbise, în adevăr, de o monedă alunecată în căptușeală și găsită, la vreme de nevoie.

Ea îi făcuse pomana asta. Ce rușine! Jură:

„Ei bine! O voi întâlni, poimâine! Are să aibă un plăcut sfert de ceas!”

Și se așeză înciudat în pat, cu inima zguduită de furie și de umilință.

Se trezi târziu. Îi era foame.

Încercă să adoarmă din nou și să se trezească tocmai la ceasurile două; apoi își zise: „Cu asta nu câștig nimic, tot trebuie mai la urmă să găsesc bani.”

Apoi ieși, nădăjduind să-i vină vreo idee pe stradă.

Nu-i veni niciuna, dar, mergând, o dorință fierbinte de a mânca îl făcea să-i lase gura apă ori de câte ori trecea prin dreptul vreunui restaurant. La amiază, negăsind încă niciun chip, se hotărî dintr-odată: „Ei, am să prânzesc din cei douăzeci de franci ai Clotildei. Asta n-are să mă împiedice să-i înapoiez banii mâine”.

Prânzi la o berărie, cu doi franci și jumătate. Și, când intră la ziar, mai dădu încă și cei trei franci ușierului:

— Iată, Foucart, banii pe care mi i-ai împrumutat aseară pentru trăsură.

Lucră până la șapte ceasuri. Apoi se duse să cineze și mai luă încă trei franci din aceiași bani. Cele două bock-uri de seară făcură să urce la nouă franci și treizeci de bani cheltuiala sa pe ziua aceea.

Dar neputând să-și facă din nou credit, nici să-și creeze iarăși o altă sursă în douăzeci și patru de ceasuri, mai împrumută a doua zi șase franci și jumătate din cei douăzeci de franci pe care trebuia să-i dea înapoi seara, așa că veni la întâlnire cu patru franci și douăzeci de bani în buzunar.

Era înfuriat ca un câine turbat și-și făgăduia că va limpezi îndată situația. Va spune amantei sale: „Știi, am găsit cei douăzeci de franci pe care mi i-ai pus în buzunar alaltăieri. Nu ți-i dau înapoi azi pentru că starea mea nu s-a schimbat și pentru că n-am avut vreme să mă îndeletnicesc cu chestia bănească, dar ți-i voi înapoia la cea dintâi întâlnire.”

Ea sosi, iubitoare, grăbită, plină de temeri: „Cum avea s-o primească el oare?” Și îl sărută lung și apăsat ca să înlăture explicația în cele dintâi momente.

Georges își zicea că va fi timp și mai pe urmă să atingă chestia. Trebuia să caute prilejul. Nu găsi prilejul și nu spuse nimic, dându-se înapoi din fața celor dintâi cuvinte cu care trebuia să înceapă această chestie delicată.

Ea nu vorbi nicidecum de preumblare și fu fermecătoare în toate chipurile.

Se despărțiră pe la miezul nopții, după ce-și dădură întâlnire tocmai pentru miercurea din săptămâna viitoare, din pricină că doamna de Marelle fusese poftită la cină în mai multe locuri câteva zile la rând.

A doua zi, când plăti prânzul, Duroy căutând în buzunar cele patru monede care îi rămăseseră, băgă de seamă că erau cinci, dintre care una de aur.

Mai întâi crezu că i-a fost dată ca rest, din nebăgare de seamă, apoi înțelese și simți zvâcnindu-i inima de umilința acestei pomeni statornice.

Cât îi păru de rău că nu spusese nimica! Dacă ar fi vorbit cu tărie, nu s-ar fi întâmplat asta.

Timp de patru zile făcu încercări și sforțări tot atât de numeroase cât și fără de folos ca să-și procure cinci ludovici și mâncă cu al doilea al Clotildei.

Ea găsi mijlocul – cu toate că el îi spusese furios: „Să nu mai începi gluma din celelalte seri că am să mă supăr” – de a strecura încă douăzeci de franci în buzunarul pantalonilor săi când se întâlniră din nou întâia dată.

