Bel-Ami/Partea întâi/Capitolul 6

 

Georges Duroy se deșteptă trist, a doua zi. Se îmbrăcă încet, apoi se duse la fereastră și începu să cugete. Simțea un fel de oboseală în tot trupul parcă ar fi primit, ziua trecută, o ciomăgeală. În sfârșit, îl îmboldi nevoia de a găsi bani și se duse mai întâi la Forestier. Prietenul său îl primi, cu picioarele la foc, în cabinetul său.

— Ce te-a făcut să te scoli așa dimineață?

— O afacere foarte serioasă. Am o datorie de onoare.

— De joc?

Se codi, apoi zise:

— De joc.

— Mare?

— Cinci sute de franci.

Forestier întrebă, neîncrezător:

— Și cui i-ai rămas dator? Duroy nu putu răspunde îndată.

— Unui… Unui… unui domn de Carleville.

— A! Și unde stă el?

— Strada… strada…

Forestier începu să râdă:

— Strada nu știu care, nu-i așa? Îl cunosc pe domnul ăsta, scumpul meu. Dacă vrei douăzeci de franci, mai pot să fac atâta pentru tine, dar mai mult nu.

Duroy luă moneda de aur. Apoi se duse din ușă în ușă, la toți câți îi cunoștea, și în sfârșit strânse, până pe la cinci ceasuri, optzeci de franci.

Mai trebuindu-i încă două sute, luă o hotărâre și, păstrând pentru sine ceea ce adunase, murmură: „Iată-mă, n-am să-mi fac sânge rău din pricina târfei ăsteia. Îi voi plăti când voi putea.”

Vreo cincisprezece zile duse o viață cumpătată, regulată și castă, cu mintea plină de hotărâri energice. Apoi îl apucă o puternică dorință de dragoste. I se părea că au trecut ani de când nu mai ținuse o femeie în brațe și, ca și matelotului care înnebunește când vede pământul, toate fustele întâlnite îi dădeau fiori.

De aceea se duse într-o seară la Folies-Bergère, cu nădejdea să o găsească pe Rachel. O zări într-adevăr, cum intră, căci ea nu părăsea niciodată acest stabiliment.

Se duse spre dânsa zâmbind, cu mâna întinsă. Dar ea îl măsură din cap până-n picioare

— Ce vrei de la mine?

— Haide, nu te mai face, încercă el să râdă…

Ea îi întoarse spatele zicând tare:

— Nu mă pun cu toate spurcăciunile.

Căutase cea mai grosolană injurie. Duroy simți urcându-i-se sângele la cap și se întoarse acasă. Singur…

Forestier, bolnav, slăbit, tușind necontenit, îi făcea la ziar zilele amare, părea că-și muncește capul să-i găsească treburile cele mai plicticoase. Ba chiar într-o zi, într-un moment de iritație nervoasă și după un lung acces de tuse înnăbușitoare, mormăi, fiindcă Duroy nu-i adusese o știre cerută:

— Ce dracu’, ești mai dobitoc decât îmi închipuiam!

Celălalt era să-l pălmuiască, dar se stăpâni și plecă murmurând: „Ți-oi plăti eu. O idee repede îi trecu prin minte, și adăugă: Am să-ți pun coarne, nene.” Și plecă frecându-și mâinile, înveselit de acest plan.

Voi, chiar a doua zi, să-și pună planul în aplicare. Îi făcu doamnei Forestier o vizită de iscodire.

0 găsi citind o carte, întinsă pe canapea.

Ea îi întinse mâna, fără să se clintească, întorcând numai capul, și zise:

— Bună-ziua, Bel-Ami.

I se păru că primește o palmă:

— De ce mă numiți așa?

Ea răspunse zâmbind:

— Am văzut-o pe doamna de Marelle săptămâna trecută și am aflat cum ați fost poreclit la dânsa.

Duroy se asigură de aerul binevoitor al tinerei femei. Și cum putuse oare să se teamă? Ea urmă:

— O alintați! Cât despre mine, veniți la calende, sau cam pe-acolo.

Georges se așezase aproape de dânsa și o privea cu o curiozitate nouă, o curiozitate de amator care alege un obiect de lux într-o prăvălie. Era fermecătoare, bălaie, de un bălai dulce și cald, făcută pentru dezmierdări, și el se gândi: „E altceva decât cealaltă, desigur.”. Nu se îndoia de izbândă, n-avea decât să întindă mâna, i se părea, și s-o apuce, cum culegi un fruct.

— N-am vrut să vă văd pentru că așa e mai bine, îi zise cu hotărâre.

Ea întrebă, fără să priceapă:

— Cum? Pentru ce?

— Pentru ce? Nu ghiciți?

— Nu, deloc.

— Pentru că-s amorezat de dumneavoastră… oh, puțin, puțin… și nu vreau să ajung cu totul…

Ea nu păru nici mirată, nici jignită, nici măgulită; zâmbea mai departe cu același aer nepăsător și răspunse liniștit:

— O, puteți să veniți. De mine nu poate fi niciodată amorezat cineva multă vreme.

El fu uimit mai mult de ton decât de cuvinte, și întrebă:

— Pentru ce?

— Pentru că n-aduce niciun folos și eu dau a înțelege asta de îndată. Dacă mi-ați fi spus mai înainte de frica dumneavoastră, v-aș fi asigurat și v-aș fi silit, dimpotrivă, să veniți cât mai des.

— De parcă s-ar putea porunci sentimentelor!, strigă el, cu patos.

Ea se întoarse către dânsul:

— Scumpul meu prieten, pentru mine un amorezat e scos dintre cei vii. El devine idiot, și nu numai idiot, ci primejdios. Eu rup cu oamenii care mă iubesc, sau care spun așa, orice legătură mai de aproape, mai întâi pentru că ei mă plictisesc, și apoi pentru că mi-e frică de ei ca de niște câini turbați care pot să aibă o criză. De aceea îi pun la carantină morală, până ce le trece boala. Nu uita asta! Știu că la dumneavoastră iubirea e un soi de poftă, pe când la mine ar fi, dimpotrivă, un fel de… de… legătură sufletească, care nu se găsește în religia bărbaților. Dumneata te ții de litera iubirii, eu de spiritul ei. Dar… uită-te bine la mine…

Ea nu mai zâmbea. Fața ei era liniștită și rece și zise apăsând asupra fiecărui cuvânt:

— Nu voi fi niciodată, niciodată, amanta dumitale, înțelegi. Deci, e cu totul nefolositor, ar fi poate chiar primejdios pentru dumneata să stăruiești în această dorință… Și acuma, după ce ne-am socotit… vrei să fim prieteni, prieteni buni, dar știi, prieteni adevărați, fără niciun gând ascuns?

El înțelese că orice încercare ar fi zadarnică față de acesta hotărâre fără apel. Se hotărî pe dată, fără prefăcătorie, și, încântat de a-și putea face această aliată, îi întinse amândouă mâinile:

— Sunt al dumneavoastră, doamnă, în orice chip voiți. Ea simți în glas sinceritatea gândirii, și-i dădu mâinile.

Georges le sărută una după alta, apoi zise ridicându-și capul:

— Dumnezeule, dacă aș fi găsit o femeie ca dumneata, cu ce fericire aș fi luat-o!

De data asta ea fu atinsă, dezmierdată de această frază, cum sunt femeile de acele complimente care le merg la inimă, și-i aruncă o privire din acelea repezi și recunoscătoare, care ne fac robii lor.

Apoi, pe când el se chinuia să găsească o trecere spre a începe din nou vorba, ea zise, cu un glas dulce, punându-i un deget pe braț:

— Și am să-mi încep chiar acum meseria mea de prietenă. Nu ești deloc iscusit, scumpul meu… Ea stătu o clipă la îndoială, apoi întrebă: Pot să vorbesc slobod?

— Da.

— Cu totul?

— Cu totul.

