Amintiri din copilărie (Rosetti)/Capitolul II. Mama

Amintiri din copilărie de Radu Rosetti
Capitolul II. Mama

Mama era fiica lui Grigore Ghica și a Anicăi, fiica lui Iordache Catargiu. Amîndoi mai fusese căsătoriți, el cu domnița Elenco, fiica lui Ion Sandu Sturdza-voievod, ea cu logofătul Ion Buhuș, ultimul vlăstar al acestei vechi și ilustre familii.

Anica Catargiu era nu numai deosebit de frumoasă, dar și plină de duh: contimporanii făceau dintr-însa o adeva – rată zînă fărmăcătoare. A murit însă foarte de tînără, în anul 1838, la Chișinău, unde i se află mormîntul, lăsînd soțului său două fete, din care mama, născută la 1832, era cea mai în vrîstă. Durerea soțului ei fu atît de mare, încît rudele și prietenii se temură să nu-și puie capăt zilelor. Pănă atunci fusese ateu desăvîrșit, moartea soției iubite i se păru o osîndă trimeasă de cer pentru pedepsirea necredinții sale și, din ateu, devenise ortodox practicant, mai făcînd și un pelerinagiu la Ierusalim care-i dădu drept la titlul de hagiu.

Mama în copilărie era departe de a justifica credința că va deveni marea frumuseță ce a fost. Tata, care era atunci căsătorit cu o prietenă intimă și din copilărie a Anicăi Catargiu și purtase de nenumarate ori în brațe pe viitoarea lui soție, ni spunea, față cu dînsa, că era cîrnă, avea păr roșu și fața acoperită cu pistrui. Și mama rîdea și zicea că această descriere este absolut exactă.

În primii ani după moartea Anicăi Catargiu, sora lui Grigore Ghica, Elena Șubin, căsătorită cu acel mare bețiv și mojic care era generalul rus Șubin, îngriji de cele două fete ce le lasase. Șubin luase pe mătușa numai din cauza marei zestre ce o avea, căci poseda toate virtuțile ce pot face podoaba unei femei, afară de frumuseță, și o bătea măr de cite ori s-îmbata, adică aproape în fiecare zi. Mătușa Elena Șubin trăia în Vaslui, care-i aparținea (nu numai moșia cu acest nume, dar și tîrgul), unde creștea pe număroșii ei copii, de ale căror lecții se împărtășea și mama. În curînd însă tată-său o aduse în Ieși, unde fu plasată dintăi în pensionatul Garet, dirijat de profesorul francez cu acest nume și de soția lui și în care învațau aproape toate fetele boierilor așazați în capitala Moldovei, pe lîngă altele ale căror familii șădeau la țară. Ea se arătă de la început o elevă foarte sîrguitoare și deosebit de ageră la minte. Garet era un deosebit de bun profesor de limba franceză; mama, care stăpînea această limbă cum o stăpînesc puțini francezi, ni zicea că temelia acestei stăpîniri o pusese fără îndoială lecțiile lui Garet. Ea nu-și aducea aminte să fi fost vrodată pedepsită pentru lecțiile ei. Vacanțiile le petrecea totdeauna la Vaslui împreună cu verii și verele șubinești și cu frații ei din Întăia căsătorie a lui Grigore Ghica. După aceea fu plasată în alt pension, tot în Iași, dirijat de un domn Haddek. În anul 1844, tată-său o duse la Viena și o plasă în institutul van Demergel, condus de doamna van Demergel și de soră-sa, doamna von Phillisdorf, soția consilierului aulic von Phillisdorf, unde ramase pană în anul 1848. Pe lîngă studiile obișnuite, mama se perfecționă în cunoștința limbii franceze, își însuși acea a limbii germane în chip temeinic, apoi mai învăță englezește și italienește destul de bine pentru a putea susținea orice conversație în acele limbi asupra oricărui subiect; aceasta pe lîngă o temeinică cunoștință a literaturilor lor. Elevele erau des conduse la Operă și la Burgtheater, precum și la toate conferințele literare ce se țineau pe acea vreme în capitala Austriei. Se încuraja în ele gustul cetirii și în fiecare seară se consacrau cîte două ceasuri la o lectură în vrouna din limbile ce se învățau în institut. Arteie de agrement nu erau uitate, mama desemna binișor și avea serioase cunoștinți muzicale.

După patru ani, la 1848, Grigore Ghica adusese în institut pe a doua sa fiică, Natalia, și în anul următor, 1849, luă cu el, la Ieși, pe mama, despre care directoarele institutului îi declarase că nu mai are ce s-o învețe în institutul lor.

