Bel-Ami/Partea întâi/Capitolul 3

Sari la navigare Sari la căutare
Partea întâi - Capitolul 2 Bel-Ami de Guy de Maupassant
Partea întâi - Capitolul 3
Partea întâi - Capitolul 4


Când Georges Duroy ajunse în stradă, stătu pe gânduri ce să facă. Îi venea să alerge, să viseze, să meargă înainte-i ca să se gândească la viitor și să respire aerul dulce al nopții. Dar îl urmărea gândul articolelor cerute de papa Walter și se hotărî să se ducă acasă îndată și să se pună pe lucru.

Se întoarse cu pași mari, ajunse la bulevardul exterior și merse până în strada Boursault unde locuia. Casa, cu șase etaje, era locuită de douăzeci de familii, de lucrători și de negustori, și urcând scările, pe care le lumina cu chibrituri aprinse și care erau pline de bucăți de hârtie, de mucuri de țigară, de murdării de pe la bucătărie, îl cuprinse o sfâșietoare senzație de dezgust și o grabă de a ieși de acolo, de a ședea ca oamenii bogați, în locuințe curate, cu covoare. Un miros greu de mâncare, de privată, un miros stătut de zoaie și de mucegai, pe care niciun curent de aer nu l-ar fi putut alunga din această locuință o umplea de sus până jos.

Camera tânărului, la catul al cincilea, dădea, ca spre o prăpastie adâncă, pe nemărginita linie a căii ferate de Vest, tocmai deasupra gurii tunelului, aproape de gara Batignolles. Duroy deschise fereastra și se sprijini cu coatele pe marginea de fier ruginit.

Dedesubtul său, în fundul găurii întunecoase, trei semnale roșii, nemișcate, păreau niște ochi mari ai unei dihănii; și mai departe se vedeau altele, și încă altele, mai departe încă. La fiecare clipă, fluierături lungi sau scurte străbăteau întunericul, unele aproape, altele care abia se auzeau, venite de departe, dinspre Asnières. Una dintre ele se apropia, scoțând necontenit strigătul său plângător, care se mărea din clipă în clipă, și deodată se ivi o mare lumină galbenă, care alerga cu un zgomot puternic; și Duroy privi cum se aruncau în tunel lungile mătănii de vagoane.

Apoi își zise: „Haide, la lucru!” Puse lumânarea pe masă. Dar în momentul când se așeză să scrie, băgă de seamă că n-avea decât hârtie de scrisori. Atâta pagubă, le va întrebuința deschizând foaia în toată mărimea sa. Muie condeiul în cerneală și scrise, deasupra, cu cea mai frumoasă slovă a sa:


Amintirile unui vânător din Africa


Apoi căută începutul frazei întâia. Stătea cu fruntea în mână, cu ochii ațintiți pe pătratul alb întins înainte-i. Ce să spună? Nu mai găsea nimic din ceea ce povestise adineauri, nicio anecdotă, niciun fapt, nimic. Îi veni o idee: „Trebuie să încep cu plecarea.” Și scrise:


Era în 1874, cam pe la 15 mai, pe când Franța, obosită, se odihnea în urma catastrofei anului îngrozitor…


Și se opri deodată, neștiind cum să aducă din condei ceea ce urma: îmbarcarea sa, călătoria, cele dintâi emoții. După zece minute de gândire se hotărî să amâne pe a doua zi pagina pregătitoare de la început, și să facă acum o descriere a Algerului. Și înșiră pe hârtie:


Alger este un oraș alb peste tot…


Fără să poată spune altceva. El vedea în minte frumoasa cetate luminoasă, care se prăvălea de sus, de pe munte, ca o cascadă de case joase, în mare, dar nu găsea niciun cuvânt care să spună ceea ce văzuse, ceea ce simțise. După o mare sforțare, adăugă:


E locuit în parte de arabi…


Apoi aruncă condeiul pe masă și se ridică.

Zări pe micul pat de fier, în care locul trupului său făcuse o adâncitură, hainele de toate zilele, aruncate, obosite, lățite, păcătoase ca niște veștminte de morgă. Și, pe un scaun de paie, pălăria sa de mătase, singura sa pălărie; părea deschisă pentru a primi pomana.