— Ei bine, duceți-vă la doamna Walter, care are despre dumneavoastră o bună părere, și faceți astfel încât să-i plăceți. Căutați prilejul să-i spuneți lucruri plăcute, cu toate că e onestă. O, nicio nădejde de… pleașcă nici de partea ceea. Veți câștiga mai mult, făcându-vă bine văzut. Știe că sunteți încă pe o treaptă inferioară la ziar. Dar nu vă temeți de nimic, ei primesc pe toți redactorii lor cu aceeași bunăvoință. Duceți-vă, credeți-mă!

El zise zâmbind:

— Mulțumesc, sunteți un înger… un înger păzitor.

Apoi vorbiră vrute și nevrute.

Duroy șezu mult, voind să arate că-i plăcea să fie lângă dânsa; și când plecă, o mai întrebă:

— Ne-am înțeles, suntem prieteni?

— Ne-am înțeles.

Și fiindcă adineauri simțise efectul complimentului său, îl întări, adăugând:

— Și dacă rămâneți vreodată văduvă, mă înscriu. Apoi plecă îndată, ca să nu-i lase vreme să se supere.

O vizită la doamna Walter neliniștea pe Duroy, căci nu fusese niciodată chemat și nu voia să facă ceva necuviincios. Patronul îi arăta bunăvoință, îi prețuia serviciile, îl întrebuința mai cu deosebire pe dânsul în treburile grele; de ce nu s-ar folosi de această favoare ca să pătrundă în casa lui?

Așadar, într-o zi, sculându-se dis-de-dimineață, se duse la hală și cumpără cu zece franci vreo douăzeci de pere minunate. Punându-le cu îngrijire într-un coș, ca să pară că veneau de departe, le duse la portarul patroanei împreună cu cartea sa de vizită pe care scrisese:

Georges Duroy

Roagă smerit pe doamna Walter să primească câteva fructe aduse dimineața aceasta din Normandia.

A doua zi dimineață găsi la ziar, în cutia sa de scrisori, un plic cu o carte de vizită:

Doamna Walter mulțumește din suflet domnului Georges Duroy și… este acasă în fiecare sâmbătă!

Sâmbăta viitoare el se înfățișă.

Domnul Walter ocupa, în bulevardul Malesherbes, o casă alcătuită din două corpuri, proprietatea sa, și din care una era dată cu chirie, mijloc economic al oamenilor practici. Un singur portar, cu locuința între cele două porți, suna clopoțelul și pentru proprietar, și pentru chiriaș și dădea ambelor intrări o înfățișare măreață, de palat bogat, prin frumoasa sa ținută de portar de biserică, în picioare cu colțuni albi și cu haina sa de sărbătoare, cu bumbi de aur și cu revere stacojii.

Saloanele de primire erau la etaj, având înainte-le o anticameră cu perdele la uși. Doi valeți dormeau pe jumătate, pe scaune. Unul dintre ei luă pardesiul lui Duroy, iar altul îi luă bastonul, deschise o ușă, întrecu cu câțiva pași pe vizitator, apoi, dându-se în lături, îl lăsă să treacă, strigându-i numele într-o încăpere goală.

Tânărul om, încurcat, privea în toate părțile, când deodată zări într-o oglindă niște inși așezați și care păreau foarte departe. Mai întâi se înșelă asupra direcției, fiindcă oglinda îi amăgise ochiul, apoi străbătu încă prin două saloane goale până ce ajunse într-un soi de mic iatac îmbrăcat cu mătase albastră, presărată cu boboci de aur, și în care patru doamne vorbeau încet în jurul unei mese rotunde pe care erau niște cești de ceai.

Cu toată stăpânirea de sine pe care o câștigase prin viața sa pariziană și mai ales prin meseria de reporter care îl punea necontenit în atingere cu oameni însemnați, Duroy se simți puțin strâmtorat din pricina înfățișării antreului și a trecerii prin saloanele deșarte.

El bolborosi:

— Doamnă, mi-am luat îndrăzneala…, căutând cu ochii pe gazdă.

Ea îi întinse mâna, pe care el o luă plecându-se înaintea ei, și îi zise:

— Îmi faceți mare plăcere, domnule dragă, că veniți să mă vedeți…

Îi arătă un scaun, pe care, voind să șadă, căzu, din pricină că-l crezuse mai înalt. Tăcuseră. O doamnă începu să vorbească. Era vorba de frig, care se făcea din ce în ce mai tare, dar nu încă destul ca să pună capăt frigurilor tifoide ori să facă cu putință patinajul. Și fiecare își dădu cu părerea asupra acestei iviri a gerului în Paris; apoi, doamnele spuseră ce anotimpuri le plac mai mult, arătând toate motivele banale care zac în minți ca praful în odăi.

Un ușor zgomot de ușă întoarse capul lui Duroy, și el zări, prin două oglinzi, venind o doamnă zdravănă. Cum se arătă în iatac, una dintre vizitatoare se sculă, strânse mâinile, apoi plecă; și tânărul urmări cu privirea, prin celelalte saloane, spatele ei negru pe care străluceau sumedenie de mărgele.

După ce tulburarea acestei schimbări de persoane se liniști, vorbiră de la sine, fără nicio trecere, de chestia Marocului și războiul din Răsărit, precum și de încurcăturile Angliei la extremitatea Africii. Aceste doamne vorbeau despre lucrurile astea pe de rost, cum ar fi recitat o comedie aleasă și cumsecade, repetată adeseori.

Din nou intră cineva, o mică bălaie creață, ceea ce pricinui ieșirea unei femei uscate, între două vârste.

Și vorbiră de sorții ce avea domnul Linet ca să intre la Academie. Nou-venita credea cu siguranță că va fi bătut de domnul Cabanon-Lebas, autorul frumoasei adaptări în versuri franceze, pentru teatru, a lui „Don Quijote".

— Știți că va fi jucată la Odeon iarna viitoare?

— A, i-adevărat? Mă voi duce desigur să văd această încercare foarte literară.

Doamna Walter răspundea cu grație, cu liniște și nepăsare, fără să stea vreodată la îndoială asupra a ceea ce trebuia să spună, părerea sa fiind întotdeauna gata mai dinainte.

Dar băgă de seamă că se făcea noapte și sună să aprindă lămpile, ascultând în aceeași vreme convorbirea care curgea ca un râu liniștit și gândindu-se că a uitat să treacă pe la litograf pentru biletele de invitație la cina apropiată.

Era puțin prea grasă, frumoasă încă, de o vârstă primejdioasă, când ruina este aproape. Ea se păstra mulțumită îngrijirilor, măsurilor înțelepte, igienei și pomezilor pentru piele. Părea înțeleaptă în toate cele, cumpătată și cu judecată, una dintre acele femei al căror spirit e aliniat ca o grădină franțuzească. Te învârtești într-însa fără să dai de ceva neașteptat, dar găsind în același timp oarecare farmec. Avea judecată, o judecată fină, dibace și sigură, care-i ținea loc de fantezie, de bunătate, de devotament, și o bunăvoință liniștită, largă pentru toți și pentru orice lucru.

Ea băgă de seamă că Duroy nu spusese nimic, că nu i se vorbise deloc, și că părea puțin încurcat; și fiindcă aceste doamne încă nu isprăviseră cu Academia, acest subiect plăcut oprindu-le multă vreme, ea întrebă:

— Și dumneavoastră, care trebuie să cunoașteți lucrul mai bine decât oricine, pentru cine sunteți?

El răspunse cu hotărâre:

— În această chestie, doamnă, n-aș avea în vedere niciodată meritul, întotdeauna îndoielnic, al candidaților, ci vârsta și sănătatea lor. Nu i-aș întreba de titluri, ci de boală. N-aș căuta niciodată dacă au tradus în versuri pe Lope de Vega, dar aș avea grijă să capăt cunoștință de starea maiului, inimii, rărunchilor și măduvei spinării lor. Pentru mine, o bună hipertrofie, o bună albuminurie și mai cu seamă un bun început de ataxie locomotrice ar face mai mult decât patruzeci de volume de digresii asupra ideii de patrie în poezia barbarescă.