Găsindu-i, înjură – „Mama dracului!” – și-i puse în buzunarul jiletcii ca să-i aibă la îndemână, căci n-avea niciun ban.

El își liniștea conștiința prin acest raționament: „Îi voi da toți odată, grămadă. La urma urmei, ăștia nu-s alta decât bani împrumutați”.

În sfârșit, casierul ziarului, în urma rugăminților sale deznădăjduite, se învoi să-i dea cinci franci pe zi. Ajungeau tocmai pentru mâncare, dar nu și pentru a da înapoi șaizeci de franci.

Dar pe Clotilda apucând-o din nou dorința sa turbată pentru plimbările nocturne în toate locurile dubioase din Paris, el începu să nu se mai irite peste măsură când găsea un ludovic galben într-un buzunar, într-o zi chiar în botină și altă dată sub capacul ceasornicului, după plimbările lor aventuroase.

Deoarece avea dorințe pe care nu le putea îndeplini pe dată, nu era firesc ca ea mai curând să le plătească decât să se lipsească de ele?

De altminteri, el ținea socoteală de tot ceea ce primea, ca să-i înapoieze într-o zi.

Într-o seară, ea îi zise:

— Mă crezi că n-am fost niciodată la Folies-Bergère? Vrei să mă duci? El stătu la îndoială, temându-se să nu se întâlnească cu Rachel. Apoi se gândi: „Ei, la urma urmei nu-s însurat. Dacă cealaltă mă vede, va înțelege lucrul și nu va vorbi cu mine. Și apoi, vom lua o lojă”.

Îl mai hotărî încă un motiv. Era foarte mulțumit să dea doamnei de Marelle o lojă fără nicio plată.

Era un fel de răsplată.

Lăsă mai întâi pe Clotilda în trăsură, ca să se ducă să caute biletul, pentru ca ea să nu vadă că-i era dat gratis, apoi veni s-o ia și intrară, salutați de controlori.

O nemăsurată mulțime de oameni se înghesuia în coridor. Cu multă greutate putură să străbată prin îmbulzeala de bărbați și cocote. În sfârșit, ajunseră la loja lor și se așezară, închiși între stalurile nemișcate și vârtejul galeriei.

Dar doamna de Marelle nu se uita deloc la scenă, fiind cu mintea numai la fetele care se învârteau pe dinapoia sa; și se întorcea neîncetat să le vadă, cu o dorință de a le atinge, de a le pipăi talia, obrazul, părul, ca să știe cum îs făcute aceste ființe.

Ea zise deodată:

— E o oacheșă corpolentă care se uită la noi întruna. Adineauri am crezut că o să vorbească cu noi. Ai văzut-o?

— Nu. Cred că te înșeli, îi răspunse. Dar el o zărise de mult. Era Rachel, care se învârtea în jurul lor cu mânia în ochi și cu vorbe de ocară pe buze.

Duroy o atinsese adineauri, când străbătuse prin mulțime, și ea îi spusese: „Bună-seara” foarte încet, cu o clipire de ochi care însemna: „pricep”. Dar el nu răspunsese deloc la această gingășie, de frică să nu-l vadă amanta sa, și trecuse rece, cu capul în sus, cu buza disprețuitoare. Fata, pe care o întărâta și o gelozie de care nu-și dădea seama, se întoarse după dânsul, îl atinse din nou și zise cu un glas mai tare:

„Bună-seara, Georges!”.

Nu răspunse nimic nici acum. Atunci, ea se îndărătnici să fie cunoscută, salutată și venea necontenit în spatele lojei, așteptând un moment prielnic.

Cum văzu că doamna de Marelle o privește, atinse cu vârful degetului umărul lui Duroy:

— Bună-seara, ce mai faci?

Dar el nu se întoarse.

— Ei bine, ai asurzit de joi?, întrebă ea.

Duroy nu răspunse nimic, luându-și o înfățișare plină de dispreț, care îl împiedica să se compromită chiar printr-un cuvânt, cu paciavura asta.

Rachel începu să râdă, cu un râs turbat, și zise:

— Vasăzică ai amuțit? Pesemne că ți-o fi mușcat doamna limba?

