Bel-Ami/Partea întâi/Capitolul 4

Sari la navigare Sari la căutare
Partea întâi - Capitolul 3 Bel-Ami de Guy de Maupassant
Partea întâi - Capitolul 4
Partea întâi - Capitolul 5


Georges Duroy dormi rău, ațâțat de dorința de a-și vedea articolul tipărit. Cum se făcu ziuă, fu în picioare și rătăci pe stradă mult mai înainte de ceasul când purtătorii de ziare aleargă din chioșc în chioșc.

Atunci, se duse la gara Saint-Lazare, știind bine că „Vie Française” sosea acolo mai înainte decât în cartierul său. Fiind încă prea devreme, se mai plimbă pe trotuar.

Văzu pe vânzătoare venind, deschizându-și prăvălia de sticlă, apoi zări un om aducând pe cap un vraf de hârtii mari îndoite. Duroy alergă: erau „Figaro”, „Gil-Blas”, „Gaulois”, «Événement” și alte două sau trei foi de dimineață; dar „Vie Française” nu era.

Îl apucă o teamă: dacă or fi amânat pe mâine „Amintirile unui vânător din Africa”, sau dacă din întâmplare nu vor fi plăcut, în ultimul moment, lui papa Walter?

Coborând din nou către chioșc, văzu că se vindea ziarul, fără să fi băgat de seamă când a fost adus. Alergă, îl deschise, după ce aruncă cincisprezece bani, și citi titlurile paginii întâi.

Nimic. Începu să-i bată inima; deschise foaia și avu o emoție puternică când citi, dedesubtul unei coloane, cu litere mari: Georges Duroy. În sfârșit, era! Ce bucurie!

Începu să meargă, fără să gândească, cu ziarul în mână, cu pălăria pe-o ureche, venindu-i să-i oprească pe trecători și să le spună: „Cumpărați-l, cumpărați-l!. E un articol de mine!”. Ar fi voit să strige din toate puterile, cum fac câțiva oameni, seara, pe bulevarde: „Citiți «Vie Française», citiți articolul lui Georges Duroy: „Amintirile unui vânător din Africa”. Și, deodată, îl apucă dorința să citească însuși acest articol, să-l citească într-un local public, într-o cafenea, în văzul tuturor. Și căută un stabiliment care deja să fie plin de lume. Trebui să meargă mult. În sfârșit, se opri la un soi de negustor de vin unde erau deja mai mulți consumatori, și ceru: „Un rom”, ca și cum ar fi cerut un „Un absint”, fără să se gândească la ce ceas era. Apoi, chemă: „Băiete, dă-mi «Vie Française».”

Un om cu o postelcă albă alergă:

— N-o avem, domnule, nu primim decât „Rappel”, „Siecle”, „Lanterne” și „Petit Parisien”.

Duroy strigă cu un glas furios și indignat:

— Halal stabiliment! Atunci, du-te și mi-o cumpără! Chelnerul alergă și-o aduse. Duroy se puse să-și citească articolul; și de mai multe ori zise tare: „Foarte bine, foarte bine!”, ca să atragă luarea aminte a vecinilor și să le insufle dorința de a ști ce se află în foaia aceea. Apoi plecă lăsând-o pe masă. Stăpânul văzu și-l strigă:

— Domnule, domnule, uitați ziarul!

Duroy răspunse:

— Vi-l las, l-am citit. De altminteri, azi e un lucru foarte interesant întrânsul.

Nu spuse ce, dar văzu, când ieși, pe unul dintre vecinii săi luând „Vie Française” de pe masa unde o lăsase el.

Se gândi: „Ce să mai fac, acum?” Și se hotărî să se ducă la biroul său să-și ia leafa pe luna slujită și să-și dea demisia. Tresări dinainte de plăcere, gândind ce ochi vor face șeful și colegii săi.

Ideea înmărmuririi șefului, mai cu seamă, îl încânta.

Mergea încet, ca să nu ajungă înainte de nouă și jumătate, casa deschizându-se abia la zece.

Biroul său era o odaie mare, întunecoasă, în care iarna trebuiau aprinse lămpile mai toată ziua. Dădea într-o curte strâmtă, în fața altor birouri, înăuntru erau opt funcționari și un subșef într-un colț, ascuns după un paravan.