O tăcere plină de mirare urmă după această părere.

Doamna Walter, zâmbind, zise:

— Pentru ce?

El răspunse:

— Pentru că eu nu caut decât plăcerea ce o poate pricinui un lucru femeilor. Însă, doamnă, Academia n-are într-adevăr niciun interes pentru dumneavoastră decât când moare un academician. Cu cât mor mai mulți, cu atât trebuie să fiți mai mulțumite. Dar ca să moară degrabă, trebuie să fie aleși bătrâni și bolnavi.

Și fiindcă toți erau puțin nedumeriți, el adăugă:

— De altminteri, și eu sunt ca și dumneavoastră și-mi place foarte mult să citesc în „Ecourile Parisului” despre încetarea din viață a unui academician. Mă întreb îndată: Cine are să-l înlocuiască? Și fac lista mea. E un joc, un mic joc foarte plăcut, care se joacă în toate saloanele pariziene cu prilejul morții fiecărui nemuritor: „Jocul morții și al celor patruzeci de bătrâni”.

Aceste doamne, puțin încurcate încă, începeau totuși să zâmbească, atât era de adevărată observația lui.

El încheie, sculându-se:

— Dumneavoastră sunteți, care îi numiți, doamnelor, și nu-i numiți decât spre a-i vedea murind. Alegeți-i deci bătrâni, eventual cei mai bătrâni cu putință, și nu vă îngrijiți nicidecum de rest.

Apoi plecă cu foarte multă grație. Cum plecă, una dintre femei zise:

— E nostim, băiatul ăsta. Cine e?

— Un redactor al nostru, care face încă bucătăria ziarului, dar nu mă îndoiesc că se va ridica degrabă, îi răspunse doamna Walter.

Duroy cobora pe bulevardul Malesherbes vesel, cu pași mari ca de joc, mulțumit de isprava sa și murmurând:

„Bun început!”

Se împacă cu Rachel în seara aceea.

Săptămâna următoare îi aduse două întâmplări însemnate. Fu numit șef al paginii de „Ecouri” și poftit la masă la doamna Walter. El văzu îndată că era o legătură între aceste două noutăți.

„Vie Française” era înainte de toate un ziar de finanțe, patronul fiind un om de finanțe, căruia presa și deputăția îi slujiseră de pârghii. Făcându-și din bunătate o armă, învârtise întotdeauna lucrurile ascuns, sub o mască zâmbitoare de om cinstit, dar el nu întrebuința în afacerile sale, oricare ar fi fost, decât inși pe care-i pusese la încercare, de care era sigur, pe care îi cunoștea cu de-amănuntul și pe care-i știa vicleni, îndrăzneți și mlădioși. Duroy, numit șef la „Ecouri”, i se părea un tânăr prețios.

Această funcție fusese încredințată până atunci secretarului de redacție, Boisrenard, un bătrân ziarist corect, punctual și tipicar ca un amploiat. Treizeci de ani de când era secretar de redacție la unsprezece ziare deosebite, și nu-și schimbase niciodată chipul de a lucra și de a vedea lucrurile. Trecea dintr-o redacție în alta cum schimbi restaurantul, abia băgând de seamă că bucătăria n-avea întocmai același gust. Era străin de părerile politice și religioase. Era devotat ziarului, oricare ar fi fost, priceput în ramura sa și prețios prin experiența sa. Lucra ca un orb care nu vede nimic, ca un surd care nu aude nimic, și ca un mut care nu vorbește nimic niciodată. Avea o desăvârșită cinste profesională și nu s-ar fi amestecat niciodată în vreun lucru pe care nu l-ar fi socotit onest, vrednic și corect din punctul de vedere al meseriei sale.

Domnul Walter, care, nu-i vorbă, îl prețuia, dorise adesea să încredințeze altuia „Ecourile”, care sunt, zicea el, măduva ziarului. Prin ajutorul lor poți îmbrățișa noutăți, poți răspândi zvonuri și poți înrâuri asupra publicului și a rentei. Între două serate high-life, trebuie să știi să strecori, așa în treacăt, lucrul de seamă, mai mult insinuat decât spus. Trebuie să lași, prin subînțelesuri, să se ghicească ceea ce vrei, să dezminți în așa chip, încât zvonurile să se întărească, sau să afirmi așa încât nimeni să nu creadă. În ecouri trebuie ca fiecare să găsească, în fiecare zi, cel puțin un rând care să-l intereseze, pentru ca toată lumea să le citească. Trebuie să te gândești la toate și la toți, la toate treptele, la toate profesiile, la Paris și la provincie, la armată și la pictori, la cler și la universitate, la magistrați și la curtezane.

Omul care le conduce și care poruncește batalionului de reporteri trebuie să fie veșnic cu băgare de seamă și veșnic în pază, bănuitor, prevăzător, șiret, ager și mlădios, înarmat cu toate vicleșugurile și înzestrat cu un simț sigur pentru a descoperi cu o privire știrea falsă, pentru a judeca ceea ce e bine de zis și ceea ce e bine de păstrat, pentru a ghici ceea ce va mișca publicul; și trebuie să știe a înfățișa lucrurile în așa chip, încât efectul să fie înmulțit.

Domnul Boisrenard, deși avea o practică îndelungată, n-avea însă tact și finețe; era lipsit mai cu seamă de viclenia firească, trebuitoare pentru a presimți în fiecare zi ideile ascunse ale patronului.

Duroy trebuia să le îndeplinească desăvârșit pe toate, și el completa minunat redacția acestei foi „care plutea pe fondurile statului și pe valurile politicii”, vorba lui Norbert de Varenne.

Inspiratorii și adevărații redactori ai lui „Vie Française” erau vreo șase deputați interesați în toate speculațiile întreprinse sau ajutate de director. Erau numiți la Cameră „banda lui, Walter” și erau invidiați, pentru că desigur trebuiau să câștige bani cu dânsul sau printr-însul.

Forestier, redactor politic, era omul de paie al acestora, omul care punea în lucrare părerile insuflate de ei. Ei îi șopteau articolele de fond, pe care le scria întotdeauna acasă, ca să fie liniștit, zicea el.

Dar spre a-i da ziarului o înfățișare literară și pariziană, fuseseră aduși doi scriitori cu renume în genuri deosebite: Jacques Rival, cronicar de actualități, și Norbert de Varenne, poet și cronicar fantezist, sau mai curând povestitor, după noua școală.

Apoi își procură ieftin critici de artă, muzicali, teatrali, de pictură, un redactor criminalist și unul hipic, din marea ceată mercenară a scriitorilor de diverse. Două femei din lumea mare, „Domino Rose” și „Patte Blanche”, trimiteau varietăți din lumea aleasă, tratau chestiile privitoare la modă, la viața elegantă, la etichetă, la politețe și dădeau pe față lucruri intime de-ale doamnelor din societatea înaltă.

Și „Vie Française” „plutea pe fonduri și pe valuri”, cârmuită de toate aceste deosebite mâini.

Duroy era în toiul bucuriei în urma numirii sale în funcția de șef la „Ecouri”, când primi un mic carton gravat, pe care citi:

Domnul și doamna Walter

Roagă pe domnul Georges Duroy să le facă plăcerea de a veni să cineze la dânșii joi, 20 ianuarie.

Această nouă favoare, venită peste cealaltă, îl umplu de-o așa bucurie, încât sărută invitația ca pe o scrisoare de dragoste. Apoi se duse să-l caute pe casier ca să se înțeleagă asupra însemnatei chestii bănești.

Un șef de „Ecouri” are de obicei bugetul său, din care-i plătește pe redactori și știrile, bune sau rele, aduse de unul sau de altul, cum aduc grădinarii fructele lor la un vânzător de trufandale.

O mie două sute de franci pe lună erau la început încuviințate lui Duroy, care își punea în minte să-și păstreze sieși o bună parte dintr-înșii.