Pereții camerei, îmbrăcați cu hârtie cenușie desenată cu buchete albastre, aveau tot atâtea pete cât și flori, pete vechi, îndoielnice, care nu se știa bine ce-s, gândaci striviți ori picături de grăsime, mânjitură de degete pline de o pomadă, sau clăbuci din baia de spălat rufe. Era sărăcia rușinoasă, în toată puterea ei. Și simți înverșunarea împotriva sărăciei vieții sale. Își zise că trebuia neapărat să iasă din starea asta, fără întârziere, că trebuia să se sfârșească chiar de a doua zi cu acest trai nevoiaș. Apucându-l deodată o dorință de a lucra, se așeză din nou la masă și începu iarăși să caute fraze cu care să istorisească fizionomia străină și fermecătoare a Algerului, această anticameră a Africii tainice și adânci, Africa arabilor rătăcitori și a negrilor necunoscuți, Africa neexplorată și ispititoare, ale cărei dobitoace de necrezut parc-ar fi din povești: struții, aceste găini extravagante, gazelele, aceste capre dumnezeiești, girafele surprinzătoare și caraghioase, cămilele serioase, hipopotamii înfricoșători, rinocerii pociți și gorilele, acești frați înspăimântători ai omului, – le vedem adesea în grădinile publice.

Simțea nehotărât că-i vin idei; poate le-ar fi putut spune din gură, dar cu cuvinte scrise îi era cu neputință.

Și neputința sa îi pricinuia fierbințeli; se sculă din nou cu mâinile ude de sudoare și cu bătăi puternice de tâmplă.

Și căzându-i ochii pe socoteala spălătoresei, adusă, chiar în seara aceea, de portar, fu cuprins de o deznădejde ucigătoare. Toată bucuria îi pieri într-o clipă, împreună cu încrederea întrânsul și credința în viitor. Se sfârșise; totul se sfârșise, nu va ajunge la nimic; nu va fi nimic; se simțea deșert, nevrednic, netrebnic, osândit.

Și se întoarse să se rezeme cu coatele de fereastră, tocmai în momentul când un tren ieșea din tunel cu un zgomot neașteptat de puternic. Se ducea departe, peste câmpii și șesuri, înspre mare. Și amintirea părinților săi îi cuprinse sufletul.

Acest tren avea să treacă pe lângă ei, la câțiva kilometri numai de casa lor.

Văzu în minte căsuța, sus pe costișă, de unde se vede Rouen și nemărginita vale a Senei, la poarta satului Canteleu. Părinții săi țineau o crâșmă mică, un mic rateș, în care veneau să prânzească mahalagiii din oraș: „À la Belle-Vue”. Ei voiseră să scoată din fiul lor un coconaș și-l dăduseră într-un liceu-internat. După ce sfârși învățătura și căzu la bacalaureat, intră în armată cu gândul să se facă ofițer, colonel, general. Dar, dezgustat de militărie mult mai înainte de a sfârși termenul de cinci ani, visase să-și facă norocul la Paris.

Venise aici, după ce se eliberase, cu toate rugăciunile părinților săi, care, înșelați în visurile lor, voiau acum să-l țină pe lângă dânșii.

La rândul său, nădăjduia într-un viitor frumos; vedea în depărtare izbânda, mulțumită unor împrejurări nedeslușite în mintea sa, dar pe care desigur le va putea el produce și învârti cu folos.

La regiment avusese succese de cazarmă, cuceriri ușoare și chiar aventuri într-o treaptă mai înaltă a societății, când a înșelat pe fata unui perceptor, care voia să părăsească totul pentru a merge cu dânsul, și pe femeia unui avocat care încercase să se înece din pricina durerii că a fost părăsită.

Tovarășii ziceau despre dânsul: „Asta-i un viclean, un pehlivan, un iscusit, are s-o scoată la capăt”. Și el își făgăduise într-adevăr să fie un viclean, un pehlivan și un iscusit.

Mintea sa de normand, lovită de faptele zilnice ale vieții de cazarmă, lărgită prin pildele de potlogării din Africa, prin câștiguri nepermise, prin șmecherii suspecte, prelucrată de asemenea de ideile de cinste care domnesc în armată, de îngâmfarea soldățească, de sentimentele patriotice, de istoriile generoase povestite între subofițeri și de deșertăciunea de breaslă, ajunsese o cutie cu trei funduri în care se găseau de toate.

Dar dorința de a ajunge le stăpânea pe toate.

Fără să-și dea seama, începu să bată câmpii cu gândul, cum făcea în toate serile. Își închipuia în minte o strălucită întâmplare amoroasă, care l-ar aduce, dintr-o dată, la îndeplinirea planurilor sale. Să ia fata unui bancher sau a unui boier mare, întâlnită pe stradă și cucerită la întâia vedere.

Fluieratul ascuțit al unei locomotive care, ieșind singură din tunel, ca un iepure din vizuina sa, și alergând din toate puterile pe șine, fugea către depozitul de mașini, unde avea să se odihnească, îl trezi din visul său.

Atunci, cuprins din nou de nădejdea nedeslușită și veselă care-i umplea aproape întotdeauna sufletul, aruncă, la întâmplare, o sărutare în întunericul nopții, o sărutare de dragoste spre chipul femeii așteptate, o sărutare de dorință către averea poftită. Apoi închise fereastra și începu să se dezbrace murmurând: „Lasă, voi fi mai cu chef mâine dimineață. În astă seară nu-s în toate apele mele. Și apoi, poate, am băut cam mult. În așa împrejurări nu poți lucra bine”.

