A treisprezecea elegie/Notă asupra ediției
Nichita a zis: “Opinia mea este că un critic trebuie să aibă el însuși un sistem, o concepție. Este mai importantă viziunea criticului, pe care o propune, decât exemplificările, chiar dacă criticul exemplifică cu strălucire” (Nichita Stănescu, în Convorbiri literare, 8 august 1974, p.3, în dialog cu Constantin Coroiu).
Ce s-a spus până acum despre lirica stănesciană? Alex. Ștefănescu e de părere că “s-a spus tot ce se poate spune” (Introducere în opera lui Nichita Stănescu, Editura Minerva, București, 1986, p. 5), motiv pentru care e dificil să mai găsim loc unor teorii proaspete. Exegeții au afirmat că poezia lui Nichita “este de natură inițiatică, dar și că trebuie considerată un joc. Că se caracterizează prin ermetism, dar și că o poate înțelege până și un copil. Că a rezultat dintr-un proces de spiritualizare, dar și că aparține unui senzual. Că deschide o perspectivă filosofică asupra lumii, dar și că rămâne exclusiv text. Că este discontinuă, dar și că reprezintă o neîntreruptă emisie de lirism. Că valorifică tradiția poeziei noastre, dar și că echivalează cu o reformă fără precedent a limbajului liric” (Idem, p. 6.). Sfârșim prin a-i da dreptate ilustrului critic și a încerca să demonstrăm, deloc în premieră, dar cu argumente noi, natura inițiatică a poeziei stănesciene.
Dacă despre versurile lui Nichita s-a spus că ascund un lirism cifrat, inițiatic, putem atunci afirma că însuși poetul a fost un inițiat, un dezlegător de mistere, pe care ni le-a retransmis, traducându-le în dulcea limbă română. Cartea de recitire, paginile dintr-un abecedar marțian (vol. Respirări) sau Elegiile sunt doar câteva din exercițiile evidente de re-transmisie a unor mesaje de o frumusețe desăvârșită. Sigur că ele par (și sunt) re-codate cu ajutorul unei științe noi, pe care poetul a descoperit-o și care se numește hemografia – scrierea cu tine însuți, adică.
Nichita ne învață: “Poezia poetului stârnește poezia intimă a fiecăruia. Un poet este cu atât mai măreț cu cât cei care-l citesc nu pe el îl descoperă, ci pe ei înșiși” ( Nichita Stănescu, Autoportret (1982), în Album omagial, 1984, p. 7)
În acel misterios decembrie 1965, când Nichita a scris 11 elegii, s-a întâmplat ceva cumplit. Ceva între dragoste și moarte, între foamete și cina cea de taină, între Gabriela și Doina, între a fi și a nu fi. În decembrie 1965, Nichita Hristea Stănescu, ploieștean de origine, pripășit prin capitală, cu trei plachete de poezii la activ (totalizând 312 pagini) experimentează 11 feluri de a muri. Cu atenția încordată, Gabriela Melinescu, singurul martor acceptat al acelor întâmplări dramatice, notează după dictare, cu înfrigurare, clănțănindu-i dinții de frig, experiența fiecărei tentative eșuate. Două zile și două nopți memorabile; undeva, la marginea Bucureștiului, într-o casă cu pământ pe jos și covoare oltenești pe pereți. Întors dintre morți, a dictat dintr-o răsuflare zece poeme de o puritate absolută (două le-a adăugit ulterior, ele fiind deja publicate în periodice). Nichita a repetat mereu: “11 Elegii este o carte trăită”.
A murit de foame, a murit de frig, a murit de dor, a murit de nor… Asemeni lui Moise (după ce l-a cunoscut pe Dumnezeu), a coborât de pe munte, printre oameni, ținând în mână tăblițele pe care erau inscripționate legile. 11 Elegii nu este o Carte a Legilor, ci mai mult decât atât, căci dezvăluie Marea Taină cu o delicatețe desăvârșită. Volumul a apărut în 1966, la Editura Tineretului și a cuprins exact 11 elegii - Elegia oului, a noua, fiind cenzurată de tovarășa Mihăilescu. Abia mai târziu, în antologiile întocmite de autor, volumul va cuprinde 12 poeme. De aceea, cartea de față se numește A treisprezecea elegie - care nu este o nesfârșită poezie, ci o lucidă și transparentă analiză a primelor 12.