Cînd a sosit în țară, nimene nu a mai recunoscut în fata de șăptesprezece ani copila cîrnă, cu păr roș și cu fața acoperită de pistrui, care plecase cu cîțiva ani mai înainte. De talie mijlocie, dar admirabil proporționată, fiica lui Grigore Ghica avea un cap cu trăsături clasice, cu ochi și păr negru, cu pieliță de strălucitoare albeață. Erau persoane care nu voiau să creadă că este aceeași persoană, că trebuie să fie altă fiică a lui Grigore Ghica, de existența căreia lumea nu știa și pe care el o aducea acuma din străinatate, unde o crescuse în locul celei dintăi, care o avuse din a doua lui căsătorie. Mama mi-a povestit chiar că s-au găsit persoane care, conversînd cu ea, au pus-o pe terenul unor împrejurări din copilăria ei ce le cunoșteau, spre a se asigura că-și aduce aminte de ele și este, prin urmare, aceeași care o cunoscuse: cîrnă și cu părul roș. Minunata ei memorie nu a întîrziet să li ieie orice îndoială în acea privință.

Cînd în cursul aceluiaș an, Grigore Ghica a fost ridicat la scaunul Moldovei în locul lui Mihai Sturdza, el nu s-a mutat la curtea domnească în care erau așazate o mulțime de diregătorii (căci Mihai Sturdza locuia propria lui casă), ei a urmat să locuiască, împreună cu fiică-sa, la tată-său, marele logofăt Alecu Ghica, care fusese capul opoziției împotriva lui Sturdza. Numai după facerea reparațiilor și cumpărarea (din punga domnului) a unui nou mobilier, s-au mutat în curte.

Deși mama în timpul șăderii sale la Viena deloc nu uitase limba românească, în pensionatul Demergel mai fiind și alte românce (printre care domnișoara Smărăndița Rosetti, căsătorită pe urmă cu Mihai Jora), ea a ținut să dobîndească o cunoștință cît mai temeinică a graiului părintesc și a rugat în acest scop pe tată-său să-i deie un profesor de limba română. Domnul a ales spre acest sfîrșit pe Teodor Codrescu și, mulți ani mai pe urmă, editorul Uricariului își aducea aminte cu cea mai vie plăcere de lecțiile ce le dăduse mamei, de inteligența ei, de dragostea ei de țară și de viul interes cu care se punea în curent cu toate amăruntele trecutului și cu începutul de viață intelectuală a poporului căruia îi aparținea. După cît știu, mama a fost singura fată din marea noastră boierime din vremea regulamentară care, după terminarea studiilor în străinatate, a simțit nevoia să-și însușească o cunoștință cît mai desăvîrșită a limbii și a literaturii noastre, saracă cum era această de pe urmă. Ea era fiica preferită a domnului și, ca atare, ținută în curent despre toate proiectele și speranțele lui și asociată la cele mai multe din operele lui de binefacere. Cînd, după moartea tătîne-său și mutarea lui în curtea domnească, a hărăzit „Sfîntului Spiridon” casa părintească, înzestrată cu toate cele trebuitoare și transformată în institut de moșit și de copii găsiți, a însărcinat pe fiică-sa cu priveghierea acestei fundațiuni printr-o preafrumoasă scrisoare ce o posed.

Pe la începutul domniei lui Grigore Ghica venise la Ieși un pictor acuarelist bavarez, numit Rietschel, însărcinat de regele Ludovic I, a Bavariei, acel admirator pasionat de femei frumoase, să adune chipuri de frumusețe femeiești din toate țările. Văzînd, la nu știu ce prilej, pe mama, a cerut numaidecît voie să-i facă portretul, ceea ce i s-a acordat fără greutate. Acest portret a fost reprodus în gravură sub indicația de: Mădchen au der Moldau (Fată din Moldova) și reprezintă pe mama în haine de țarancă, torcînd. Originalul se află la München, în Album schöner Frauen (Album de femei frumoase).