Se întinse în pat, suflă în lumânare și adormi aproape îndată. Se trezi devreme, cum te trezești în zile de puternică nădejde sau de grijă, și sărind din pat se duse să deschidă fereastra ca să înghită o ceașcă bună de aer, cum zicea el.

Casele din strada Rome, în față, de cealaltă parte a șanțului drumului de fier, strălucitoare în lumina răsăritului de soare, păreau văruite cu lumină albă.

Departe, la dreapta, se zăreau dealurile de la Argenteuil, înălțimile de la Sannois și morile de la Ogremont, într-o ceață albăstrie și ușoară, asemănătoare cu un val mic plutitor și străveziu aruncat pe orizont.

Duroy privi câteva minute câmpia îndepărtată și murmură: „Al dracului de frumos trebuie să fie pe acolo într-o zi ca asta”. Apoi își aduse aminte că trebuie să se pună pe lucru, și fără întârziere, și de asemenea să trimită pe fiul portarului, în schimbul unui bacșiș de cincizeci de bani, să spună la birou că e bolnav.

Se așeză la masă, muie condeiul în cerneală, își sprijini capul de mână, și căută idei. În zadar. Nu-i venea nimic.

Dar nu-și pierdu curajul. Își zise: „Desigur, n-am obișnuința. Asta-i un meșteșug, care trebuie învățat, ca oricare altul. Trebuie să fiu ajutat la început. Mă duc să caut pe Forestier, care-mi va ticlui articolul în zece minute”.

Și se îmbrăcă. Când ajunse în stradă, judecă cum că era încă prea dimineață și că nu se putea duce la prietenul său care trebuie că dormea mai târziu. Se plimbă deci, încetinel, sub copacii de pe bulevardul exterior.

Încă nu erau nouă ceasuri când ajunse la parcul Monceau, foarte răcoros din pricină că fusese stropit.

Se așeză pe o bancă și începu să viseze. Un tânăr foarte elegant trecea mereu pe dinainte-i, așteptând fără îndoială o femeie.

Ea se ivi, acoperită cu un văl, cu pasul grăbit, și luându-i brațul, după o scurtă strângere de mână, se îndepărtară.

O furtunoasă nevoie de dragoste umplu inima lui Duroy, o nevoie de dragoste distinsă, parfumată, gingașă. Se sculă și plecă gândind la Forestier. Avea noroc ăsta!

Ajunse dinaintea casei, tocmai când prietenul său ieșea.

— Iată-te! La vremea asta! Ce vrei?

Duroy, tulburat de întâlnirea asta tocmai când celălalt pleca, bolborosi:

— Pentru că…, pentru că…, nu pot să fac articolul, știi, articolul asupra Algeriei, pe care mi l-a cerut domnul Walter. Nu-i de mirare, ținând seama că n-am scris niciodată până acum. Trebuie practică și pentru asta ca pentru toate. Mă voi deprinde foarte repede, de asta-s sigur, dar, la început, nu știu cum s-o iau. Am ideile, le am pe toate, și nu pot izbuti să le exprim.

Se opri, stând puțin la îndoială. Forestier zâmbea răutăcios:

— Cunosc asta.

Duroy începu iar:

— Da, asta trebuie să se întâmple tuturor la început. Ei bine, veneam… veneam să-ți cer o mână de ajutor… în zece minute îl vei da gata tu, îmi vei arăta chipul în care trebuie să compun. Îmi vei da o bună lecție de stil, și fără tine nu voi putea-o scoate la capăt.

Celălalt zâmbea necontenit cu veselie. Bătând pe fostul său tovarăș pe umăr, îi zise:

— Du-te sus la nevastă-mea, ea te va pune pe cale tot așa de bine ca și mine. Am deprins-o cu treaba asta. Eu n-am timp dimineața asta, altminteri te-aș fi îndatorat bucuros.

Duroy, intimidat deodată, stătea la îndoială, nu îndrăznea:

— Dar, la vremea asta, nu mă pot înfățișa înaintea ei!

— Ba da, poți. S-a sculat. O vei găsi în cabinetul meu de lucru, pregătindu-se să regleze niște note pentru mine.

Celălalt nu voia să urce.

— Nu… asta-i cu neputință…

Forestier îl apucă de umeri, îl învârti pe călcâie și-l împinse spre scări:

— Da’ pleacă, tanăule , când îți spun odată. Doar n-ai să mă faci să urc cele trei etaje ca să te prezint și să explic întâmplarea…

Atunci, Duroy se hotărî:

— Mulțumesc, mă duc. Îi voi spune că m-ai silit tu, cu totul silit, s-o caut.

