Apostolul/Fragmentul XVIII

Apostolul/Fragmentul XVIII
de Sándor Petőfi

Traducere de Ștefan Octavian Iosif
Poezii, 1897.

Sunt zece ani de când
Stă între cele patru ziduri!
Și zece ani sunt mulți, chiar când ești liber.
Dar acolo, în groaznica celulă!
Cum îi crescuse barba, părul!
Adesea se uita să vadă, nu e alb?
Și totdeauna negru îl vedea,
Dar era alb ca iarna tot,
Decât în beznă nu se cunoștea.

Sunt zece ani, și pentru el
N-au fost decât o nesfârșită noapte,
Și așteptă mereu s-apară zorile...
I se părea adesea că
De veacuri stă, de mii de ani,
Acolo, și că lumea a trecut de mult
De ziua și de apoi, de mult
S-a prăbușit pământul,
Și numai închisoarea a rămas
Și l-au uitat pe el în închisoare!
În inima-i murise suferința
Și nu mai blestema pe Dumnezeu.
Că nu-i venea în minte Dumnezeu,
Nici om, nimic...
Muriseră în el părerile de rău,
Doar uneori plângea, atuncea când
Se deștepta din vis; din când în când
Îl cerceta acea frumoasă arătare.
Icoana vecinic adorată a iubitei lui,
Dar cum se deșteptă,
Pierea vedenia în întuneric...
Atunci plângea robul, plângea.

Dar pentru ce nu-l cerceta băietul lui?
Că el avea și un băiet:
De ce nu s-arata lui niciodată?
Așa se întrebă și își răspunse:
"Trăiește încă fiul meu; aci
Vin numai morți
Vii numai tu, blând înger!
Trăiește ... Trebuie să fie mare,
Dar ce s-o fi ales din tine,
Sărman copil orfan al meu?
O, cine știe unde l-a împins mizeria,
O fi ajuns tâlhar și a pierit în ștreang...
Dar dacă a urmat opera mea,
Și-acuma zace sub pământ,
Închis și el ca tatăl lui?
Și poate chiar în închisoarea asta,
Și poate e vecinul meu?
O, fiul meu, mă mai iubești?
Îți mai aduci aminte tu de mine?"

Dar ia auzi, ce zvon, ce note stranii!
Asculta robul, tot mai mult ascultă,
Și e atât de adâncit în ascultare,
Că nu cuteză nici să mai respire,
Și sufletu-i închis se luminează,
Cum se deschide floarea-n soare,
Și prinde robul să zâmbească
Întâia oară după zece ani!
O păsărică s-a oprit pe zidul temniței,
Aproape de fereastră,
Acolo stă și cântă mica pasăre:
Ah, dulce, dulce ciripește!

Și zise robul, ori gândi numai,
Nu îndrăznea să spuie-o vorba,
Ca nu cumva să fugă micul oaspe!
"Oh, Doamne, Doamne, ce bine mă simt!
Aud întâia oară ciripiri
De când trăiesc aci,
Și-i mult, așa de mult, d-atunci!
Mai cântă, păsărică dragă, cântă!...
Când te ascult, mi-aduc aminte
Că am trăit și eu odată, că
Și azi trăiesc,
Îmi vine-n minte tinerețea,
De mult pierduta tinerețe.
Frumoasa primăvară, floarea
Acestei primăveri, frumoasa dragoste!
Mai cântă, păsărică dragă, cântă!...
Tu-mi redeștepți durerile,
Dar totodată mă și mângâi!
Și o durere mângâiată
Mai dulce e ca bucuria.
Mai cântă, păsărică dragă, cântă!...
Dar cine te-a trimes aici?
Cine ți-a spus să te cobori
Pe zidurile astea negre, unde
Blestemul doar coboară?...
O, Doamne sfinte, presimțirea asta
Pe mine mă omoară,
Cu fericirea ei prea mare mă omoară!
O presimțire am
Că voi fi liber,
Și n-o să mor sub bolțile acestea, ci
Sub cerul liber și frumos...
Tu, pasăre ciripitoare,
Tu, liber călător din lumea liberă,
Tu ești solia libertății!
Așa e, simt că e așa,
Fii tare, inimă, de nu te-a frânt durerea,
Să nu te-omoare bucuria.
Sătulă-i lumea
De jug și de ticăloșie,
Și mai întăi deschide porțile
Mormintelor acestora.
Acei ce pentru libertate
Au pătimit
Vor plânge cei dintâi de bucurie!
Tu, pasăre ciripitoare,
Tu, liber călător din lumea liberă,
Tu ești solia libertății!"

În broasca poartei scârțăie o cheie,
Și păsărica zboară speriată;
Deschisa-i poarta, temnicerul
Îi spune robului: - Ești liber,
Gemu de bucurie robul
Și s-apucă de cap cu mânile,
Parcă voia să-și ție în loc mintea,
Ce începea să-l părăsească.

-- Aci-i! striga copilăros de vesel,
Aci e! N-o lăsai să zboare,
Nu am înnebunit ... Știu tot
Ce s-a întâmplat: sunt liber...
E liber deci poporul, patria?
-- Ce ai cu patria, nemernice,
Răspunse temnicerul mormanind,
Fii mulțumit că tu ești liber...

Dar robul nu-l mai auzi, că mintea lui
Era departe ... într-o clipă
Cutreierase jumătate lumea
Și caută mormântul
În care doarme dulcea lui iubita.
"Întâi la tine, moarta scumpă sufletului meu,
Întâi la tine; cum m-ai căutat,
Așa am să te caut eu acum,
Ca să sărut pământul
Ce-ți dă odihna ție!...

Oh, ce mult ține până să-mi dezlege
Din lanțuri mâinile, picioarele;
Mai lungi sunt clipele acestea
De cum au fost tot anii lungi și triști
Din închisoare!"