Precum era firesc, frumoasa, culta și bogata domniță numai lipsă de pețitori nu ducea. Printre aceștia, acel care se bucura de preferințile domnului era Alexandru (Coco) Sturdza, fiul logofătului Costache Sturdza, despre care am vorbit mai pe larg în întăia parte a acestor Amintiri. Coco era un tînăr frumos, cu duh, relativ cult, cu manierele celui mai perfect cavaler și barbat de salon; știuse să cîștige favoarea domnului prin cele mai deșanțate lingușiri, la care, din nenorocire, vodă Ghica, cu toate strălucitele sale calități, era foarte simțibil. Dar mama era prea deșteaptă pentru a nu fi pătruns că, sub niște aparențe seducătoare. Coco ascundea o fire căreia nu-i lipsea aproape nici un vițiu; ea nici nu voi să audă de această căsătorie și-l preferi pe tata, deși era cu nouăsprezece ani mai mare decît ea.

Pentru ca mama să fie mai aproape de părintele ei, tata cumpără casa Casandrei Sturdza de la Herța, născută Ghica, în care ci au dus, timp de mai mulți ani, o viață din cele mai largi, pe picior foarte mare, cu slugi nenumarate, cu echipajuri multe și frumoase, cu mese renumite pentru bogăția și bunatatea lor, tata fiind un gastronom vestit. Această viață satisfăcea mai ales gusturile tatei, căci mama nu era mondenă deloc: nu-i plăceau nici toaleta, nici dansul pe care îl numea: o plăcere stupidă. Rochia cea mai scumpă ce și-a făcut-o în viața ei fusese o rochie de velours bleu épinglé, făcută cu prilejul unui bal al curții, din voința expresă a tatei, care costase 36 de galbeni, adică 423 de lei de înainte de război, de care rochie am auzit, cu cincisprezece ani mai tîrziu, pe Vasile Alecsandri vorbind cu entuziasm. Plăcerile ei de predilecție erau teatrul (comedia și opera), cetirea și conversațiile cu subiecte serioase și cu oameni instruiți. Îi plăceau mai ales discuțiunile pe subiecte filozofice și avea cunoștinți din cele mai serioase în această materie, ca și în literatura franceză, germană, engleză și italiană.

Bunul meu, la întoarcerea lui în scaun, la 1855, în urma părăsirii principatelor de cătră trupele rusești și ocuparea lor de acele austriace, adusese cu dînsul un secretar francez, numit Edouard Grenier, foarte devotat lui, care mai era un scriitor și poet de talent. Frumuseța și cultura mamei făcuse o mare impresiune asupra lui și ea singură nu bagase de samă că tînărul francez își pierduse mințile după dînsa. Această supremă indiferență îl făcea să sufere mult — în tăcere — și a fost, poate, unul din temeiurile pentru care el a părăsit postul ce-l ocupa și Moldova, dînd, bineînțeles, plecării sale motive de datorii de familie: sanatatea unei mame înaintate în vrîstă. (2) În seara în care își luă congediu de la domn, acesta, văzîndu-l trist și părîndu-i însuși rău de despărțire, voi să deie convorbirii o notă mai veselă zicîndu-i că, dacă el este trist, mulți trebuie să fie în acel moment ochii umezi de lacrimi la gîndul că se despart de el.

— Alteța-voastră se înșală, răspunse Grenier, eu într-adevăr sînt măhnit, inima îmi este îndurerată pentru că mă despart de Ea, care a fost ca un părinte pentru mine tot timpul cît am stat în Moldova, îmi pare rău că părăsesc o țară frumoasă ce m-am deprins s-o iubesc și oameni care m-au primit ca pe un frate. Dar, adause el cu oareșcare amărăciune, nu mi-a ramas mîngîierea să pot crede că în acest timp să fi făcut să bată pentru mine inima macar a unei singure femei moldovence.

Mama de mult stăruia pe lîngă tata să mai restrîngă traiul ce-l duceau, care depășea mijloacele lor, însă fără succes. După părăsirea scaunului de cătră Grigore Ghica, vînzarea Bazgăi, partea tatei din Bohotin pe care el o pusese la dispoziția fraților pentru a lichida datoriile părintești și facerea socotelilor între: dînșii, se văzu ca partea ce-i revenea din banii încasați pe Bazga era mult mai mică decît acea la care se aștepta și mi ajungea pentru lichidarea acelor datorii ce le făcuse în anii din urmă. Se hotărîră deci, tot în urma îndemnului mamei, să părăsască leșul și să se mute la țară pentru a face economii. Am dat în capitolul I amărunte asupra traiului nostru la Pralea, într-un capitol viitor voi da altele asupra acelui dus la Căiuți de la 1858 la 1870. Din amîndouă se va vedea că dacă acest trai nu s-a deosebit mult de acel de la Ieși din anii 1851 — 1856, răspunderea acestui fapt desigur că nu privește pe mama.