Duroy se duse mai întâi să caute cei o sută optsprezece franci, douăzeci și cinci de bani, închiși într-un plic galben, și puși în sertarul comisului însărcinat cu plățile, apoi pătrunse cu o mutră de învingător în lunga sală de lucru unde-și petrecuse atâtea zile.

Cum intră, îl chemă subșeful, domnul Potel:

— A, sunteți dumneavoastră, domnule Duroy? Șeful a întrebat deja de mai multe ori. Știți că nu dă voie să fii bolnav două zile una după alta fără certificat de la doctor.

Duroy, care stătea în picioare în mijlocul biroului, pregătind efectul, răspunse cu glas tare:

— Ei, asta-i! Îmi bat joc.

Funcționarii rămaseră înmărmuriți, și capul domnului Potel se ivi, înspăimântat, pe deasupra paravanului care-l închidea ca într-o cutie.

El se adăpostea acolo, de frica curentului, căci suferea de reumatism. Făcuse numai două găuri în hârtie, ca să supravegheze personalul.

Se auzea zburând musca. Subșeful întrebă, în sfârșit, fără hotărâre:

— Ați zis?

— Am zis că-mi bat joc. Am venit să-mi dau demisia. Am intrat redactor la „Vie Française” cu cinci sute de franci pe lună, afară de plata pe rândul tipărit. Și chiar am debutat astă-dimineață.

El își făgăduise să-și prelungească plăcerea; dar nu se putuse împotrivi dorinței de a spune totul dintr-odată. Efectul, de altminteri, era deplin. Nimeni nu se mișca. Atunci Duroy zise:

— Mă duc să-l înștiințez pe domnul Perthuis, apoi voi veni să-mi iau ziua bună.

Și se duse să găsească pe șef, care zărindu-l strigă:

— A, iată-te. Știi că nu vreau…

Funcționarul îi tăie vorba:

— Nu-i nevoie să zbieri așa…

Domnul Perthuis, un om gros și roș ca o creastă de cucoș, rămase trăsnit de mirare. Duroy urmă:

— M-am săturat de dugheana voastră. Am debutat astă-dimineață în ziaristică, în care mi se creează o frumoasă poziție. Am onoarea să vă salut!

Și ieși. Era răzbunat.

Se duse, într-adevăr, să strângă mâna foștilor săi colegi, care abia îndrăzneau să vorbească cu el, de frică să nu se compromită, căci auziseră convorbirea cu șeful, fiindcă ușa rămăsese deschisă. Și se găsi din nou în stradă, cu leafa în buzunar. Luă un prânz gustos într-un bun restaurant cu prețuri moderate, pe care îl cunoștea; apoi, cumpărând și lăsând iarăși „Vie Française” pe masa pe care mâncase, se duse prin mai multe prăvălii ca să cumpere mărunțișuri; nu de alta, dar ca să aibă prilejul de a i se aduce acasă și de a-și spune numele – Georges Duroy. Adăugând: „Sunt redactor la «Vie Française».” Apoi spunea strada și numărul, având grija de a adăuga: „Veți lăsa la portar!”.

Mai având încă vreme, intră la un litograf care făcea cărți de vizită à la minute, sub ochii clienților; porunci o sută, care aveau tipărită, sub numele său, noua calitate.

Apoi se duse la ziar.

Forestier îl primi de sus, cum primești un inferior:

— A, iată-te, tocmai am mai multe afaceri pentru tine. Așteaptă-mă zece minute. Să sfârșesc mai întâi treaba. Și scrise mai departe o scrisoare începută.

În celălalt capăt al mesei, un om scurt, foarte gălbicios, buhav, foarte gras, pleșuv, cu o țeastă albă și lucioasă, scria cu nasul în hârtia sa, din pricina unei miopii desăvârșite.

Forestier îl întrebă:

— Ascultă, Saint-Potin, la câte ceasuri ai să-i intervievezi?

— La patru.

— Vei lua cu tine pe tânărul Duroy aici de față și-i vei arăta tainele meseriei.

— Am înțeles.