— Da, și n-are să te mănânce, fii liniștit. Mai ales nu uita, la trei ceasuri.

— O! N-ai grijă.

Și Forestier se duse grăbit, în vreme ce Duroy urca încet, scară cu scară, gândindu-se ce să spună și neliniștit de primirea ce i se va face.

Servitorul veni să-i deschidă. Avea o pestelcă albastră și era cu mătura în mână.

— Domnul a plecat, zise el, fără să aștepte întrebarea. Duroy stărui:

— Întreabă pe doamna Forestier dacă mă poate primi și spune-i că vin din partea bărbatului dumisale, cu care m-am întâlnit pe stradă.

Apoi așteptă. Omul se întoarse, deschise o ușă la dreapta, și anunță:

— Doamna așteaptă pe domnul.

Ședea într-un jilț de birou, într-o odaie mică ale cărei ziduri erau cu totul ascunse de cărți bine rânduite pe polițe de lemn negru. Tartajele de culori deosebite, roșii, galbene, verzi, violete și albastre, dădeau culoare și veselie acestei alinieri monotone de volume.

Ea se întoarse, zâmbind necontenit, îmbrăcată într-un capot alb garnisit cu dantelă; și întinse mâna, arătând brațu-i gol în mâneca deschisă larg.

— Așa devreme?, întrebă ea; apoi: Asta nu-i supărare, e numai o întrebare.

— O!, doamnă, eu nu voiam să urc scările; dar m-a silit soțul dumneavoastră, cu care m-am întâlnit jos. Sunt așa de încurcat că nici nu îndrăznesc să spun ce m-a adus aici, îngăimă el.

Îi arătă un scaun:

— Stați și vorbiți.

Se juca cu un condei de pană de gâscă, învârtindu-l cu dibăcie; și înaintea ei stătea o foaie mare de hârtie, scrisă pe jumătate, întreruptă la sosirea tânărului.

Părea acasă la dânsa înaintea acestei mese de lucru, în voie ca și în salonul său, îndeletnicindu-se cu treaba de toate zilele. Un miros ușor se ridica din capot, mirosul proaspăt al toaletei de curând făcute. Și Duroy căuta să ghicească, i se părea că vede trupul tânăr și curat, gras și cald, ușor învelit de stofa moale.

Neprimind răspuns, ea vorbi din nou:

— Ei bine, spuneți, despre ce e vorba? El murmură, cu frică:

— Iată… dar într-adevăr… nu îndrăznesc. Am lucrat aseară foarte târziu… și azi dimineață… foarte devreme… ca să fac articolul despre Algeria pe care mi l-a cerut domnul Walter… și nu ajung la niciun capăt… am rupt toate încercările… Eu n-am obișnuința acestei munci; și veneam să cer lui Forestier să-mi ajute… o singură dată…

Ea îi tăie vorba râzând din toată inima, fericită, bucuroasă și măgulită:

— Și v-a trimis la mine…? Asta-i drăguț…

— Da, doamnă. Mi-a spus că dumneavoastră mă veți scoate din încurcătură mai bine decât dânsul… Dar eu nu îndrăzneam, nu voiam. Înțelegeți…

Ea se ridică:

— Are să fie fermecător să colaborăm în chipul acesta. Sunt încântată de ideea dumneavoastră. Poftim, așezați-vă în locul meu, căci scrisul meu e cunoscut la ziar. Și-o să-ți turnăm un articol, dar colea, un articol de succes.

El se așeză, luă un condei, întinse înainte-i o foaie de hârtie și așteptă. Doamna Forestier, rămasă în picioare, îl privea cum se pregătește; apoi luă o țigară de pe sobă și o aprinse.

— Nu pot lucra fără să fumez, zise ea. Să vedem ce vreți să istorisiți?

El se uită la dânsa cu mirare.

— Dar eu nu știu, deoarece am venit la dumneavoastră pentru asta.

Ea răspunse:

— Da, vă voi pune lucrul la cale, voi face sosul, dar îmi trebuie mâncarea.

El rămase încurcat; în sfârșit, zise fără hotărâre:

— Aș voi să-mi povestesc călătoria de la început.

Ea se așeză atunci jos în fața lui, de cealaltă parte a mesei, și-l privi în ochi:

— Ei bine, povestiți-mi întâi numai pentru mine, înțelegeți, fără să uitați nimic, și eu voi alege ceea ce trebuie păstrat.

Dar el nu știa de unde să înceapă și ea începu să-l întrebe cum ar fi făcut un preot la spovedanie, punându-i întrebări hotărâte, care îi aminteau amănunte uitate, oameni întâlniți, chipuri abia zărite.