Casierul, în urma cererilor lui stăruitoare, n-avusese ce face și-i dăduse patru sute de franci. De la început avu serios de gând să-i trimită doamnei de Marelle cei două sute optzeci de franci ce-i datora, dar socoti îndată că nu i-ar mai rămâne pe mână decât o sută douăzeci de franci, o sumă cu totul neîndestulătoare pentru a urni într-un chip cuviincios noul său serviciu, și amână această înapoiere pentru o vreme mai îndepărtată.

Se îndeletnici două zile cu așezarea, căci moștenise o masă deosebită și câteva dulapuri de scrisori, în întinsa odaie comună redacției întregi. El ocupa un capăt al acestei odăi, iar Boisrenard, al cărui păr negru ca abanosul, deși era înaintat în vârstă, și care era necontenit aplecat pe o foaie de hârtie, ocupa celălalt capăt.

Masa cea mai lungă, din mijloc, era a redactorilor care își aveau îndeletnicirile mai mult afară din redacție. De obicei, ea slujea ca bună de șezut, sau cu picioarele spânzurate peste margini, sau turcește în mijlocul ei. Uneori erau trântiți cinci sau șase jucând bilboquetul cu răbdare, ca niște maimuțe.

În sfârșit, Duroy prinsese gust de acest joc și începea să fie tare, sub îndrumarea și mulțumită sfaturilor pe care i le dădea Saint-Potin.

Forestier, din ce în ce mai bolnav, îi încredințase lui bilboquetul său de lemn din Mexico, cel din urmă cumpărat, care i se părea cam greu, și Duroy învârtea cu putere bila neagră, numărând încet: Una-două-trei-patru-cinci-șase.

El ajunse să facă întâia dată douăzeci în șir și tocmai în aceeași zi când avea să cineze la doamna Walter. Bună zi, se gândi el, am toate izbânzile. Căci dibăcia la bilboquet dădea într-adevăr un fel de superioritate în birourile lui „Vie Française”.

Părăsi redacția devreme, ca să aibă timp să se îmbrace, și când suia strada Londres, văzu mergând repede înaintea lui

0 femeie mică ce semăna cu doamna de Marelle. Simți suindu-i-se o căldură în obraz și începu să-i bată inima. Trecu de cealaltă parte ca s-o vadă în profil. Ea, de asemenea, se opri să treacă. Se înșelase; răsuflă.

Adesea se întrebase ce ar face dacă ar întâlni-o în față. I s-ar închina sau s-ar face că n-o vede? „M-aș face că n-o văd!”, gândea el.

Era frig. Pe trotuare, gheața căpătase culoare cenușie.

Când tânărul intră în casă, cugetă: „Trebuie să-mi schimb locuința. Asta nu-mi mai ajunge acuma.”. Era agitat și vesel, și repeta cu glas tare, mergând de la pat la fereastră: „Vine norocul! Norocul! Va trebui să-i scriu tatei”.

El îi scria lui tată-său din când în când; și scrisoarea ducea întotdeauna o bucurie vie în mica crâșmă normandă, la marginea drumului, pe coasta înaltă de unde se văd Rouen și întinsa vale a Senei.

Din când în când primea și el un plic albastru, a cărui adresă era scrisă cu niște slove mari, tremurate, și citea, neschimbate, aceleași rânduri la începutul scrisorii părintești:

Scumpul meu fiu, îți scriem ca să știi că suntem bine, maică-ta și eu. Mai nimic nou la țară. Îți voi face cunoscut totuși…

Și el păstra în inimă interes pentru întâmplările din sat, pentru noutățile despre vecini și pentru starea pământului și a semănăturilor.

Își zicea mereu, legându-și cravata albă înaintea micii sale oglinzi: „Trebuie să-i scriu tatei chiar mâine. De m-ar vedea el, în seara asta, în casa unde mă duc, ar rămâne cu gura căscată, bătrânul! Mama dracului, am să cinez acuși cum n-a cinat el niciodată”. Și văzu în minte deodată bucătăria afumată de acolo, din dosul cafenelei deșarte, tingirile împrăștiind o ușoară licărire galbenă de-a lungul pereților, mâța pe vatră, cu nasul la foc, cu înfățișarea ei de himeră nemișcată, masa de lemn plină de grăsime din pricina vremii și a lichidelor curse, în mijloc un castron aburind și o candelă aprinsă între două tacâmuri. Și-i zări și pe dânșii, pe bărbat și pe femeie, pe tată și pe mamă, cei doi țărani cu mișcările încete, mâncând supa cu sorbituri mici. El știa cele mai mici zbârcituri ale bătrânelor lor fețe, cele mai mici mișcări ale brațelor și capetelor lor. El știa chiar și ceea ce-și spuneau ei, în fiecare seară, mâncând față în față.

El mai gândi: „Va trebui, la urma urmei, să mă duc să-i văd”. Dar toaleta sa fiind gata, suflă în lumânare și coborî.

În lungul bulevardului periferic, femeile ușoare se legară de el. El le răspundea, smucindu-și brațul: Hai plecați!, cu un dispreț furios ca și cum ele l-ar fi înjurat, l-ar fi înjosit… Drept cine îl socoteau ele? Târâturile astea nu puteau dară deosebi oamenii. Senzația fracului său negru pus ca să meargă să cineze la oameni foarte bogați, foarte cunoscuți, foarte însemnați, îi dădea sentimentul unei personalități noi, conștiința că a devenit un alt om, un om din lumea mare, din adevărata lume mare.

Intră fără sfială în anticamera luminată de candelabre înalte de bronz și, cu o mișcare firească, dădu în primire bastonul și pardesiul celor doi valeți care se apropiaseră de dânsul.

Toate saloanele erau luminate. Doamna Walter primea în al doilea, cel mai mare. Îl primi cu un zâmbet plăcut, și el strânse mâna celor doi bărbați sosiți înaintea lui, domnul Firmin și domnul Laroche-Mathieu, deputați, redactori anonimi la „Vie Française”. Laroche-Mathieu avea la ziar o putere deosebită, care venea din pricina înrâuririi sale asupra Camerei. Nimeni nu se îndoia că va fi într-o zi ministru.

Apoi sosi familia Forestier, femeia, îmbrăcată în trandafiriu și încântătoare. Duroy rămase peste măsură de mirat văzând-o intimă cu cei doi reprezentanți ai țării. Ea vorbi încet la colțul sobei, mai mult de cinci minute, cu domnul Laroche-Mathieu. Charles părea prăpădit și obosit. Slăbise tare de-o lună încoace și tușea neîncetat repetând: „Ar trebui să mă hotărăsc să sfârșesc iarna în Sud”.

Norbert de Varenne și Jacques Rival sosiră împreună. Apoi, deschizându-se o ușă în fundul odăii, domnul Walter intră cu două fete de șaisprezece până la optsprezece ani, una urâtă și alta frumușică.

Duroy știa că patronul e părinte de familie, și totuși fu cuprins de mirare. Nu se gândise niciodată la fiicele patronului, decât cum te gândești la țările îndepărtate pe care n-ai să le vezi niciodată. Și apoi, și le închipuise mici de tot și acum vedea niște femei. Din pricina asta simțea acea ușoară tulburare pe care o naște o întâlnire neașteptată.

Ele îi întinseră mâna, una după alta, după prezentare, și se duseră să se așeze la o măsuță care, fără îndoială, le era păstrată lor, unde începură să împletească o față de masă din mai multe mosorașe de ață.

Mai așteptau pe cineva și stăteau tăcuți, simțind un soi de silă, care se întâlnește întotdeauna înainte de cină între inși care nu-s în aceeași stare sufletească, în urma îndeletnicirilor deosebite din timpul zilei.

Duroy ridicându-și ochii, din întâmplare, spre perete, domnul Walter îi zise, de departe, cu o dorință vădită de a-și arăta averea sa:

— Priviți la tablourile mele?!, și accentua pe „mele”. Vi le voi arăta. Și luă o lampă ca să se poată deosebi toate amănuntele.