Apoi, întorcându-se către prietenul său, Forestier adăugă:

— Ai adus urmarea despre Algeria? Începutul de astă dimineață a avut mult succes.

Duroy, încremenit îngăimă:

— Nu, credeam că voi avea răgaz după-amiază, am avut o grămadă de treabă – n-am putut…

Celălalt ridică din umeri cu nemulțumire:

— Dacă nu vei fi mai exact, îți vei strica viitorul, îți spun… Papa Walter credea că-l vei aduce. Îi voi spune că-l vei aduce mâine. Dacă socotești că vei fi plătit pe degeaba, te înșeli.

Apoi, după o tăcere, adăugă:

— Trebuie să bați fierul cât e cald, ce dracu’!

Saint-Potin se sculă:

— Sunt gata, zise el.

Forestier, răsturnându-se pe scaun, luă o înfățișare aproape sărbătorească, pentru a da instrucțiuni, și se întoarse către Duroy:

— Iată ce e. Avem la Paris, de două zile, pe generalul chinez Li-Theng-Fao, la hotel „Continental”, și pe rajahul Taposahib Ramaderao Pali, la hotel „Bristol”. Veți merge să le luați câte un interviu.

Apoi, întorcându-se către Saint-Potin:

— Nu uita punctele însemnate pe care ți le-am arătat, întreabă pe general și pe rajah despre uneltirile Angliei în Extremul Orient, ideile lor asupra sistemelor ei de colonizare și stăpânire, speranțele ce le au relativ la amestecul Europei, și al Franței îndeosebi, în afacerile lor.

Tăcu, apoi adăugă, vorbind parcă pentru alții decât pentru cei de față:

— Va fi cât se poate de interesant pentru cititori să știe în același timp ceea ce gândesc în China și în India asupra acestor chestii, care pasionează așa de tare opinia publică în acest moment. Și adăugă pentru Duroy: Bagă de seamă cum se va purta Saint-Potin; e un minunat reporter și încearcă să înveți a descoase un om în cinci minute.

Apoi începu să scrie, cu intenția vădită de a stabili distanțele, de a pune la locul său pe fostu-i tovarăș și nou confrate. Cum ieșiră pe ușă, râzând, Saint-Potin îi zise lui Duroy:

— Iacă un moftangiu! Ai zice că ne ia drept cititorii săi. Ajunseră pe bulevard și reporterul întrebă:

— Bei ceva?

— Da, bucuros. E foarte cald.

Intrară într-o cafenea și cerură băuturi răcoritoare. Și Saint-Potin începu să vorbească. Vorbi de toată lumea și de ziar cu o bogăție de amănunte uimitoare.

— Patronul? Un adevărat jidan! Și, cred că știi, jidanii nu-i schimbi. Ce neam!

Și înșiră semne înspăimântătoare de zgârcenie, de acea zgârcenie particulară fiilor lui Israel, economii de zece bani, tocmeli de bucătăreasă, scăzăminte de preț rușinoase cerute și căpătate, o purtare deplină de cămătar, care împrumută cu amanet. Și totodată, totuși, un șiret și jumătate care nu crede în nimic și-i învârtește pe toți. Ziarul său, care e oficial catolic, liberal, republican, orleanist, un fel de talmeș-balmeș, n-a fost întemeiat decât spre a susține operațiile sale de bursă și întreprinderile sale de tot felul. În asta e foarte tare și câștigă milioane cu ajutorul unor societăți care n-au un gologan capital…

Vorbea necontenit, numindu-l pe Duroy „scumpul meu prieten”.

— Și are cuvinte à la Balzac, zgârcenia asta. Închipuie-ți, alaltăieri eram în cabinetul său cu vechitura de Norbert și Don Quijote-ul de Rival, când sosește Montelin, administratorul nostru, cu geanta sa de marochin subsuoară, geanta pe care o cunoaște tot Parisul. Walter ridică nasul și întrebă: „Ce mai nou?”.