După ce-l sili să vorbească astfel un sfert de ceas, îl opri deodată:

— Acum, să începem. Mai întâi presupunem că scrieți unui prieten impresiile dumneavoastră, ceea ce vă îngăduie să spuneți o grămadă de fleacuri, de observații de tot felul, să fiți natural și glumeț, de vom putea. Începeți:


Scumpul meu Henry,

Vrei să știi ce e Algeria, vei ști. Neavând ce face în micu-mi bordei de glod uscat care-mi slujește drept locuință, îți voi trimite un fel de jurnal al vieții mele, zi cu zi, ceas cu ceas. Câteodată va fi cam prea-prea, atâta pagubă, nu ești dator să-l arăți doamnelor pe care le cunoști…


Ea se opri să-și aprindă din nou țigara și, în același timp, se opri și scârțăitul ușor al condeiului de pană pe hârtie.

— Continuăm, zise ea.


Algeria e o țară mare, franceză, la granița marilor țări necunoscute, care se cheamă pustiul, Sahara, Africa Centrală etc., etc. Algerul este poarta, poarta albă și fermecătoare a acestui continent ciudat.

Dar mai întâi trebuie să te duci întrânsul, ceea ce nu-i trandafiriu pentru oricine. Eu sunt, o știi, un minunat călăreț, atâta vreme cât dresez caii colonelului, dar poți fi bun călăreț și marinar rău. Asta-i cazul meu.

Îți aduci aminte de maiorul Simbretas, pe care-l porecleam doctor Ipeca? Când ne socoteam vrednici de douăzeci și patru de ceasuri de infirmerie, locaș sfânt, treceam la vizită.

El stătea pe scaunul său, cu coapsele-i mari în pantalonii săi roșii, cu mâinile pe genunchi, cu cotul în aer, și-și rotea ochii cei mari mușcându-și mustața albă.

Iți aduci aminte prescripția sa:

„Acestui soldat i s-a stricat stomacul. Dați-i vomitivul nr. 3 după formula mea și apoi douăsprezece ceasuri de odihnă; are să-i fie bine.”

Acest vomitiv nu dădea greș niciodată. Îl înghițeai pentru că trebuia. Apoi, după ce treceai prin formula doctorului Ipeca, te bucurai de douăsprezece ceasuri de odihnă, câștigate pe drept.

Ei bine, scumpul meu, pentru a ajunge în Africa trebuie să suferi, patruzeci de ceasuri, un alt soi de vomitiv care nu dă greș, după formula Companiei Transatlantice.


Ea își freca mâinile cu totul fericită de ideea sa.

Se sculă și începu să umble după ce-și aprinse o altă țigară și dicta scoțând norișori de fum, care ieșeau mai întâi drept dintr-o mică gaură rotundă în mijlocul buzelor sale strânse, apoi, lărgindu-se, se împrăștiau lăsând pe alocurea în aer linii cenușii, un fel de ceață străvezie, un abur asemenea cu ața de păianjen. Uneori împrăștia cu mâna unele din aceste urme ușoare, care întârziau să piară; iar alteori le tăia cu o mișcare spintecătoare a arătătorului și pe urmă privea cu băgare de seamă cum se pierdeau cele două bucăți ale ușorului abur.

Și Duroy, cu ochii ridicați, urmărea fiecare gest al ei, fiecare întorsătură, fiecare mișcare a trupului și feței sale ocupate cu acest joc, cu care nu cheltuia nimic din gândirea sa.

Ea închipuia acuma peripețiile călătoriei, zugrăvea tovarăși de drum scorniți de dânsa și potrivea o întâmplare amoroasă cu femeia unui căpitan de infanterie care se ducea la bărbatul său.

Apoi, așezându-se, întrebă pe Duroy despre topografia Algeriei, pe care ea n-o știa defel. În zece minute ea o știu ca și dânsul și făcu un mic capitol de geografie politică și colonială, pentru a pune pe cititor la curent și a-l pregăti bine să înțeleagă chestiile serioase, care vor fi ridicate în articolele următoare.

Apoi urmă cu o călătorie în provincia Oran, o călătorie fantezistă, în care mai cu seamă era vorba de femei – maure, evreice, spaniole.

— Numai asta interesează!, zise ea.

Sfârși printr-un popas la Saida, la poalele platourilor înalte, și printr-o mică dragoste între subofițerul Georges Duroy și o lucrătoare spaniolă de la Ain-el-Hadjar. Povesti întâlnirile, noaptea, pe muntele pietros și gol, când șacalii, hienele și câinii arăbești țipă, latră și urlă în mijlocul stâncilor.

Și zise cu glasul vesel:

— Urmarea, pe mâine! Apoi, sculându-se:

— Așa se scrie un articol, scumpul meu domn. Iscăliți, mă rog!

El stătea nehotărât.

— Dar iscăliți!