— Aici, peisajele – zise el.

În mijlocul grupului se vedea o mare pânză a lui Guillemet, un țărm de mare în Normandia, sub un cer furtunos. Dedesubt, o pădure din Harpignies, apoi o câmpie din Algeria, de Guillemet, cu o cămilă în zare, o cămilă mare pe picioarele sale înalte, ca un straniu monument.

Domnul Walter trecu la peretele vecin și vesti, cu un glas serios, ca un maestru de ceremonii:

— Pictura mare.

Erau patru pânze: „Vizită la spital”de Gervex; „Secerătoare” de Bastien-Lepage; „Văduvă” de Bouguereau și „Execuție” de Jean-Paul Laurens. Această din urmă pânză înfățișa un preot vandeean împușcat la peretele bisericii sale de un detașament de Bleus .

Pe fața serioasă a patronului trecu un zâmbet, când arătă grupul următor:

— Aici, fanteziștii.

Mai întâi se vedea o mică pânză de Jean Beraud, intitulată: „Sus și jos”. Era înfățișată o frumoasă pariziană urcând scara unui tramvai, în fuga cailor. Capul ei apărea la înălțimea imperialei și domnii așezați pe bănci descopereau, cu o mulțumire lacomă, tânăra față care venea spre dânșii, în vreme ce bărbații care erau în picioare, pe platforma de jos, se uitau la picioarele tinerei femei cu o expresie deosebită, de pizmă și râvnire.

Domnul Walter ținea lampa întinsă și repeta cu un râs pofticios:

— Ei, ce zici? Nu-i nostim? Nu-i nostim?

Apoi, îndreptă lampa spre tabloul „Salvarea de la înec” de Lambert.

În mijlocul unei mese, de pe care se ridicaseră bucatele, o mâță tânără, așezată pe picioarele de dinapoi, privea cu mirare și nedumerire o muscă înecându-se într-un pahar cu apă. Stătea cu o labă ridicată, gata să culeagă insecta dintr-o mișcare repede. Dar nu era hotărâtă. Stătea la îndoială. Ce să facă?

Apoi, patronul arătă un Détaille – „Lecția” – care înfățișa un soldat într-o cazarmă învățând un cățel să bată la tobă, și zise:

— Iată, ce vasăzică spirit!

Duroy râdea, aproba și se minuna:

— Cât e de fermecător, cât e de fermecător, de fer…

Se opri deodată, auzind dinapoia sa glasul doamnei de Marelle care intrase tocmai atunci.

Patronul urmă cu luminatul pânzelor, explicându-le.

Acum arătă o acuarelă de Maurice Leloir: „Piedica”. Era un scaun, un palanchin, purtat de doi inși, oprit, ulița fiind închisă de doi oameni din popor care se băteau, de doi hoțomani luptându-se ca doi Hercule. Și se mai vedea ieșind pe fereastra palanchinului o încântătoare față de femeie care privea… privea… fără nerăbdare, fără frică, dar cu oarecare admirație, lupta acestor două bestii.

Domnul Walter repeta întruna:

— Mai am și altele în celelalte odăi, dar sunt de inși mai puțin cunoscuți, mai puțin prețuiți. Aici e salonul meu pătrat. În acest moment cumpăr de-ale tinerilor, de-ale celor mai tineri, așteptând ca autorii lor să ajungă celebri. Apoi zise foarte încet: Acum e momentul de a cumpăra tablouri. Pictorii crapă de foame. N-au niciun gologan, niciun gologan…

Dar Duroy nu vedea nimic, auzea fără să-nțeleagă. Doamna de Marelle era aici, în spatele lui. Ce să facă? Dacă va saluta-o, nu-i va întoarce spatele, sau nu-i va arunca vreo obrăznicie? Dacă se va apropia de dânsa, ce va gândi lumea?

— În orice caz trebuie să mai întârzii înainte de a da ochii cu dânsa, își zise.

Era așa de tulburat, că o clipă avu ideea să se prefacă că i-a venit rău și să plece.

Prezentarea tablourilor se isprăvise. Patronul se duse să pună lampa la loc și să salute pe cea sosită în urmă, în vreme ce Duroy începea din nou singur cercetarea pânzelor, ca și când nu s-ar fi săturat să le admire.

Mintea îi era cu totul tulburată. Ce trebuia să facă? Auzea glasurile, asculta convorbirea. Doamna Forestier îl strigă:

— Veniți, domnule Duroy!

Alergă spre dânsa.

Voia să-i recomande o prietenă care avea să facă o petrecere și care dorea să apară o invitație în „Ecourile” din „Vie Française”.

Duroy bolborosi: „Cu plăcere, doamnă, cu plăcere…” Doamna de Marelle era acum foarte aproape de dânsul. El nu îndrăznea să se întoarcă spre a se îndepărta.

Deodată crezu că înnebunise; ea zisese, cu glas tare:

— Bună seara, Bel-Ami. Așadar, nu mă mai cunoașteți?

El se învârti repede pe călcâie. Clotilde era în picioare dinaintea lui, zâmbitoare, cu ochii plini de veselie și de dragoste. Și-i întinse mâna.

Georges o luă tremurând, temându-se încă de vreo înșelăciune și de vreo viclenie. Ea adăugă cu seninătate:

— Ce-ați mai făcut? Nu vă mai vede nimeni.

El se bâlbâi, fără a izbuti să-și vină în fire:

— Am avut o mulțime de treburi, doamnă, o mulțime de treburi. Domnul Walter mi-a încredințat un serviciu nou, care mă face să fiu strașnic de ocupat.

Ea răspunse, privindu-l mereu în față, fără ca el să poată descoperi în ochii ei altceva decât bunăvoință:

— Știu. Dar ăsta nu-i un motiv să vă uitați prietenii. Fură despărțiți de o doamnă zdravănă care intra, o doamnă mare, decoltată, cu brațele roșii, cu obrajii roșii, îmbrăcată și gătită la cap cu pretenție și cu un mers așa de greoi, că simțeai, văzând-o mergând, greutatea și grosimea coapselor sale.

Și cum se părea că e tratată cu o deosebită băgare de seamă, Duroy întrebă pe doamna Forestier:

— Cine e doamna asta?

— Vicontesa de Percemur, aceea care iscălește «Patte Blanche».

Rămase uimit și îi veni să râdă ca un apucat:

— Patte Blanche! Patte Blanche! Și eu care aveam în minte o femeie tânără ca dumneavoastră! Ah! Bravo ei! Bravo ei!

Un servitor se ivi în ușă și vesti:

— Doamna e servită!

Cina fu banală și veselă, una dintre acele cine în care se vorbește de toate, fără a se spune nimic. Duroy stătea între fiica cea mai mare a patronului, cea urâtă, domnișoara Rose, și doamna de Marelle. Această din urmă vecinătate îl neliniștea puțin, deși ea era foarte veselă și vorbea cu spiritul ei obișnuit. Mai întâi el se tulbură, încurcat, în îndoială, ca un muzicant care a pierdut tonul. Puțin câte puțin, începea să se asigure și ochii lor întâlnindu-se neîncetat se întrebau, își amestecau privirile, într-un chip intim, aproape senzual, ca altădată.

Deodată i se păru că simte, sub masă, ceva atingându-i piciorul. El își întinse încet pe al său și întâlni pe al vecinei sale, care nu se împotrivi deloc la această atingere. Nu vorbeau în acest moment, întorși amândoi spre alți vecini ai lor.

Duroy, bătându-i inima, împinse puțin mai departe genunchiul. O ușoară apăsare îi răspunse. Atunci înțelese că iubirea lor începea din nou.

Ce spuseseră mai pe urmă? Mai nimic; dar buzele lor tremurau ori de câte ori se uitau unul la altul.

Tânărul, voind să fie politicos față de fata patronului său, îi spunea câte o vorbă din când în când. Ea răspundea, ca și maică-sa, nestând niciodată la îndoială asupra a ceea ce trebuia să spună.