Deși o intelectuală în toată accepțiunea cuvîntului, mama deloc nu se dezinteresa de gospodaria casnică: era meșteră în confecțiunea tuturor bunătăților care făceau mîndria cucoanelor în tot cursul veacului trecut. Dinaintea ochilor mei vad și astăzi icoana ei pe terasa de jos a curții de la Căiuți, cu mînecile suflecate, cu pestelcă lungă, albă, prinsă de umere cu bolduri și strînsă pe talie, dinaintea unei sobe mobile de fier, deasupra căreia fierbea cu clocot, într-o tingire de formă specială, un sirop oareșcare, curățîndu-l de spuma albă ce se ridica dintr-însul sau frecînd, plecată jos de tot, cu meleșteiul, vrun șerbet în aceeași tingire, ținută cu amîndouă mînile și cu toată puterea, de vro slujnică sau de cămărășiță. Dulcețile de tot soiul, ce le făcea după rețetele vestite ale bunicăi Frosiniței, aveau reputație cinsteșă în țară, ca și compoturile, vutcile (liqueur-urile), pastele de gutăi, perjuțele uscate, muraturile și spirturile din camara noastră.

În grădină, sub un frumos pavilion, era o clădire joasă, un feli de subsol, trei păreți ale căreia aveau, pe toată lungimea, cîte un lung cuptor în fața căruia se vedeau așazate o mulțime de alambice. Această încăpere, căreia i se dădea numele pompos de „velniță”, servea la fabricarea apelor: de cimbru, de trandafir și de levențică și a diferitelor spirturi. Meșterul însărcinat cu lucrarea acestor ape și spirturi era un bețiv vestit în satul și în tîrgușorul Căiuțul, numit Gheorghe Dragolea. Cînd velnița lucra, mama o inspecta de două ori pe zi.

Îmi mai aduc aminte, pe vremea culesului cimbrului, a sulcinii și a levențicăi, aceasta bineînțeles cultivată în grădină, de clăcile făcute pentru culegerea acestor plante. Cimbrul servea la fabricarea apei și a spirtului de cimbru, care altădată înlocuiau apa de colonie; tata a întrebuințat pănă la sfîrșitul vieții apa și spirtul de cimbru pentru toaleta lui. Floarea de sulcină servea la facerea de săcultețe umplute cu petalele ei și așazate în dulapuri sub grămezile de albituri, spre a le satura cu parfumul ei dulce, din levențică se făceau apă, spirt și săcultețe avînd aceeaș întrebuințare ca acele de sulcină. Aceste clăci aveau totdeauna loc în vrouna din număroasele zile de sărbătoare în care țaranul român crede că s-ar expune urgiei cerului dacă ar lucra. Se dădea veste din ajun și, des-dimineață, porneau din satele mai apropiete de curte: Căiuțul, Popenii, Blidarii și Boiștea, cîrduri de fete sub conducerea vrunui fecior boieresc sau vrunui pădurar, spre locurile unde planta căutată în acel moment se găsea mai cu bielșug. Pe la amiază ele se adunau împrejurul carului cu mîncare ce li se trimetea de la curte și, îndată după ce mîncau, plecau înspre tîrgușor. Lunga terasă de jos se umplea cu ele, se așazau pe dînsa și, avînd fiecare gramada ei luată din carul care li adusese mîncarea și pe care îl încarcase cu floarea culeasă, se apucau să smulgă: florile de pe stipită, aruncîndu-le în vrun paner sau legătură pusă dinaintea lor. Aproape totdeauna venea și mama, se așaza pe una din treptele de piatră care duceau de pe terasă în antret și începea și ea să smulgă floarea de pe stipită. Îndată ce se vedea că operația este spre sfîrșit, se chemau pe cei doi grădinari bătrîni, foști robi, care alcătuiau, vai! tot ce mai rămăsese din taraful vestit altădată al hatmanului Răducanu, un scripcar și un cobzar, îmbracați în anteriu și giubea, care începeau să cînte o horă. Totodată se deschideau porțile cele mari prin care intrau din ulița tîrgului în incinta curții și mulțimea flăcăilor năvălea într-însa. Jocul ținea pănă în amurg și se termina printr-o „cinste” frumoasă de la care nici fetele nu se dădeau în lături.

Dar ocupația de predilecție a mamei era îngrijirea frumoasei grădini sădite din dosul casei, după planurile vestitului grădinar Sobeck, revăzute de mama, care era mîndria ei și alcătuia un adevarat rai. Grădinarul străin, francez sau german, ce-l aveam angajat cu anul, nu făcea nimica fără de știrea și aprobarea ei. Se pricepea minunat la toate cele privitoare la grădinărie și avea cunoștinți temeinice în botanică.

