Ars poetica

Jump to navigation Jump to search
Notă asupra ediției A treisprezecea elegie de Dorin Ștef
Ars poetica
În căutarea pietrei filosofale
Scrisori din Hiperboreea


I. ARS POETICA[modifică]

Fără îndoială, Iisus din Nazaret, evreul, descendent din neamul regelui David, s-a inițiat în tainele, profețiile și învățăturile Vechiului Testament al iudeilor, dar a gustat și din înțelepciunea altor culturi zonale. Ajuns în situația să aleagă o Cale, a optat pentru o revoluție a religiei din propria țară. Viața și faptele sale au generat un nou testament, al doilea, iar religia ce a iscat-o cu bună știință a devenit un cult important, răspândindu-se pe toate continentele.

Constantin Brâncuși, românul nostru din Hobița, a adorat filosofiile orientale, înfruptându-se din poezia și parfumul lor cu sentimentul unui deja vu al culturii autohtone. A descoperit cu uimire că legile universale deslușite în tratatele lui Milarepa, tibetanul, sunt aidoma codului numit, de către Iordanes, Belagines, adică legile naturii – pe care strămoșii noștri îl practicau din vechime. Astfel, din acel moment, pentru Brâncuși, “lumea nu mai are nici o taină; el a descoperit cele patru, cinci motive care o cârmuiesc, cele patru, cinci chei ale aurorei metafizice. Iată sfera, oul, inelul, înălțarea” (B. Fundoianu, Brâncuși, Cahiers de l‘étoile, nr. 11, 1924, cf. Mircea Deac, Brâncuși, surse arhetipale, Editura Junimea, Iași, 1982, p. 6). A ales arta de a îndepărta părțile de prisos ale blocurilor de piatră pentru a oferi ochiului un spectacol nemaivăzut. Ne-a lăsat moștenire Poarta Sărutului, Coloana fără sfârșit, Masa Tăcerii, dar mai ales Păsările ce au invadat spațiul până la Soare.

De curând, de pe continentul sud-american s-a ridicat un alt alchimist, descoperitor al pietrei filosofale. Paulo Coelho a fermecat milioane de cititori cu romanele sale de tip inițiatic, învățându-ne să visăm cu ochii deschiși, să nu abandonăm niciodată Legenda Personală și să avem încredere în Semne.

Rămâne un mister unde, când și cum a acces la nivelele superioare ale cunoașterii Nichita Stănescu, poetul. Cert este că foarte devreme, probabil în adolescență, a optat pentru universul poetic al cuvintelor - mai întâi doar gestate și abia apoi exprimate, descoperind cu uimire că “poezia este tot ceea ce desparte pe om de orice altceva” (Respirări, p.129). Nichita a mărturisit: “Am cunoscut pe cineva care vedea electricitatea. Cineva m-a cunoscut pe mine care vedeam cuvintele. Alții cu ale lor” (Respirări, 1982, p. 55).

Acest sentiment mesianic l-a marcat profund pe tânărul poet, cu atât mai mult cu cât critica literară l-a elogiat încă de la primele volume, ridicându-l amețitor pe un piedestal de ebonită. Adulațiile timpurii nu l-au făcut decât să înțeleagă că nu a greșit Calea pe care a ales-o.

Și Alex. Ștefănescu este de părere că, în adolescență, Nichita avea forța, capacitatea și talentul să devină muzician, pictor, actor “și orice altceva, în funcție de modelul cultural sau de mitul ce i s-ar fi impus cel mai repede” (Alex. Ștefănescu, Introducere…, 1986, p. 35). În cele din urmă, Nichita, “a descoperit superioritatea poziției poetului în conștiința colectivității românești”, astfel încât a decis să-și canalizeze energiile spirituale spre acest domeniu, revoluționându-l instantaneu.

A parcurs relativ repede etapa mesianică, grație bunului simț și a modestiei care l-au salvat de fiecare dată de megalomanie. A îmbrățișat apoi sindromul Ioan Botezătorul, afirmând că nu el este Cel Ales. Despre “cel mai mare hemograf”, Nichita spune: ”Eu am venit pe lumea limbii românești ca să-l vestesc” (Respirări, p. 66).