În dreapta domnului Walter, vicontesa de Percemur își lua aere de prințesă; și Duroy, înveselindu-se privind-o, întrebă încet pe doamna de Marelle:

— Cunoașteți pe cealaltă care iscălește: „Domino Rose”?

— Da, foarte bine: baroana de Livar.

— E tot de felul acesteia?

— Nu. Dar tot atât de caraghioasă. O slăbătură înaltă, șaizeci de ani, bucle false, dinți ca lopețile, spiritul Restaurației, toaletele aceleiași epoci.

— De unde au dezgropat aceste fenomene literare?

— Fărâmiturile nobleței sunt strânse întotdeauna de burtă-verzii care se cocoață.

— Niciun alt motiv?

— Niciunul.

Apoi începu o discuție politică între patron, cei doi deputați, Norbert de Varenne și Jacques Rival; discuția se prelungi până la desert.

Când se întoarseră în salon, Duroy se apropie din nou de doamna de Marelle și, privind-o în ochi, o întrebă:

— Vreți să vă conduc acasă, în astă-seară?

— Nu.

— Pentru ce?

— Pentru că domnul Laroche-Mathieu, care mi-e vecin, mă duce până la ușă întotdeauna când cinez aici.

— Când o să vă văd?

— Veniți mâine să prânziți la mine.

Și se despărțiră fără să-și mai spună altceva.

Duroy nu stătu mult, găsind plicticoasă serata. Când cobora scările, dădu peste Norbert de Varenne, care pleca și el. Bătrânul poet îi luă brațul.

Nemai temându-se de rivalitate la ziar, fiindcă îndeletnicirile lor erau cu totul precise, el arăta acum tânărului o bunăvoință de bunic.

— Ei bine, mă vei petrece o bucată de drum?, întrebă el.

— Cu bucurie, scumpe maestre, răspunse Duroy.

Și începură să meargă, coborând bulevardul Malesherbes cu pași mărunți.

Parisul era aproape pustiu noaptea asta, o noapte rece, una dintre acele nopți care par mai nemărginite decât celelalte, când stelele sunt mai sus, când aerul pare că aduce în suflarea sa ceva care vine de dincolo de astre.

Cei doi bărbați nu vorbiră o vreme nimic. Apoi, Duroy, ca să spună ceva, zise:

— Acest domn Laroche-Mathieu pare foarte deștept și foarte cult.

Bătrânul poet murmură:

— Așa vi se pare?

Tânărul, nedumerit, sta la îndoială:

— Da. De altminteri, e socotit printre oamenii cei mai de seamă din Cameră.

— Se poate. În țara orbilor chiorii sunt împărați. Toți oamenii ăștia, vezi dumneata, sunt mediocri, pentru că-s cu mintea la două lucruri: banul și politica. Niște înfumurați, scumpul meu, cu care nu poți să vorbești nimic, nimic din cele ce ne plac. Mintea lor e mărginită și nu văd mai departe decât lungul nasului. A, cât e de greu să găsești un om care să aibă întindere de gândire, care să-ți dea senzația acelor curente de aer venite din larg, pe care le respiri pe malul mărilor. Am cunoscut câțiva, au murit.

Norbert de Varenne vorbea cu un glas limpede, dar stăpânit, care ar fi răsunat în tăcerea nopții dacă i-ar fi dat drumul. Părea ațâțat și trist, de o tristețe ca și pământul sub ger.

El urmă:

— Ce-are a face, de altminteri, ceva mai mult sau mai puțin geniu, când toate trebuie să sfârșească?!

Și tăcu. Duroy, care-și simțea inima plină de veselie, în seara aceea, zise, zâmbind:

— Vedeți totul în negru azi, scumpe maestre…

Poetul răspunse:

— Eu așa văd întotdeauna, copilul meu, și dumneata vei vedea tot așa în câțiva ani. Viața e un deal. Când îl sui, îi privești creștetul și te simți fericit; dar, odată ajuns sus, zărești deodată coborâșul și sfârșitul, care e moartea. La urcat mergi încet, la coborât repede. La vârsta dumitale omul e vesel. Nădăjduiești atâtea lucruri, care de altminteri nu se îndeplinesc niciodată. La vârsta mea, nu mai aștepți nimic… decât moartea…

Duroy începu să râdă strâmb:

— Mă faci să mă treacă fiori…

Norbert de Varenne urmă:

— Nu, astăzi nu mă înțelegi, dar îți vei aduce aminte mai târziu de ceea ce-ți spun în acest moment. Vine o zi, vezi, și vine degrabă la mulți, când s-a sfârșit cu râsul, cum se zice, pentru că în spatele a tot ceea ce privești zărești moartea. Oh! Dumneata nici nu înțelegi vorba asta, moartea. La vârsta dumitale, n-are niciun înțeles. La a mea e îngrozitoare.

Da, o pricepi deodată, nu știi cum și nici cu ce prilej, și atunci totul în viață își schimbă înfățișarea. Eu o simt de cincisprezece ani cum își face lucrarea, parc-aș purta în mine un animal care roade. Am simțit-o încetul cu încetul, lună cu lună, ceas cu ceas, nimicindu-mă, ca o casă care se dărâmă. Ea m-a desfigurat așa de tare, că nu mă mai cunosc. Nu mai am nimic din mine, din mine omul vesel, vioi și puternic cum eram la treizeci de ani. Am văzut-o vopsindu-mi în alb părul meu negru și cu ce încetineală savantă și răutăcioasă! Ea mi-a răpit pielea mea întinsă, mușchii mei, dinții mei, tot trupul meu de odinioară, și nu mi-a lăsat decât un suflet deznădăjduit, pe care îl va lua, de asemenea, în curând.

Da, m-a sfărâmat, ticăloasa, ea a săvârșit încet și grozav îndelunga ruinare a ființei mele, clipă cu clipă. Și acuma, mă simt murind în tot ce fac. Fiecare pas mă duce spre dânsa, fiecare mișcare, fiecare răsuflare grăbește urâcioasa ei lucrare. A răsufla, a dormi, a bea, a mânca, a lucra, a visa, tot ceea ce facem e a muri. A trăi, în sfârșit, este a muri!

Oh! Vei ști asta! Dacă ai cugeta măcar un sfert de oră, sigur ai înțelege.

Ce aștepți? Iubire? Ei bine, încă vreo câteva sărutări și vine neputința.

Și apoi? Pe urmă? Bani? Ce să faci cu ei? Să plătești femei? Frumoasă fericire! Să mănânci mult, să ajungi să nu mai poți umbla de grăsime și să țipi nopți întregi în chinurile podagrei?

Și apoi încă? Glorie? La ce ți-ar folosi când n-o poți culege sub formă de iubire?

Și mai pe urmă încă? Tot moartea, la sfârșit.

Eu, acum, o văd așa de aproape, că-mi vine adesea să întind mâinile și s-o resping. Ea acoperă pământul și umple spațiul. Dau de ea pretutindeni. Gângăniile strivite pe drum, frunzele care cad, perii albi zăriți în barba unui prieten îmi sfâșie inima și-mi strigă: „Iat-o!”

Ea face să nu-mi tihnească tot ce fac, tot ce văd, ce mănânc și ce beau, tot ce iubesc, nopțile cu lună, răsăriturile de soare, nemărginita mare, râurile frumoase și aerul serilor de vară, atât de dulce la răsuflat!

Mergea încet, gâfâind puțin, visând cu glas tare, aproape uitând că era ascultat. Urmă:

— Și niciodată nu se mai întoarce vreo ființă… Tiparele statuilor, urmele lăsate necontenit de lucrurile asemănătoare se păstrează; dar trupul meu, fața mea, gândurile mele, dorințele mele nu se vor mai arăta niciodată. Și totuși, se vor naște milioane, milioane de ființe care vor avea în câțiva centimetri pătrați un nas, niște ochi, o frunte, niște obraji și o gură ca și mine, și un suflet ca și mine, fără ca eu să mă mai întorc, fără ca vreodată măcar ceva din mine, care să poată fi cunoscut, să se mai arate în aceste făpturi nenumărate și deosebite, fără margini de deosebite, cu toate că aproape asemeni.