El făcu o mișcare furioasă și strigă:

— Cine-ți dă voie să vorbești? Șterge-o, ori chem să te aresteze!

Atunci, cu privirea aprinsă, cu pieptul umflat, ea zbieră:

— A! Așa-i! Auzi dobitoc! Când te culci cu o femeie, o saluți măcar. Nu-i un motiv să te faci că nu mă cunoști pentru că ești cu alta. Dacă mi-ai fi făcut măcar un semn când am trecut pe lângă tine adineauri, te-aș fi lăsat în pace. Dar ai vrut să faci pe mândrul, ei, lasă, așteaptă, că-ți fac eu! A, nici nu-mi zici măcar seară bună când te întâlnesc…

Ea ar fi strigat mult încă, dar doamna de Marelle deschisese ușa lojei și fugea prin mulțime căutând, pierdută, ieșirea.

Duroy se repezise după dânsa și se străduia s-o ajungă.

Atunci, Rachel, văzându-i fugind, urlă, învingătoare:

— Puneți mâna pe dânsa! Puneți mâna pe dânsa! Mi-a furat amantul!

Publicul începu să râdă. Doi domni, ca să glumească, apucară pe umeri pe fugară și voiră s-o aducă înapoi, încercând s-o sărute. Dar Duroy apucând-o, o scoase cu putere din mâinile lor și o târî în stradă.

Clotilde se aruncă într-o trăsură care sta în fața stabilimentului. Georges sări după dânsa și – vizitiul întrebând: „Unde mergem, domnule?” – el răspunse: „Unde vei voi!”

Trăsura începu să se miște încet, zdruncinată de caldarâm. Clotilda, în pragul unui soi de criză nervoasă, cu obrazul în mâini, sufla greu și Duroy nu știa ce să facă și ce să spună.

În sfârșit, când o auzi că plânge, bolborosi:

— Ascultă, Clo, dragă Clo, lasă-mă să-ți explic! Nu-s vinovat… Am cunoscut pe femeia asta altădată… la început…

Ea-și descoperi deodată fața și, apucată de o turbare de femeie îndrăgostită și înșelată, de o turbare furioasă care-i dezlegă limba, bâlbâi, cu fraze repezi, întrerupte, gâfâind:

— Ah!… mișel… mișel… golan ce ești!… E cu putință?… Ce rușine!… Dumnezeule!… Ce rușine!… Apoi, înfuriindu-se din ce în ce mai tare, cu cât i se limpezeau ideile și-i veneau argumentele: O plăteai cu banii mei, nu-i așa? Și eu îi dădeam bani pentru cocota asta… Oh! Mișelul!… Ea păru a căuta, câteva clipe, un cuvânt și mai tare, dar care nu-i venea, apoi deodată îi țâșni din gură, cu mișcarea cu care scuipi: „Oh!… porc… porc… porc… O plăteai cu banii mei… porc… porc.”

Nu găsea nimic altceva și repeta mereu: „Porc… Porc!” Deodată se plecă în afară și, apucând pe vizitiu de mânecă, îi porunci:

— Oprește!

Apoi, deschizând ușa trăsurii, sări în stradă. Georges voi s-o urmeze, dar ea strigă: „Nu-ți dau voie să cobori!”, cu un glas așa de tare, că trecătorii se îngrămădiră în jurul ei; și Duroy nici nu se clinti de teama unui scandal. Atunci ea își scoase punga din buzunar, căută banii la lumina felinarului și, scoțând doi franci și jumătate, îi puse în mâna birjarului și-i zise cu glas răsunător:

— Ține… pentru un ceas… Eu plătesc… Și du pe scârnăvia asta în strada Boursault, la Batignolles.

În ceata care o înconjura izbucni veselie. Un domn zise:

— Bravo, mititico!

Și un găinar, oprindu-se lângă roțile birjei, băgă capul înăuntru și strigă cu un glas subțiat:

— Bună seara, Bibi…

Apoi trăsura se puse din nou în mișcare, urmată de hohote de râs.