Montelin răspunse cu naivitate: „Am plătit cele șaisprezece mii de franci pe care îi datoram vânzătorului de hârtie.” Patronul se făcu că se miră strașnic. „Pardon?” „Am plătit domnului Privas.” „Dar ești nebun!” „Pentru ce?” „Pentru ce… pentru ce… pentru ce…” își scoase ochelarii, îi șterse. Apoi zâmbi, cu un zâmbet caraghios, care fuge împrejurul obrajilor săi groși ori de câte ori are să spună ceva șiret sau strașnic, și cu un glas zeflemitor, dar convins, zise: „Pentru ce? Pentru că am fi putut căpăta o reducere de cinci mii de franci.” Montelin, mirat, răspunse: „Dar, domnule director, toate conturile erau reglate, verificate de mine și aprobate de dumneavoastră…”

Atunci patronul, devenit din nou serios, zise: „Nu trebuie să fie cineva așa de naiv. Să știți, domnule Montelin, că trebuie să îngrămădești totdeauna datoriile ca să poți pe urmă cădea la învoială.”.

Și Saint-Pontin adăugă cu o mișcare din cap de cunoscător: Ei? Nu miroase a Balzac asta?

Duroy nu citise pe Balzac, dar răspunse cu încredințare:

— Al dracului de bine.

Apoi, reporterul vorbi de doamna Walter – o curcă plouată, de Norbert de Varenne – un ratat bătrân. Și apoi ajunse la Forestier.

— Cât despre ăsta, are noroc că a luat-o pe nevastă-sa, atâta tot.

Duroy întrebă:

— Ce e, la urma urmei, femeia sa?

Saint-Potin își frecă mâinile:

— Oh, o prefăcută, o vicleană. Țiitoarea unui bătrân fecior de bani gata, anume Vaudrec, contele de Vaudrec, care a înzestrat-o și a măritat-o…

Duroy simți deodată un fior rece, un fel de crispare nervoasă, o nevoie de a înjura și de a pălmui pe acest palavragiu. Dar îl opri numai ca să-l întrebe:

— Numele dumneavoastră e Saint-Potin?

Celălalt răspunse cu nevinovăție:

— Nu, nu, mă cheamă Thomas. Saint-Potin m-au poreclit la ziar.

Și Duroy, plătind consumația, zise:

— Mi se pare că e târziu și avem de vizitat doi seniori… Saint-Potin se puse pe râs:

— Ești naiv încă, dumneata! Nu cumva socoti c-am să mă duc să întreb pe chinez și pe indian ce gândesc despre Anglia? Parcă n-aș ști eu mai bine decât dânșii ceea ce trebuie să gândească pentru cei ce citesc „Vie Française”. Am intervievat deja cinci sute de astfel de chinezi, perși, indieni, chilieni, japonezi și alții. Ei răspund toți același lucru, după mine. N-am decât să iau articolul meu asupra celui din urmă și să-l copiez cuvânt cu cuvânt. Ceea ce se schimbă e mutra lor, numele, titlurile, vârsta, suita. O! În această privință nu încape greșeală, căci aș fi dat gata de „Figaro” sau „Gaulois”. Dar despre astea, portarul hotelului „Continental” și cel al lui „Bristol” îmi vor da în cinci minute toate amănuntele. Vom merge până acolo pe jos, fumând o țigară. În total cinci franci pentru trăsură în socoteala ziarului. Iată, scumpul meu, cum se trăiește când ești practic.

Duroy întrebă:

— În aceste condiții, trebuie să aducă mult slujba asta de reporter.

Ziaristul răspunse tainic:

— Da, dar nimic nu aduce atât de mult ca ecourile, din pricina reclamelor deghizate.

Se sculaseră și mergeau pe bulevard, către Madeleine. Și Saint-Potin zise deodată tovarășului său:

— Dacă ai vreo treabă, n-am nevoie de dumneata.

Duroy îi strânse mâna și se duse. Îl chinuia ideea articolului pe care trebuia să-l scrie seara și se apucă să se gândească la dânsul. Adună idei, cugetări, judecăți, anecdote, mergând, și se sui până la capătul străzii care duce la Champs-Elysées, unde erau abia câțiva oameni care se plimbau, Parisul fiind pustiu în aceste zile călduroase.

După ce mâncă la o locantă de lângă arcul de triumf Étoile, o luă pe un bulevard periferic și se întoarse acasă; se așeză la masă ca să lucreze.

