Apostolul/Fragmentul XVII

Apostolul/Fragmentul XVII
de Sándor Petőfi

Traducere de Ștefan Octavian Iosif
Poezii, 1897.

Dormise și s-a deșteptat?
Ori își pierduse mintea și își vine-n fire?
Un ceas ori luni întregi
A fost nebun? ... Silvestru nu știa,
Se tot gândi, se tot gândi
Ce s-a-ntâmplat cu el și ce se mai întâmplă?
Privi în jur și nu zări nimic,
Era-ntuneric pretutindeni.
Își zise atunci: "E încă noapte,
Eu am dormit și am visat,
Nu-mi aduc bine-aminte visul,
Dar înspăimântător a fost,
Nici n-am să-l povestesc nevestii,
Nu vreau s-o tulbur.
Dar de s-ar revarsă de ziuă!
Așa grozavă noapte
N-am mai avut eu niciodată.
Dormi, dragoste? Dormi, iubito?...
Desigur, doarme, dacă nu-mi raspunde...
Dormiți, iubiții mei,
Dormiți frumos și liniștit.
Și tot nu-i încă ziuă! Când se face ziuă?
Mă înspăimântă noaptea asta lungă,
Ridică-ți, auroră, fața luminoasă,
Arata-ți numai vârful degetelor...
Așa îmi arde capul, parcă
Ar fierbe un vulcan în el
Și stă să-i zboare creierii!"

Și ca să-și șteargă fruntea-nădușită
Ridică mâna ... hah,
Ce zuruit!
Sunase lanțul greu pe braț,
Acum își amintea de toate,
Și-un frig de moarte îi cutreiera prin oase,
Ca vântul prin ruine.

Își amintea bine de tot...
L-au prins în uliță,
L-au ferecat în fiare
Și n-a fost chip să-și vadă
Nevasta și copilul,
Nu a putut să-și ia
Rămas bun de la ei, nici să privească
O dată încă-n ochii lor iubiți,
În care se-ncheia
Și fericirea, și averea lui!
Și-acum e în închisoarea asta subterană,
Mult mai adânc înmormântat
Ca morții care putrezesc
Pe fundul gropilor!
Și când o să mai vadă el lumina zilei?
Când o să mai revadă pe ai lui?
Poate că niciodată!
Și pentru ce ajunge el
În locul asta blestemat?
Fiindcă a vestit la oameni
Aceea ce-i lăsase Dumnezeu:
Că e un bun comun, din care
Își are fiecare partea lui,
Și-aceasta-i libertatea!
"Oh, sfânta libertate, sufăr pentru tine,
Gemu cu disperare robul,
Și dac-aș fi pe lumea asta singur,
Precum eram odinioară,
Aș sta cu liniște pe bolovanul ăsta,
Și mândru, ca și regele pe tronul lui furat,
Și lanțul l-aș purta atât de fericit,
Cum am purtat odinioară
Inelul de logodnă!
Dar am nevastă, am copil...
Ce se fac ei fără de mine?
Cine o să-i nutrească
Cu pâine și cu dragoste?
Și ce mă fac eu fără ei?
Oh, inimă, de nu poți fi de piatră,
La ce nu te zdrobești?"
A plâns, s-a văietat, s-a-nfuriat,
Și întunericul etern
Nepăsător îl asculta...
Încet-încet, s-a liniștit apoi,
Învins se dete sufletu-i trudit,
Și mut și nemișcat era,
Nesimțitor ca piatra
Pe care sta, că întunerecul
Ce îl acoperea.

Nu mai simțea, ci numai cugeta.
Și gândurile lui zburau
Aproape de pământ,
Ca pasărea cu aripa rănită.
Tu, închisoare, rudă cu sicriul,
Cine te-o fi zidit
Și cine te va dărama?
De câte veacuri stai tu în picioare
Și câte veacuri vei mai sta?
Cine-a șezut aici, în locul meu, pe piatră?
Tot un martir, ca mine, sau
Vreun tâlhar fără de lege?
Aci îi putreziră oasele,
Sau a văzut iar soarele?
Frumoasă-i lumea, codrii și câmpiile,
Și văile, și luncile, și florile, și stelele...
Eu n-am să le mai văd în veci.
Sau poate-așa târziu, încât
Am să le uit și numele...
Ce-ar fi să stau un an,
Aicea, unde clipa e un veac,
Și unde timpul umblă
Încet ca cerșetorul șchiop, bătrân,
Cu două cârji...
Un an? și poate zece, douăzeci
Ori și mai mulți?
Veniți la mine, morților,
Voi cari ați suferit aci vreodată,
Să stăm puțin de vorbă...
Și învățați-mă, cum se omoară timpul?
Veniți la mine, morților,
Că și eu parcă sunt un mort,
Și în mormânt visez...
Sunt mort ... mă îngroapă
De viu...
Sunt mort ... nici inima nu-mi bate,
Ceea ce-mi tremură în piept
E agonia sufletului meu."