Această filosofie se va răsfrânge și asupra artei sale poetice. Astfel, el va declara, în repetate rânduri, că poetul nu este asemenea femeii care naște pe câmp, ci a moașei de țară care ajută femeia să nască. “Dar a confunda moașa cu miracolul nașterii ar fi un cântec al surzilor” , avertizează Nichita. Acest pas înapoi, această spaimă că ar putea produce miracole (nașterea, deci actul creației - spirituale, evident - e un miracol prin excelență; deci negația lui Nichita e gratuită) este evident un gest premeditat, o “poză”, o atitudine autoimpusă în raport cu ceilalți. Scenariul se repetă și în poemul Către Galateea (vol. Dreptul la timp, 1965), unde, Pygmalion, sculptorul, creatorul, renunță la glorie în favoarea frumoasei Galateea, opera sa, implorând-o pe aceasta din urmă: “mă rog de tine, naște-mă”.

Dar dacă Nichita ne dă dovada unei sincerități cutremurătoare? Valorificând această achiziție atitudinală, putem spune că poetul renunță de facto la calitatea sa de creator, în favoarea propriei sale creații. Cu alte cuvinte, el se consideră (și este) doar un mediator prin care alte spirite elevate comunică oamenilor poezia astrelor. Se consideră privilegiat doar în măsura în care “îngerul” îl vizitează, străpungând pereții apartamentului cu nonșalanță, îl atinge prietenește cu aripa și îi îngăduie să citească din misterioasa carte pe care înaripatul o ține în mână. La început, aceste vizite neobișnuite erau nocturne, onirice:

“Dormeam când mi-a trecut prin trup o idee: orice alt simț decât vederea (…) este rudă bună cu vederea” (Respirări, 1982, p. 54).

A băut cu nesaț din acest pocal al viselor, mărturisindu-și fapta cu sinceritate: “Visele (ca și poezia) nu trebuiesc crezute. Ele trebuiesc, ca și vinurile bune, degustate, niciodată cu un alt gând în cap decât al soiului de viță de vie din care au fost trase” (Respirări, 1982, p. 159).

Abia din acest moment întâmpinăm dificultăți în încercarea de a identifica “soiurile de viță de vie” pe care le-a degustat poetul. Rareori găsim nume de vinuri risipite în opera sa: Dedal, Hegel, Cantor, Ptolemeu, Baudelaire…

“Deodată mi se arătă Georg Cantor care-mi zise:

– Vai mie, de trei ori, vai mie. După ce am dat numerelor cea mai înaltă luciditate pe care-ar putea s-o aibă un număr, după ce am dat trezie punctelor, cea mai înaltă trezie, iată cum, eu însumi dacă mai pot să mă arăt în visul vreunuia care doarme…

– Cum, strigai, dorm?

– Da, mi-a răspuns, dormi!” (Aleph la puterea Aleph, vol. Laus Ptolemaei, 1968). “Ptolemeu mi-a zis:

– Două sunt felurile firii de a fi: (…) După aceea a tăcut. Am căutat hârtie și am scris…” (Prelecțiune, vol. Laus Ptolemaei, 1968).

“Bolnav m-am dus la președintele Baudelaire (…). Îți pierzi propria ta obsesie, mi-a spus și i-am răspuns că de la o vreme sunt conectat” (Președintele Baudelaire, vol. Oul și sfera, 1967).

Mai târziu, și în special în ultimii ani din viață, Nichita “acuza” că este mereu înconjurat de entități luminoase care îi turnau, cu o pâlnie uriașă, senzații și imagini nepământești, însă frumoase în paradoxala lor alcătuire: “Înconjurat de suflete globulare (…) mă las înconjurat de toamnă” sau “O, voi suflete călduroase, o, voi suflete cu lumină proprie” (Înserare de toamnă, vol. Necuvintele, 1969).

Nichita a acceptat o conectare perpetuă la planul astral, de care era legat cu un cordon ombilical din cel mai fin țesut, astfel încât inspirația nu l-a mai părăsit niciodată, trezind uimirea (la care se adaugă admirația și invidia deopotrivă) celor care asistau la electrizantul spectacol de poezie pe care Nichita îl oferea la orice oră din zi și din noapte. Așa se explică “moftul” poetului de a fi însoțit mereu de un scrib, căci îngerii nu de mâna sa se foloseau, ci de gura lui.

A plătit cu trupul acest privilegiu, dar a tras nădejdea șa fost totuși un om, iar nu un îngerț că va fi răsplătit pentru osteneala sa: “Cred că n-am trăit în zadar și cred că vor rămâne după mine în conștiința estetică românească un număr de texte memorabile” (Peste zece ani, la ce oră, unde?, interviu de N. Prelipceanu, în Tribuna, 31 martie, 1983, cf. Nichita Stănescu, frumos ca umbra unei idei, 1985, p. 323).