Mama avea deosebite aptitudini medicale și se îndeletnicea bucuros cu căutarea bolnavilor. În casă era o enormă bisacta, totdeauna bine aprovizionată cu medicamente furnizate de spițerul Mildt din Tîrgul-Ocnei sau aduse de tata din desele sale drumuri la Ieși. Contul nostru la sasul Mildt se ridica în fiecare an la cîteva sute de galbeni, căci medicamente, mai cu samă chinină, se dădeau la toți acei care cereau. De cîte ori se auzea că vrun țaran de pe moșie este bolnav, tata și mama sau numai mama mergeau cu trăsura la dînsul, luînd bisactaua-farmacie cu dînșii, îl căutau, trimeteau după medic în cazurile mai serioase și în tot timpul bolii îl țineau cu vin vechi și cu mîncare bună.

Cînd unul din noi se îmbolnăvea, îl luau în camera lor de culcare, îl îngrijeau cum se pricepeau pănă la venirea medicului, după care se trimetea imediat, și nu-l întorceau în camera lui pănă ce nu trecuse orice primejdie.

Mama avea în această privință multă inițiativă, nu sta la îndoială pentru a lua la caz de nevoie măsurile cele mai îndrăznețe și totdeauna era felicitată de medic pentru ceea ce făcuse. Îi plăcea să steie la vorbă cu medicii asupra medicinii și-i uimea prin întrebările ce le li punea, care tradau, pe lîngă interesul ce-l punea în chestiile medicale și aptitudinile ei pentru asemene chestiuni.

S-a străduit și în parte a izbutit să stîrpească mai multe obiceiuri avînd, dragă Doamne, de scop prevenirea și tămăduirea bolilor, dar care duceau la rezultate absolut opuse. Așa era obiceiul ca lehuzei, îndată după facere, să i se în – vălească basenul în argilă umedă, ținindu-se astfeli pănă la desăvîrșita uscare a acestei comprese. Mama, observînd că mortalitatea între lehuze era mare și cerînd avizul doftorului, acesta i-a răspuns că acest obicei este foarte neigienic și că fără îndoială trebuie să i se atribuie o mare parte a cazurilor de moarte ce se observă la lehuzele din sate. Mama s-a pus pe stîrpirea obiceiului rău-făcător, dar numai ușor nu i-a fost să iasă învingătoare din lupta ce a trebuit s-o ducă cu două babe doftoroaie, care aveau renume de mari lecuitoare și țineau morțiș la dînsul, fiindcă îl apucase de la bătrîni. A izbutit să obție ordine speciale de la Ieși, în urma cărora babele au fost închise, judecate și osîndite la gloabe serioase și să vadă, după cîțiva ani, desăvîrșita părăsire a obiceiului ticălos.

Și veneau să ceară sfat medical și medicamente de la mama nu numai țărănimea de pe moșie și jîdovii din tîrg, dar și locuitorii din sate de pe alte moșii și nu li se refuzau nici unele, nici altele.

În vara anului 1866 s-a ivit holera în țară. Pe la noi epidemia a fost mai mult ușoară; dacă se îmbolnăveau mulți, în schimb numărul deceselor era mic de tot; era mai mult holerină decît holeră. Tata de la început dăduse de știre, nu numai în satele de pe moșie, dar și în acele de pe împrejur că are un leac sigur împotriva molimii. Acest leac consista într-un număr de picături de laudanum dizolvate în oareșcare cîtime de apă de mintă concentrată, ce se lua nu mai țin minte de cîte ori pe zi. Ograda noastră era veșnic plină de pacienți, iar în antretul de jos, parcă-l văd și acuma pe Neculai Lefter, vatavul de ogradă, șăzînd pe o ladă mare de Brașov, avînd lîngă el o beșică urieșă de steclă, plină de apă de mintă și, în mînă, o steclă cu laudanum, dînd fiecăruia pacient numărul de picături hotărît din cea de a doua și cîtimea știută din cealaltă. Cei mulți din bolnavi, îndată ce-și înghițeau doftoria, mergeau de se culcau într-o parte hotărîtă a grădinei. Mulți veneau să ceară „doftorie” pentru bolnavi ramași acasă. În grădină la noi nu a murit nici unul, din alții care au luat „doftorie” de la noi, numai unul sau doi.