Atunci începu să râdă și scrise dedesubtul paginii:


Georges Duroy


Ea fuma înainte, umblând; și el o privea necontenit, neștiind ce să-i spună drept mulțumire, fericit de a fi lângă dânsa, plin de recunoștință și de bucuria senzuală a acestei apropieri care se năștea între dânșii. I se părea că tot ceea ce era împrejur făcea parte dintr-însa, tot, până și pereții acoperiți cu cărți. Scaunele, mobilele, aerul în care plutea mirosul de tutun aveau ceva deosebit, bun, dulce, fermecător, care venea de la dânsa.

Ea întrebă pe neașteptate:

— Ce părere aveți despre prietena mea, doamna de Marelle?

El rămase nedumerit:

— O găsesc… o găsesc foarte plăcută.

— Nu-i așa?

— Da, desigur.

Îi venea să adauge:

— Dar nu ca dumneavoastră, dar nu îndrăzni.

Ea zise:

— Și când ați ști cât e de nostimă, de originală, de deșteaptă! E o bohême zău, o adevărată bohême, de aceea n-o iubește deloc bărbatu-său. El vede numai defectele și nu prețuiește deloc calitățile.

Duroy rămase uimit când auzi că doamna Marelle e măritată. Și totuși, asta era foarte firesc. El întrebă:

— Uite… e măritată? Și cu ce se ocupă bărbatu-său?

Doamna Forestier ridică puțin din umeri și din sprâncene, cu o singură mișcare, dar plină de înțelesuri cu neputință de înțeles.

— O! E inspector al liniei de Nord. Stă la Paris opt zile pe lună. Ceea ce femeia sa numește „serviciul obligator”, sau încă „săptămâna de corvoadă” sau încă „săptămâna patimilor”. Când o veți cunoaște mai bine, veți vedea cât e de fină și drăguță. Duceți-vă s-o vedeți zilele astea.

Duroy nu mai pleca; i se părea că are să rămână pentru totdeauna, că era acasă.

Dar ușa se deschise fără zgomot și un domn înalt, care nu fusese anunțat, înainta.

Văzând un bărbat, se opri. Doamna Forestier păru încurcată o clipă, apoi zise, cu glasu-i obișnuit, măcar că i se urcase puțină roșeață în obraji:

— Intră, scumpul meu. Îți prezint un bun tovarăș al lui Charles, domnul Georges Duroy, un viitor ziarist.

Apoi, cu un altfel de glas, recomandă:

— Cel mai bun și mai de aproape prieten al nostru, contele de Vaudrec.

Amândoi bărbații se înclinară, privindu-se în străfundul ochilor, și Duroy plecă îndată.

Nu-l opriră. Îngăimă câteva mulțumiri, strânse mâna întinsă a tinerei femei, se înclină iarăși către nou-venit, care se ținea rece și serios ca om din lumea mare ce era, și ieși cu totul tulburat ca și când ar fi făcut vreo prostie.

Când ajunse în stradă se simți trist, nemulțumit, chinuit de nedeslușita senzație a unei mâhniri ascunse. Mergea drept înainte, întrebându-se de ce-l apucase această melancolie neașteptată; nu se pricepea deloc, dar chipul aspru al contelui de Vaudrec, cam bătrân deja, cu părul cărunt, cu aerul liniștit și obraznic al unui particular foarte bogat și sigur de sine îi veneau neîncetat în minte. Și băgă de seamă că sosirea acestui necunoscut, care sfărâmase această convorbire fermecătoare între patru ochi, cu care inima sa se obișnuise deja, îl făcuse să simtă acel fior rece de deznădejde, pe care ajunge uneori să ni-l dea o vorbă auzită, o nenorocire abia zărită, cele mai mici lucruri.

Și i se păru, fără a pricepe de ce, că și acest om rămăsese nemulțumit că l-a găsit acolo.

N-avea nimic de făcut până la ceasurile trei; și încă nu era amiază. Avea în buzunar cinci franci și cincizeci; se duse să prânzească la restaurantul Duval. Apoi rătăci pe bulevard; și când sunară trei, sui scările-reclamă ale redacției.

Băieții de birou, așezați pe o bancă, cu brațele încrucișate, așteptau, pe când, în dosul unui soi de catedră de profesor, un ușier rânduia corespondența care tocmai sosise. Aparențele erau minunate, vrednice să insufle respect vizitatorilor. Toți aveau o înfățișare demnă, aleasă, cum trebuia să fie în anticamera unui mare ziar.

Duroy întrebă:

— Domnul Walter, mă rog.

Ușierul răspunse:

— Domnul director e în conferință. Dacă binevoiți, mai stați puțin. Și arătă salonul de așteptare, plin deja de lume.