Este evident că pentru Nichita actul cunoașterii se înfăptuia prin revelație și prin poezie. Conform îndemnului socratic, primul pas este autocunoașterea. Nichita a inventat în acest sens hemografia, adică scrierea cu tine însuți: “Hemografia este abstractă și practică totodată. Te scrii pe tine pe dinăuntrul sufletului tău mai întâi, ca să poți la urmă să scrii pe dinafară sufletele altora” (Respirări, 1982, p. 67).

Post-scriptum la prima scrisoare hiperboreeană[modifică]

Din fericire, Nichita nu a fost un om ursuz, închis și tăcut și nici zgârcit atunci când i se solicita să ofere detalii despre sistemul de referință cu care opera. Dimpotrivă, el a fost neasemuit de frumos și toată ființa lui, chiar și trupul lui au fost de o neasemuită vorbire. Nu a fost foarte fericit, dar toată ființa lui revărsa un fel de fericire a vorbirii, încât toate tinerele fete, auzindu-l, îi purtau cuvintele la ureche, ca un cercel de diamante. El nu a trăit mult, încât ultimul lui chip văzut a fost un chip de bărbat tânăr. El nu a scris multe cărți, dar cuvintele lui au fost nesfârșite. A băut vin, a plâns în hohote, a râs din inimă. Și a spus printre altele: “…sistemul de referință a poeziei este gândirea în imagini; încercarea de a schimba sistemul de referință în interpretarea unei poezii poate atrage după sine adesea falsa impresie de ermetism” (N. Stănescu, Accesibilitatea poeziei moderne, în România liberă, 25, nr. 7118. 8 septembrie 1967, p. 2, colocviu consemnat de Monica Săvulescu, cf. Fiziologia poeziei, 1990, p. 478.)

În alt loc a adăugat: “Gândirea are două tipuri fundamentale: gândirea în noțiuni și gândirea în imagini” (Respirări, p.158). Apoi a exemplificat: gândirea în imagini este “gândirea caniculară a copilăriei și a adolescenței”, iar gândirea în noțiuni “domnește peste maturitate, peste vârsta înțelepciunii, peste știință”. Nichita nu poate abandona limbajul metaforic nici atunci când încearcă să-l traducă în frumoasa limbă a pământenilor.

Legenda spune că neofiților, aspiranților la statutul de inițiați în tainele universului, secretele nu li se comunicau verbal, ci telepatic, prin forța gândului. Ori, telepatia, se știe, se bazează pe capacitatea unui individ (numit transmițător) de a vizualiza mental o imagine reală, perceptibilă, astfel încât ea să fie receptată de un alt individ (numit receptor). Telepatia nu transmite noțiuni abstracte, ci exclusiv imagini din universul perceptibil cu celelalte organe de simț. Cu alte cuvinte, gândirea în imagini este singurul mod eficient de a realiza o transmisie telepatică, unde, evident, cuvintele sunt de prisos; este o zonă unde se operează cu necuvintele, cuvintele în stare pură, adică nenăscute, neexprimate. Tot ceea ce rămâne dintr-o astfel de transmisie, realizată neapărat cu ajutorul tensiunii ideilor sunt sentimentele, ideea pură, nediluată și “filmul cinematografic” al evenimentelor.

Nichita explică: “Poezia fără cuvinte, desigur, nu se poate scrie, iar un metalingvism total, desigur, ar duce la o poezie telepatică” (Respirări, p. 130).

Încă din toamna anului 1967, la un an după publicarea elegiilor, Nichita ne avertiza că sistemul de referință al poeziei sale este gândirea în imagini. Secretul și măiestria artei poetice stănesciene constă în abilitatea de a crea o poezie telepatică, dându-ne senzația că folosește cuvinte.

A spune “iubesc” este simplu; rostești sau scrii cuvântul “iubesc”. Mesajul e limpede, e facil și e receptat ca atare cu ajutorul auzului sau al văzului. Memoria pe termen scurt îl va reține; un anotimp, un an, un timp. Există însă riscul ca memoria pe termen mediu și lung să-l ignore, astfel încât vom uita că poetul ne-a spus cândva că iubește. Dar dacă poetul renunță la cuvinte și ne transmite telepatic o imagine? Redăm o secvență a acestei imagini: “leoaică tânără, iubirea / mi-a sărit în față”. Ea nu se poate uita ușor și poate fi comprimată într-un singur cuvânt: “iubesc”.