De ce să te agăți? Către cine să-ți îndrepți strigătele chinuitoare? În ce putem să credem?

Toate religiile sunt neghioabe, cu morala lor copilărească și cu făgăduielile lor egoiste, peste măsură de prostești.

Numai moartea e sigură.

Se opri, luă pe Duroy de gulerul pardesiul lui și cu un glas domol îi zise:

— Cugetă la toate acestea, tinere, cugetă zile întregi, luni și ani, și vei privi viața în alt chip. Încearcă să te descotorosești de tot ceea ce te ține închis, fă această sforțare supraomenească de a ieși viu din trupul dumitale și din omenirea întreagă, spre a privi aiurea, și vei înțelege ce puțină însemnătate au certurile romanticilor și ale naturaliștilor, ca și discuția bugetului.

Începu să meargă mai repede.

— Dar vei simți, de asemenea, și înspăimântătorul chin al deznădăjduiților. Te vei zbate, pierdut, înecat în nesiguranță. Vei striga „ajutor” în toate părțile și nimeni nu-ți va răspunde. Vei întinde brațele, vei chema să fii ajutat, iubit, mângâiat, scăpat! Și nimeni nu va veni.

Pentru ce suferim astfel? Pentru că am fost, fără îndoială, născuți să trăim mai mult prin materie decât prin spirit; dar, gândind mereu, s-a născut o nepotrivire între gradul inteligenței noastre mărite și împrejurările cu neputință de schimbat ale vieții noastre.

Uită-te la secături; afară doar dacă nu cad nenorociri mari asupra lor, ei se simt mulțumiți și nu suferă de nefericirea obștească. Nici dobitoacele n-o simt.

Se mai opri încă, cugetă câteva clipe, apoi cu un aer obosit și resemnat urmă:

— Eu sunt o ființă pierdută. N-am nici tată, nici mamă, nici frate, nici soră, nici nevastă, nici copii, nici Dumnezeu. După o tăcere adăugă: N-am decât rima. Apoi, ridicându-și capul spre cer, pe care lucea fața palidă a lunii pline, exclamă:

Și caut înțelesul acestei probleme întunecoase

În cerul negru și deșert pe care plutește un astru gălbicios.

Ajunseră la podul Concorde, îl trecură în tăcere, apoi merseră de-a lungul lui Palais-Bourbon. Norbert de Varenne începu din nou să vorbească:

— Însoară-te, prietene, nu știi ce înseamnă, la vârsta mea, să trăiești singur. Singurătatea mă umple azi de o mâhnire îngrozitoare: singurătate acasă, lângă foc, seara. Atunci mi se pare că-s singur pe pământ, înspăimântător de singur, dar înconjurat de primejdii nedeslușite, de lucruri necunoscute și grozave; și peretele, care mă desparte de vecinul meu pe care nu-l cunosc, mă îndepărtează de el tot atâta cât și de stelele zărite din fereastra mea. Mă cuprinde un soi de friguri, friguri de durere și de frică, și tăcerea pereților mă înspăimântă. E atât de adâncă și de tristă tăcerea odăii în care trăiești singur! Nu-i numai o tăcere în jurul trupului, ci și o tăcere în jurul sufletului și când pocnește o mobilă tresar până în inimă, căci nu aștept niciun vuiet în această odaie posomorâtă.

Mai tăcu încă o dată, apoi adăugă:

— Când ești bătrân ar fi bine, desigur, să ai copii!

Ajunseseră cam pe la mijlocul străzii Bourgogne. Poetul se opri dinaintea unei case înalte, strânse mâna lui Duroy și-i zise:

— Uită, tinere, aceste palavre de om bătrân și trăiește după vârsta dumitale; adio!

Și se pierdu în coridorul întunecos.

Duroy plecă mai departe, cu inima strânsă. I se părea că i-a fost arătată o groapă plină de ciolane, o groapă în care negreșit trebuia să cadă într-o zi. El murmură: „Drace, desigur că ăsta nu-i plin de veselie. N-aș dori să fiu de față la defilarea ideilor lui!”.

Dar, oprindu-se ca să facă loc unei femei parfumate care cobora din trăsură ca să intre în casă, el înghiți cu o răsuflare lacomă mirosul de brebenel și stânjenel răspândit în aer. Plămânii și inima sa tremurară deodată de nădejde și bucurie; iar amintirea doamnei de Marelle, pe care avea s-o vadă a doua zi, îl cuprinse din cap până-n picioare.

Totu-i zâmbea, viața îl îmbrățișa cu dragoste. Cât e de bine, când ți se îndeplinesc speranțele!

Adormi în fericire și se sculă de dimineață, ca să facă o plimbare pe jos spre Bois de Boulogne, mai înainte de a se duce la întâlnire. Asta, fiindcă se schimbase vântul, vremea se încălzise în timpul nopții și era o căldură și un soare ca-n aprilie. Toți cei obișnuiți cu Bois ieșiseră în dimineața asta, ascultând de chemarea cerului limpede și dulce.

Duroy mergea încet, sorbea aerul ușor, mirositor, ca o trufanda de primăvară.

Trecu de Arcul de Triumf din Place l’Etoile și apucă pe aleea cea mare, de partea cealaltă a aleii călăreților.

Îi privea cum merg la trap sau la galop, bărbați și femei, bogații lumii, și abia dacă-i pizmuia acum.

Îi știa mai pe toți pe nume, știa cifra averii lor și istoria vieții lor, funcțiile lui făcând dintr-însul un soi de almanah al oamenilor cu nume și al scandalurilor pariziene.

Amazoanele treceau, subțiri și parcă turnate în stofa închisă a rochiei lor, cu acel ceva măreț și de neapropiat pe care îl au multe femei călare; și Duroy își petrecea vremea recitând încet, cum se recită litaniile în biserică, numele titlurilor și starea amanților pe care îi avuseseră sau pe care se presupunea că i-au avut; și, câteodată chiar, în loc de a zice „Baron de Tanquelet, Prinț Enguerrand”, murmura: „Louise Michot – de la Vandeville. Rose Marquetin – de la Operă.

Acest joc îi plăcea foarte mult, ca și cum ar fi găsit, sub o înfățișare aspră, veșnica și adânca scârboșenie a omului și l-ar fi bucurat, l-ar fi împuternicit, l-ar fi mângâiat.

Apoi, zise cu glas tare: „Fățarnicii!” și căuta cu ochii pe călăreții despre care se vorbeau cele mai gogonate lucruri.

Văzu mulți dintre acei presupuși că măsluiesc cărțile, pentru care cluburile, oricum, sunt mijlocul de trai, singurul mijloc, mijloc bănuit pe drept.

Alții, cu nume foarte mari, trăiau pur și simplu din veniturile femeilor lor, era știut, alții din veniturile amantelor lor, se vorbea.

Mulți își plătiseră datoriile (faptă cinstită) fără să se poată ști de unde căpătaseră banii (taină foarte întunecoasă). Văzu oameni de finanțe a căror avere nemărginită avea la obârșie un furt, și care erau primiți pretutindeni, în casele cele mai nobile, apoi oamenii atât de respectați că micii negustori își descopereau capul înaintea lor, dar ale căror matrapazlâcuri sfruntate, în marile întreprinderi naționale, nu erau o taină pentru nimeni dintre aceia care știu lucrurile ceva mai de aproape. Toți aveau înfățișarea măreață, mândră, privirea obraznică, și cei cu barbă, și cei cu mustăți numai. Duroy râdea necontenit, repetând: „Să vă fie-n obraz, căzături desfrânate!”