Erau acolo bărbați serioși, decorați, însemnați, și oameni neîngrijiți, la care nu se zărea cămașa, a căror redingotă, încheiată până la gât, avea pe piept pete care aminteau conturul continentelor și al mărilor de pe hărțile geografice. Între acești oameni erau și trei femei. Una dintre ele era frumușică, zâmbitoare, gătită și avea înfățișarea unei cocote; vecina sa, cu fața tragică, zbârcită, gătită într-un chip sever, avea în ea acel ceva de ponosit, de artificial, pe care îl au de obicei actrițele bătrâne, un fel de tinerețe falsă și vânturatică, ca un parfum de dragoste râncezită.

A treia femeie, cernită, stătea într-un colț, cu o înfățișare de văduvă nemângâiată. Duroy se gândea că asta trebuie să fi venit să ceară de pomană.

Dar trecuseră peste douăzeci de minute și nu fusese primit nimeni.

Atunci, lui Duroy îi veni o idee și-l aborda pe ușier:

— Domnul Walter mi-a dat întâlnire la trei ceasuri, zise el. În tot cazul, vezi dacă prietenul meu domnul Forestier nu este aici.

Fu dus printr-un coridor lung care dădea într-o sală mare unde patru domni scriau împrejurul unei mese verzi și late.

Forestier, în picioare dinaintea sobei, fuma o țigară jucând bilboquet. Era foarte dibaci la acest joc și lovea de fiecare dată bila cea mare, de tisă galbenă, în vârful cel de lemn.

Număra: „Douăzeci și două, douăzeci și trei, douăzeci și patru, douăzeci și cinci”.

Duroy zise: „Douăzeci și șase”. Și prietenul său își ridică ochii, fără a-și opri mișcarea regulată a brațului:

— Iată-te! Ieri am făcut cincizeci și șapte în șir. Nimeni nu-i mai tare aici decât mine, afară de Saint-Potin. Ai văzut pe patron? Nu-i nimic mai caraghios decât să vezi pe paracliserul ăla de Norbert jucând bilboquet. Deschide gura parcă vrea să înghită bila.

Unul dintre redactori își întoarse capul spre dânsul:

— Ce zici, Forestier, știu un bilboquet de vânzare, unul minunat, din lemn de Mexic. A fost al regelui Spaniei, după cât aud. Cere șaizeci de franci. Nu-i scump.

Forestier întrebă:

— Unde-i? Și greșind a treizeci și șaptea lovitură, deschise un dulap unde Duroy văzu vreo douăzeci de bilboquete foarte frumoase, înșirate și numerotate ca niște obiecte de lux într-o colecție. Apoi, punându-și instrumentul la locul său obișnuit, întrebă încă o dată: Unde-i acest juvaier?

Ziaristul răspunse:

— La un vânzător de bilete de la Vaudeville. Dacă vrei, ți-l voi aduce mâine.

— Ne-am înțeles. Dacă-i într-adevăr frumos, îl iau; niciodată nu s-ar putea zice că ai prea multe bilboquete.

Apoi, întorcându-se spre Duroy:

— Vino cu mine să te introduc la patron, altminteri poți mucezi până la șapte deseară.

Trecură prin salonul de așteptare, unde aceiași oameni stăteau ca și adineauri. Îndată ce se ivi Forestier, femeia cea tânără și actrița cea bătrână, sculându-se repede, veniră la dânsul. El le duse, una după alta, în dreptul ferestrei, și cu toate că avură grijă să vorbească încet, Duroy băgă de seamă că el le tutuia pe amândouă.

Apoi, împingând două uși capitonate, intrară la director.

Conferința, care ținea de un ceas, era o partidă de ecarté cu câțiva dintre domnii cei cu pălăria joasă, pe care Duroy îi văzuse cu o zi înainte.

Domnul Walter ținea cărțile și juca cu o atenție încordată și cu mișcări viclene, pe când adversarul său punea jos, ridica, mânuia ușoarele cartoane colorate cu o mlădiere, dibăcie și grație de jucător deprins. Norbert de Varenne scria un articol, așezat în fotoliul directorial, iar Jacques Rival, întins cât era de lung pe un divan, fuma o țigară cu ochii închiși.

Mirosea a stătut, a piele de mobile, a tutun și a imprimerie; se simțea acel miros deosebit al sălilor de redacție, pe care îl cunosc toți ziariștii. Pe masa de lemn negru încrustată cu aramă zăcea o nemaivăzută grămadă de hârtii: scrisori, cărți, ziare, reviste, note ale furnizorilor, imprimate de tot felul.

Forestier strânse mâna celor care puneau rămășaguri, stând în picioare în dosul jucătorilor, și fără să spună o vorbă, privea jocul; apoi, îndată ce papa Walter câștigă, prezentă:

— Iată, prietenul meu Duroy.