Dar cum avu sub ochi foaia cea mare de hârtie albă, tot materialul adunat îi zbură din minte, ca și când creierul său s-ar fi prefăcut în aburi. El se muncea să prindă crâmpeiele de amintiri și să le fixeze; ele fugeau îndată ce punea mâna pe dânsele, sau dădeau buluc și nu știa cum să le înfățișeze, să le îmbrace și cu care să înceapă.

După un ceas de sforțare și cinci foi de hârtie mânjite cu începuturi care n-aveau nicio urmare, el își zise: „Nu-s încă destul de deprins cu meseria. Trebuie să iau o nouă lecție”. Și îndată putința unei alte dimineți de lucru cu doamna Forestier, nădejdea acestei lungi intimități între patru ochi, prietenească și dulce, îl făcură să tresară de dorință. Se culcă îndată, fiindu-i aproape frică acuma de a se pune iar pe lucru și de a izbuti.

Dimineață se sculă cam târziu, gustând dinainte plăcerea vizitei. Erau zece trecute când sună la prietenul său. Servitorul răspunse:

— Domnul se pregătește să lucreze.

Lui Duroy nici nu-i trecuse prin cap că bărbatul ei ar putea să fie acasă. Totuși, nu se întoarse:

— Spune-i că-s eu pentru o treabă grabnică.

După cinci minute de așteptare, fu poftit în cabinetul unde petrecuse o atât de frumoasă dimineață.

Acuma stătea Forestier în locul pe care stătuse el și scria, în halat, cu picioarele în pantofi, pe cap cu o pălăriuță englezească; iar soția sa, îmbrăcată cu același capot alb, și cu cotul pe sobă, dicta, cu o țigară în mână.

Duroy, oprindu-se în prag, murmură:

— Vă cer iertare; nu vă deranjez?

Și prietenul său, întorcând capul, furios, mormăi:

— Ce mai vrei? Suntem grăbiți!

Celălalt, neștiind ce să facă, îngăimă:

— Nu, nimica, pardon.

Dar Forestier, supărându-se:

— Haide, la dracu’! Nu pierde vremea; n-ai venit doar pentru a-mi zice bună ziua.

Atunci Duroy, tulburat de tot, se hotărî:

— Nu… iată… nu pot să fac articolul… și tu ai fost… dumneavoastră ați fost atât de binevoitori data trecută încât… încât nădăjduiam… încât am îndrăznit să vin…

Forestier îi tăie vorba:

— Tu-ți bați joc de oameni, în cele din urmă! Atunci îți închipui c-am să-ți fac eu slujba ta, iar tu ai să treci numai pe la casă la sfârșitul lunii. Nu! Știi că asta-i frumos!

Tânăra femeie fuma înainte, fără să spună o vorbă, pe față cu un zâmbet nehotărât care părea o mască plăcută pusă pe ironia cugetării sale.

Și Duroy, roșu, bolborosea:

— Iertați-mă… Vă cer de o mie de ori iertare, doamnă, arătându-vă încă o dată mulțumirile mele cele mai vii pentru cronica atât de fermecătoare ce mi-ați făcut-o deunăzi.

Apoi salută, zicându-i lui Charles:

— La trei voi fi la ziar!, și ieși.

Se întoarse acasă repede, bombănind: „Ei bine, îl voi face singur, vor vedea ei…” Abia ajuns, ațâțându-l mânia, se puse să scrie. Duse mai departe întâmplarea începută de doamna Forestier, îngrămădind amănunte de roman-foileton, peripeții surprinzătoare și descrieri umflate cu o nedibăcie de stil de școlar și formule de sergent-major. Într-un ceas dădu gata o cronică care părea un haos de nebunii și o duse, cu îndrăzneală, la „Vie Française”.

Cel întâi pe care-l întâlni fu Saint-Potin, care, strângându-i mâna cu putere, complice, întrebă:

— Ai citit convorbirea mea cu chinezul și indianul? Nu-i nostimă? Tot Parisul a fost încântat. Și nu le-am zărit nici măcar vârful nasului.

Duroy, care nu citise nimica, luă ziarul și citi în fugă un lung articol intitulat „India și China”, în vreme ce reporterul îi arăta și sublinia părțile cele mai însemnate.