Dar trecu o trăsură, descoperită, joasă și drăguță, dusă în trap puternic de doi cai subțiri albi, ale căror coamă și coadă zburau în vânt și mânați de o tânără femeie mică și bălaie, o curtezană cunoscută, care avea doi groomi dinapoia ei. Duroy se opri venindu-i să salute și să aplaude pe parvenita asta a dragostei, care își răsfăța cu îndrăzneală în această plimbare și la acest ceas al aristocratelor fățarnice, luxul fără frâu câștigat în așternut.

El simțea, poate nedeslușit, că era ceva asemănător între dânșii, o legătură de fire, că erau de același neam de oameni, de aceeași stare sufletească și că va izbândi prin mijloace îndrăznețe, tot de același soi.

Se întoarse mai încet, cu inima caldă de mulțumire, și sosi, puțin mai înainte de vreme, la ușa fostei sale amante.

Ea îl primi cu buzele întinse, parcă nu s-ar fi întâmplat nicio ruptură, ba, chiar uită, câteva clipe, înțeleaptă pază ce punea, acasă la ea, în dezmierdările lor. Apoi îi zise, sărutându-i capetele crețe ale mustăților:

— Nu știi ce nenorocire mi se întâmplă, drăguță! Nădăjduiam o plăcută lună de miere și iată că bărbatul meu îmi cade în spinare pentru șase săptămâni; a luat concediu. Dar nu vreau să stau șase săptămâni fără să te văd, mai cu seamă după mica noastră sfadă și uită-te cum am reglat lucrul. Vei veni luni să stai la masă la mine, i-am vorbit deja despre tine. Te voi prezenta.

Duroy sta la îndoială, neștiind ce să facă, pentru că nu se aflase niciodată față în față cu un bărbat cu a cărui femeie trăia. Se temea să nu-l dea vreun lucru pe față, puțină stângăcie, o privire, în sfârșit, ceva.

El îngăimă:

— Nu, nu vreau să nu fac cunoștință cu bărbatul tău. Ea stărui, foarte mirată, stând în picioare înaintea lui și holbându-și ochii cu nedumerire.

— Dar pentru ce? Ce comedie e asta? Asta se întâmplă în toate zilele! Nu te-am crezut așa de neghiob, zău.

— Ei bine, fie, voi veni la masă luni, zise Georges jignit.

Ea adăugă:

— Ca să fie cu totul firesc, va fi și Forestier cu nevasta. Dar nu crede că-mi face vreo plăcere să am musafiri.

Până luni, Duroy nu se mai gândi deloc la întâlnirea asta; dar iată că, urcând scările la doamna de Marelle, se simți tulburat într-un chip deosebit, că nu-i era scârbă să dea mâna cu acest soț, să-i bea vinul și să-i mănânce pâinea; dar se sfia de ceva și nu știa de ce.

Fu dus în salon și așteptă, ca întotdeauna. Apoi ușa odăii se deschise și se arătă un bărbat înalt, cu barba albă, decorat, serios și corect, care veni spre dânsul cu politețe:

— Soția mea mi-a vorbit adesea de dumneavoastră, domnule, și sunt încântat de cunoștință.

Duroy înainta silindu-se să-și ia o mutră foarte prietenoasă și strânse cu putere mâna întinsă a gazdei. Apoi, așezându-se, nu găsi nimic ce să vorbească.

Domnul de Marelle puse un lemn pe foc și întrebă:

— Vă îndeletniciți de multă vreme cu ziaristica?

— Numai de câteva luni, răspunse Duroy.

— A! Ați înaintat repede.

— Da, destul de repede; și începu să vorbească la întâmplare, fără a se prea gândi la ceea ce spunea, înșirând fleacuri, cum e obiceiul între oameni care nu se cunosc. Începea acum să capete siguranță și să găsească situația foarte atrăgătoare. Privea fața serioasă și vrednică de respect a domnului de Marelle cu dorința de a râde, cugetând: „Eu îți pun coarne ție, nene, îți pun coarne”. Și o mulțumire vicioasă îl cuprindea înlăuntrul său, o bucurie de tâlhar care a izbutit și care nu-i bănuit, o bucurie vicleană, peste măsură de plăcută. Îi veni deodată dorința să se împrietenească cu acest om, să-i câștige încrederea, să-l facă să-i povestească lucruri ascunse din viața lui.

Doamna de Marelle intră pe neașteptate și acoperindu-i cu o privire zâmbitoare și de nepătruns se duse către Duroy, care nu îndrăzni să-i sărute mâna înaintea bărbatului, după cum făcea în alte dați.

Era liniștită și veselă, ca un om obișnuit cu orice, încredințată în prefăcătoria ei înnăscută și fără fățărnicie, că întâlnirea asta era firească și la locul ei. Laurine se arătă și veni, mai cuminte decât de obicei, să întindă fruntea lui Georges, cam fricoasă din pricină că era tatăl său de față:

— Ei bine, azi nu-l mai chemi Bel-Ami?

Și copila se înroși, parcă s-ar fi dat pe față cine știe ce faptă, un lucru care trebuia tăinuit, de parcă s-ar fi dezvăluit un secret bine ascuns și cam vinovat al inimii sale.

Când sosi familia Forestier, toți se speriară de starea lui Charles. Slăbise și se îngălbenise grozav într-o săptămână și tușea neîncetat. De altminteri, el vesti că vor pleca la Cannes joia viitoare, respectând ordinul formal al doctorului.

Ei plecară devreme și Duroy zise dând din cap:

— Mi se pare că-l paște moartea. Nu mai vede iarbă verde.

Doamna de Marelle zise cu seninătate:

— O, e pierdut! Iată unul care a avut noroc să găsească o femeie cum e a lui.

— Îi dă mult ajutor?, întrebă Duroy.

— Adică face tot. Ea e la curent cu toate, cunoaște pe toți, prefăcându-se că nu vede pe nimeni; capătă tot ce vrea, cum vrea și când vrea. O, e deșteaptă, dibace și intrigantă cam nu e alta. Iată o comoară pentru un bărbat care vrea să se ridice.

Georges zise:

— Are să se mărite din nou în curând, fără îndoială?

Doamna de Marelle răspunse:

— Da. Și nu m-aș mira dacă și-ar fi pus ochii pe cineva… un deputat… afară dacă… n-ar voi el… căci… căci… poate ar fi piedici mari… morale… în sfârșit, iată. Nu știu nimic.

Domnul de Marelle mormăi, cu o nerăbdare stăpânită:

— Tu dai a înțelege întotdeauna o grămadă de lucruri care nu-mi plac. Să nu ne amestecăm niciodată în treburile altora. Ajunge să ne îngrijim de conștiința noastră. Asta ar trebui să fie regulă pentru toată lumea.

Duroy se retrase, cu inima tulburată și cu mintea plină de planuri nehotărâte.

A doua zi se duse să facă o vizită la Forestieri și-i găsi sfârșindu-și de făcut bagajele. Charles, întins pe-o canapea, mărea înadins oboseala răsuflării și repeta:

— Ar fi trebuit să plec de o lună.

Apoi îi dădu lui Duroy o mulțime de recomandări pentru ziar, deși totul fusese pus la cale cu domnul Walter.

La plecare, Georges îi strânse cu putere mâinile tovarășului său:

— Ei bine, nene, la revedere!

Cum doamna Forestier îl petrecu până la ușă, el îi zise repede:

— N-ați uitat înțelegerea noastră? Suntem prieteni și aliați, nu-i așa? Deci, dacă aveți nevoie de mine, în orice, nu stați la îndoială. O telegramă sau o scrisoare și voi asculta.

Ea murmură:

— Mulțumesc, nu voi uita. Și ochii ei îi ziseră și ei „Mulțumesc” într-un chip mai adânc și mai dulce.

Când Duroy era pe scări, întâlni pe domnul de Vaudrec, pe care-l mai văzuse o dată la dânsa, urcând cu pași rari. Contele părea trist – de această plecare, poate?

Voind să se arate bine crescut, ziaristul îl salută cu o grabă respectuoasă.

Celălalt răspunse curtenitor, dar puțin cu mândrie.

Familia Forestier plecă joi seara.