Din acest moment, poetul mai avea de rezolvat o singură problemă: de a ne da senzația că renunță definitiv la cuvinte, astfel încât să rămână doar imaginea pură, material ideal pentru poezia telepatică. Și-atunci, “îmi învățam cuvintele să iubească, le arătam inima și nu mă lăsam până când silabele lor nu începeau să bată” (Ars poetica, vol. Dreptul la timp, 1965).

Nichita a înțeles, înainte de a publica primul volum de versuri, că “numai poezia se confundă uneori cu însăși coloana vertebrală a gândirii în imagini” (Respirări, p. 327), motiv pentru care “poezia nu rezidă din cuvinte, ci cuvintele sunt simple vehicule ce transportă tensiunea comunicării estetice”. (Nichita Stănescu, interviu, 1969, cf. Album…, 1984, p. 327)

Și-a cucerit cititorii apelând la zone atrofiate ale subconștientului lor, deoarece gândirea în imagini corespunde cu adevărat vârstei inocenței, a copilăriei și adolescenței, indiferent că privim din perspectiva umanității sau a unui individ. Tocmai din acest motiv, Nichita s-a străduit să rămână un copil toată viața (cei care l-au cunoscut pot să depună mărturie în acest sens).

S-a întâmplat însă acel declic în iarna anului 1965/66, când Nichita s-a maturizat brusc, în două zile și două nopți. A cunoscut dragostea, a cunoscut moartea, a renăscut din propria cenușă și a devenit înțelept. Din acel moment, opera sa a luat o nouă turnură, confundându-se tot mai mult cu un sistem filosofic, pentru că Nichita nu mai gândea în imagini , ci în noțiuni.

Într-un articol publicat în Gazeta literară, în 2 decembrie 1965, Nichita Stănescu scria: “După părerea mea, două sunt structurile posibile în artă. Mă refer la structuri, nu la școli și nici la curente literare. Sunt deci două tipuri de artiști in genere: unii care văd idei și alții care văd sentimente. A vedea idei înseamnă a aduce toată lumea obiectelor, a o împinge către acea stare de generalizare a lor care își găsește loc numai și numai în idee”. Iar a ajunge la idee înseamnă “a te urca pe scara obiectelor materiale până când aceasta se sfârșește”.

*

Volumul 11 Elegii (1966) demonstrează din plin saltul calitativ al creației stănesciene, în spatele poemelor deslușindu-se limpede o construcție ideatică uluitor de solidă, de tip cosmogonic. Nichita descoperise lumea ideilor poetice, dar și dexteritatea de a mânui aceste idei și a le așeza în piramide trainice. Exegeții au sesizat această tendință și au salutat pionieratul. Alexandru Condeescu, în prefața volumului Ordinea cuvintelor (1985) aprecia că Nichita Stănescu “e posibil să devină un fel de precursor al poeziei de idei a mileniului trei”, iar Edgar Papu își exprima speranța că se va găsi un monografist pertinent și zbătător care va avea știința de a scoate la lumină din opera stănesciană, o “originală și perfect închegată concepție filosofică”; criticul preciza că acest “nichitism al gândirii” poate fi “extras îndeosebi din Elegiile sale”.

Nu la fel de îngăduitor a fost Alex. Ștefănescu, care a respins teoria potrivit căreia poezia lui Nichita ar fi o poezie de idei: “Dacă am trata creația lirică într-un mod nespecific și am căuta în cuprinsul ei idei profunde, ne-am simți repede dezamăgiți, deoarece pe acest teren chiar și cel mai important poet este cu ușurință întrecut până și de cel mai neînsemnat filosof”.

Elegiile închid în ele o mare taină printr-o înlănțuire de idei succesive și complementare. Sunt o colecție de răspunsuri la întrebări fundamentale - unele răspunsuri sunt atât de șocante încât ulterior poetul a declarat că nu ar repeta pentru nimic în lume acea experiență. Mai mult, Elegiile trădează o concepție filosofică de largă respirație, îndelung gestată pentru a fi în cele din urmă așezată în chip de vers. Nichita și-a asumat cu luciditate noul statut, dar numai la nivel de aspirație: “Dacă nu aș fi fost poet, aș fi putut fi un mare filosof”, i-a spus cândva, pe jumătate în glumă, soției sale, Doina Ciurea. (Doina Ciurea, în Nichita Stănescu, frumos ca umbra unei idei, 1985, p. 382.)

La fel ca și alchimia, aventura de a descifra taina Elegiilor se va sfârși în cele din urmă, printr-un exercițiu de autocunoaștere.

Hiperboreea, 21 iulie 2006