În fine înceta și să mai cugete,
Nu-i era-n inima-i și nici în creier
Nici o simțire, nici un gând.
Sta mai încremenit decât statuia,
Îi amorțiră membrele
Și începu să-și piardă cugetul,
Lin capul i se clatină și
Căzu lungit pe pietre...
A leșinat? A adormit?

Mult timp zăcu acolo nemișcat
Și poate nici nu respira.
O dată numai, ca și când
L-ai fi izbit cu bici de flacără,
Sări în sus,
Și cu un glas
Așa sfâșietor de inimi,
Că zidurile reci gemură după el
Strigă: - Oprește-te ... oprește-te!
Și-ntinse mâinile.
Mult, mult a stat așa, apoi
Și, istovit, căzu pe scaunul de piatră,
Iar capul îi căzu în piept,
Cu două lacrimi mari în ochi,
Gemu încet:
-- Nu s-a oprit ... s-a dus ... m-a părăsit aici.
Și totul s-a sfârșit!
Ce i-a venit? Cine l-a părăsit aici ...? ...
Ce s-a sfârșit? ... Ori a visat?

Nu a visat, n-a fost un vis desert...
Nu poate fi adevărat,
Și totuși e!
Pe când zăcea acolo, apăru
În fața lui o umbră de femeie;
El o recunoscu,
Ea se plecă jos, lângă el,
Și îi șopti- ureche:
"Eu am scăpat de chin,
Rămâi cu bine!"
Și-l sărută pe față...
Atunci sări în sus .. și când
Deschise ochii,
O mai văzu dar, mai curând de-o clipă,
A dispărut, și bolțile se-ntunecară
Ca-n miezul nopții după fulger.

"Eu am scapăt de chin, rămâi cu bine".
Trist repeta el vorbele-auzite,
"Așa mi-a zis un dulce glas pe care
Nu-l voi mai auzi eu niciodată:
"Eu am scapăt de chin, rămâi cu bine..."
Te du cu bine dar, iubito,
Podoaba sufletului meu,
Pe care mi-a răpit-o vijelia.
Ce nu mă duce și pe mine?
Ce prețuiește, ce mai prețuiește
Un arbore pustiu de frunza?
Și unde mi te-a dus furtuna?
Măcar și vestejită, moartă:
Ca să-mi pot plânge rămășița vieței
Pe sfintele tale ruini?!...
Nici nu-mi mai trebuie viață mie,
Căci i-am pierdut tot rostul;
Tu ai fost ținta vieței mele,
Căci pentru tine și prin tine am trăit,
Femeie-dumnezeu!
Tu singură ai fost în adevăr!
Și celelalte? omenire, libertate,
Tot vorbe goale, fantezii deșarte,
Nebuni sunt cei ce luptă pentru ele!
Tu singură ai fost în adevăr,
Femeie-dumnezeu!
Și eu de-a pururi te-am pierdut?
De-aș răscoli pământul ca sobolul,
Întreg pământul, nu te-oi mai găsi...
Că tot un praf din toți, și urma ta se șterge,
Același praf din toți, și urma ta se șterge,
Ca și când ai fi fost un animal sau plantă.
Dar liniștit aș indura
Nenorocirea mea, povara uriașă,
Pân' ce-aș cădea zdrobit,
De i-aș fi zis măcar adio,
Măcar o vorbă să-i fi spus,
O vorbă mică ... toate, toate s-au sfârșit!
Și Dumnezeu n-a fost îndurător.
Ce crud e Dumnezeul ăsta!
Și noi plecăm genunchii înaintea lui,
Îi zicem tată și îl preamărim...

Ești un tiran, și eu
Te blestem, Dumnezeule!
Tu stai în tronul tău ceresc,
Nepăsător și trufaș,
Întocmai ca tiranii pământești,
Vopsindu-ți purpura cu zorile,
Cu sângele din inimi sfâșiate!
Fii blestemat, tu mai tiran ca toți tiranii!
Precum m-ai renegat pe tine,
Tot astfel și eu te reneg!
Să-ți iei viața înapoi, pe care
Mi-ai aruncat-o de pomană,
Ia-o-napoi și dă-o altuia,
Ca să se chinuie și ăla,
Nu-mi trebuie viață de pomană,
Și o azvârl în fața ta, să se sfărâme
Ca un netrebnic vas!"

Așa urla apostolul. Iar întunerecul
Se îngrozi și se cutremură...
Așa urlă, nebun de furie;
Izbindu-și capu-n zid, căzu,
Și zidul răsună de groaznica izbire:
Un vaier surd și dureros.
Acolo zace el cu fruntea sfărâmată
În sângele-nchegat pe pietre,
Acolo zace, și nu-i mort, e viu!
S-a înrădăcinat viață-ntr-însul,
S-a întrupat adânc în el,
Ca suferință în sufletul lui,
Ca întunerecul în temniță.