Forestier sosi, suflând grăbit, preocupat:

— A, bun, am nevoie de amândoi.

Și le făcu cunoscut că are trebuință chiar în seara aceea de un șir de informații politice. Duroy îi întinse articolul.

— Iată urmarea asupra Algeriei.

— Foarte bine, dă-o; voi trimite-o patronului. Atâta tot. Saint-Potin luă pe noul său confrate și, când ajunseră în coridor, îi zise:

— Ai trecut pe la casă?

— Nu. De ce?

— De ce? Ca să iei leafa. Vezi, trebuie să iei totdeauna înainte pe-o lună. Nu se știe ce se poate întâmpla.

— Dar… nici nu doresc alta.

— Hai să te prezint casierului. Nu va face nici măcar o greutate. Aici se plătește bine.

Și Duroy se duse să-și ia cele două sute de franci și încă douăzeci și opt de franci pentru articolul său de deunăzi, care împreună cu ceea ce-i rămânea din leafa de la drumul de fier făceau trei sute patruzeci de franci în buzunar.

Niciodată nu avusese în mână atâtea parale și se credea bogat pentru un timp foarte îndelungat.

Apoi, Saint-Potin se duse să pălăvrăgească în birourile a patru sau cinci ziare dușmane, nădăjduind că alții vor fi aflat deja noutățile pe care trebuia să le găsească și că va fi în stare să le fure de la dânșii, mulțumită bogăției și șireteniei convorbirii sale.

Seara, Duroy, care n-avea nicio treabă, se gândi să se ducă iar la Folies-Bergère, și luându-și inima în dinți, se înfățișă la control:

— Mă numesc Georges Duroy, redactor la „Vie Française”. Am venit alaltăieri cu domnul Forestier, care mi-a făgăduit că va căpăta liberă trecere pentru mine. Nu știu dacă s-a ocupat încă de asta.

Consultară un registru. Numele său nu era trecut. Totuși, controlorul, om foarte politicos, îi zise:

— Nu face nimic, intrați, domnule, și adresați înșivă cererea domnului director, care vă va satisface, desigur.

Intră și o întâlni îndată pe Rachel, femeia condusă întâia seară. Ea veni la dânsul:

— Bună-seara, puiule. Ce mai faci?

— Foarte bine, dar tu?

— Și eu. Tu nu știi, te-am visat de două ori de atunci.

Duroy zâmbi, măgulit:

— A, a, și ce dovedește asta?

— Asta dovedește că mi-ai plăcut, prostălăule, și că vom mai încerca atunci când îți va pofti inima.

— Azi, dacă voiești.

— Da, vreau din suflet.

— Bun, dar ascultă… Era puțin încurcat din pricina celor ce voia să spună: Vezi, de astă dată n-am niciun gologan: vin de la club, unde am pierdut tot.

Ea îl privea în adâncul ochilor, mirosindu-i a minciună, cu instinctul și practica sa de fată obișnuită cu șiretlicurile și tocmelile bărbaților. Îi zise:

— Palavragiule! Știi, nu-i frumos să te porți cu mine așa. Zâmbi încurcat:

— Dacă vrei zece franci, asta-i tot ce-mi rămâne.

Ea murmură cu o dezinteresare de curtezană care își permite un capriciu:

— Cât îi vrea, drăguțul meu; eu te voiesc pe tine!

Și ridicându-și ochii înflăcărați spre mustața tânărului, îi luă brațul și se sprijini pe el cu dragoste:

— Haide să bem o grenadină, mai întâi. Și pe urmă vom da o raită împreună. Eu aș voi să mergem la Operă, așa, ca să te arăt. Și apoi vom merge acasă devreme, nu-i așa?


Dormi, târziu, la dânsa. Se făcea ziuă când ieși, și-i veni îndată în gând să cumpere „Vie Française”. Deschise ziarul cu o mână înfrigurată; cronica sa nu era; și sta în picioare pe trotuar, parcurgând coloanele tipărite în nădejdea de a găsi ceea ce căuta.

Ceva greu apăsa acum sufletul său, căci, după oboseala unei nopți de dragoste, acest necaz, care cădea pe osteneala sa, cântărea cât o nenorocire.