Directorul privi pe tânăr pe deasupra sticlelor ochelarilor, apoi întrebă:

— Îmi aduceți articolul? Ar merge bine azi, o dată cu afacerea Morel.

Duroy scoase din buzunar foile de hârtie îndoite în patru:

— Iată, domnule.

Patronul păru încântat și, zâmbind, îi spuse:

— Foarte bine, foarte bine. Vă țineți de cuvânt. Trebuie să revezi, Forestier!

Dar Forestier se grăbi să răspundă:

— Nu-i nevoie, domnule Walter: am făcut cronica împreună cu el, ca să-l învăț meseria. E foarte bună.

Și directorul, care lua cărțile date de un domn înalt, slab, un deputat de centru-stânga, zise nepăsător:

— Atunci, de minune.

Mai înainte de a se începe partida nouă, Forestier se plecă spre urechea lui:

— Știți că mi-ați făgăduit că veți lua pe Duroy în locul lui Marambot. Voiți să-l opresc cu aceleași condiții?

— Da, desigur.

Și, luând brațul prietenului său, jurnalistul se îndepărtă, în vreme ce domnul Walter se puse iar pe jucat.

Norbert de Varenne nu ridicase capul, părea că nu l-a văzut și nu l-a cunoscut pe Duroy. Jacques Rival, dimpotrivă, îi strânsese mâna cu putere, demonstrație voită de coleg bun pe care poți pune temei la nevoie.

Trecură iarăși prin salonul de așteptare și, pe când toți ridicau ochii, Forestier zise femeii celei mai tinere, cu glas ca să fie auzit:

— Directorul vă va primi numaidecât. În acest moment e în conferință cu doi membri ai comisiei bugetare.

Apoi trecu repede, grăbit și măreț, ca și când s-ar fi dus să dea o telegramă de cea mai mare însemnătate.

Îndată ce intrară în sala de redacție, Forestier luă îndată bilboquetul său și se apucă să se joace.

Apoi îi zise lui Duroy, întrerupându-se din când în când pentru a număra loviturile:

— Iată! Vei veni aici în toate zilele la ceasurile trei și îți voi spune drumurile și vizitele ce trebuie să le faci, fie seara, fie ziua, fie dimineața. Unul – îți voi da mai întâi o scrisoare de introducere pentru șeful întâiului birou al prefecturii poliției; doi – care te va pune în legătură cu unul dintre amploaiații săi. Și te vei înțelege cu dânsul pentru toate noutățile însemnate – trei – ale serviciului prefecturii, noutățile oficiale și quasi-oficiale, bineînțeles. Pentru amănunte te vei duce la Saint-Potin, care-i la curent – patru – îl vei vedea acuși sau mâine. Și are să trebuiască mai cu seamă să te obișnuiești să tragi de limbă oamenii la care te voi trimite – cinci – și să străbați pretutindeni, chiar prin ușile închise – șase; vei primi pentru asta două sute de franci pe lună, apoi zece bani rândul pentru știrile interesante descoperite de tine – șapte: de asemenea, zece bani rândul pentru articolele ce ți se vor cere asupra deosebitelor chestii – opt.

Apoi își îndreptă atenția numai la jocul său și numără încet, mai departe – nouă, zece, unsprezece, doisprezece, treisprezece. Greși la a paisprezecea lovitură și înjură:

— Dracu’ să-l ia pe treisprezece; mă prigonește, ticălosul ăsta. Desigur, voi muri la un treisprezece ale lunii…

Un redactor care-și mântuise treaba luă la rândul său un bilboquet din dulap; ăsta era un om foarte scund, care părea un copil, deși era de treizeci și cinci de ani; mai intrară și alți ziariști, care se duseră și-și luară fiecare jucăria lui. În curând fură șase, unul lângă altul, cu spatele la perete, aruncând în aer cu o mișcare regulată bilele roșii, galbene, ori negre. Și încingându-se o luptă, cei doi redactori care lucrau încă se sculară ca să privească loviturile.

Forestier câștigă cu unsprezece puncte. Atunci, omul cel scurt cu înfățișarea de copil, care pierduse, îl chemă pe băiatul din birou și porunci: „Nouă bock-uri!”. Și se puseră din nou pe joc așteptând băutura răcoritoare.

Duroy bău un pahar de bere cu noii săi confrați, apoi îl întrebă pe prietenul său:

— Ce trebuie să fac?

Celălalt răspunse:

— N-am nimic azi pentru tine. Dacă vrei poți să pleci.

— Și articolul… nostru merge în numărul din astă-seară?

— Da, dar nu te mai îngriji, voi face eu corectura. Fă urmarea pe mâine și vino aici la trei ceasuri, ca și azi.

Și Duroy strângând toate mâinile fără să știe măcar numele celor ale cărora erau, coborî frumoasele scări, cu inima veselă și cugetul senin.