Se duse acasă și adormi îmbrăcat pe patul său. Intrând câteva ceasuri mai târziu în birourile redacției, se înfățișă înaintea domnului Walter:

— Am fost foarte mirat astă-dimineață, domnule, că n-am găsit al doilea articol al meu asupra Algeriei.

Directorul, ridicându-și capul, zise cu un glas sec:

— L-am dat prietenului dumneavoastră, Forestier, rugându-l să-l citească. El nu l-a găsit mulțumitor; va trebui să-l faceți a doua oară.

Duroy, furios, ieși fără să răspundă o vorbă și, intrând pe neașteptate în cabinetul tovarășului său, îl întrebă:

— Pentru ce n-ai pus cronica mea astă-dimineață? Ziaristul fuma, cu spatele sprijinit în jilț și cu picioarele pe masă, murdărind cu călcâiele un articol început. Zise liniștit, cu un glas plictisit și ca de departe, parcă ar fi vorbit din fundul unei gropi:

— Patronului i s-a părut moale și m-a însărcinat să ți-l înapoiez ca să-l faci din nou. Iată, ia-l! Și arătă cu degetul foile deschise puse sub un presse-papier.

Duroy, buimac, nu găsi ce să răspundă și, pe când își punea proza în buzunar, Forestier urmă:

— Astăzi te vei duce mai întâi la prefectură…

Și-i arătă ce curse trebuia să facă, ce noutăți să culeagă. Duroy plecă fără să poată descoperi cuvântul mușcător pe care-l căuta.

Aduse articolul a doua zi. I-a fost înapoiat iarăși. Schimbându-l a treia oară, și văzându-l iar respins, înțelese că o luase prea repede și că numai mâna lui Forestier putea să-l ajute în drumul său.

Nu mai vorbi deci de „Amintirile unui vânător din Africa”, făgăduindu-și să fie ca o trestie în vânt și prefăcut, pentru că așa trebuia, și, așteptând o soartă mai bună, să îndeplinească cu zel meseria sa de reporter.

Cunoscu culisele teatrului și ale politicii, coridoarele și anticamerele oamenilor de stat și ale Camerei Deputaților, chipurile mărețe ale atașaților de cabinet și mutrele posomorâte ale ușierilor somnoroși.

Veni în atingere necontenită cu miniștri, portari, generali, agenți de poliție, prinți, cartofori, curtezane, ambasadori, episcopi, pezevenghi, oameni de societate, pungași, birjari, chelneri și alții, ajungând prietenul interesat și nepăsător al tuturor acestor inși, amestecându-i în stima sa, cotându-i cu aceeași măsură, fiind în ochii săi toți o apă, din pricină că-i vedea în toate zilele, în tot ceasul, fără nicio schimbare a stării sale sufletești, și pentru că vorbea cu ei despre aceleași lucruri privitoare la meseria sa. Se asemăna însuși cu un om care gusta, una după alta, probe din toate vinurile și care n-ar mai fi deosebit, în curând, vinul de Chateau-Margaux de cel de Argenteuil.

După puțină vreme ajunse un reporter de seamă, sigur pe informațiile sale, șiret, iute, dibaci, o adevărată valoare pentru ziar, cum zicea papa Walter, care se pricepea la redactori. Dar neavând decât zece bani de rând și două sute de franci leafă, iar viața de bulevard, de cafenea, de restaurant fiind scumpă, el n-avea niciodată un gologan în buzunar și se simțea nenorocit.

Trebuie să fie vreo taină ascunsă, se gândea el, văzând pe unii confrați cu buzunarele pline de aur, fără să poată pricepe ce mijloace ascunse puteau ei să întrebuințeze pentru a-și agonisi acest belșug. Și el presupunea, cu invidie, căi necunoscute și necinstite, servicii aduse, o întreagă contrabandă primită și consimțită. Trebuia deci să pătrundă taina, să intre în tovărășia asta ascunsă, să-i silească pe tovarășii care împărțeau prada fără dânsul să-l primească între ei.

Și adeseori seara, privind din fereastra sa cum treceau trenurile, visa la mijloacele pe care le-ar putea întrebuința.