Amîndoi părinții mei aveau o memorie admirabilă și erau niște povestitori neîntrecuți. În lungile seri de iarna ne țineau pe noi, copiii, pe profesori, pe guvernante și pe musafirii zilei ceasuri întregi sub farmecul povestirilor lor, făcînd să treacă pe dinaintea ochilor noștri icoanele unui trecut la care luase parte sau auzise amărunte din gura bălanilor lor. Tata povestea corect, dicțiunea lui era mai înfiorită, modul de povestire al mamei era mai artistic, apoi, înzestrată cu un rar dar de imitație, ea, de cele mai adeseori mima întîmplarea ce o povestea. Ce pacat că, mai pe urmă, cînd îmi dam sama de prețul acelor povestiri și îmi aduceam încă bine aminte de ele, nu le-am notat, lăsînd să se piardă o mulțime de amărunte neprețuite pentru istoria noastră politică, socială și chiar economică în veacul trecut!

Memoria minunată, darul de imitație și facultatea de a reproduce exact gesturi văzute și simțiminte exprimate de alții constituiau mamei un adevarat talent dramatic, care s-a manifestat și a fost admirat cu prilejul reprezentațiilor de societate date de ea în scop de binefacere, la Ieși, în a opta și a noua decadă a veacului trecut.

Fiică a [lui] Grigore Ghica, mama nu putea decît să fie patrunsă de principii naționaliste și liberale. Dacă în privința acelor naționaliste înțelegerea ei cu tata era desăvîrșita, divergența între ei era mare în ce privea pe acele liberale; mama era pentru abolirea tuturor privilegiilor de castă, pe cînd tata nici nu voia să audă de astfeli de lucru, privind existența unor asemene clase ca indispensabilă pentru buna ordine, sanatatea, puterea și progresul unei societăți bine organizate. Și doară liberalismul mamei era departe de a li exagerat: s. e., dacă găsea că, în principiu, sistemul republican este cel mai perfect, admitea că, pentru o țară atlîndu-se pe treapta de cultură pe care se afla a noastră, forma republicană ar fi dezastruoasă. Dar era pentru stricta garantare a libertății și a demnității omului, fără distincțiune de clasă și, mai ales, avea o sfîntă oroare de bataie, pe care o denunța ca o barbarie și o mișelie față de o ființă mai slabă. Nu înceta să tune și să fulgere în contra acestui obicei barbar atît de răspîndit la noi, obicei distrugător al simțului de demnitate omenească, fără de care omul este redus la starea de brută. În această privință discuțiuniie ei cu tata erau dese: el pretinzînd că bataia este indispensabilă cînd ai de-a face cu oameni primitivi, lipsiți de orice cultură, care nefiind decît niște copii mari trebuie să aibă o salutară frica de vargă. Iar mama răspundea că bataia este distrugă – toarea amorului propriu și a mîndriei omenești, că fără de aceste doua însușiri omul este o brută și că, dintr-o colectivitate de brute, n-ai cum să faci un popor conștient de drepturile și de îndatoririle lui.

Bataia, după ea, nu putea decît, sau să degradeze pe acel ce o suferă la starea de brută, sau să stîrnească în el simțiri de ură neîmpacată și adînc dor de răzbunare. Tata, născut cu nouăsprezece ani înaintea ei, crescut pănă la vrîsta de șaptesprezece ani într-un mijloc mai puțin cult și mai primitiv decît în acel în care crescuse mama, avînd necontenit sub ochi pilda bunicăi care numai zgîrcită cu vergile nu era, tata, care petrecuse numai patru ani în străinatate, la München, care după întoarcerea lui în țară avuse sub ochi exemplul celorlalți boieri din vremea lui Mihai Sturdza, care uzau de vergi și de bici ca de un drept ce-l priveau un sfînt, găsea lucru firesc ca pentru greșeli ușoare, ca un feli de bucate greșit, un ham rău curățit sau o beție, să poron – cească punerea jos, la scară, a vinovatului și tratarea lui cu o porție mai mică sau mai mare de lovituri. Porția la noi era, de obicei, modestă, dar în alte case, mari și mici, această pedeapsă devenea prea adesea o adevarată schingiuire. Deoarece mi se întîmpla și mie, pănă la vrîsta de doisprezece ani, să am parte de asemene corecțiuni, dealtmintrelea totdeauna binemeritate și cît se poate de modeste, eram un partizan convins al teoriilor mamei și-mi permiteam să condamn acele puse în practică de tata.

Astăzi însă, cînd, după trecere de șasezeci și cinci de ani, văd niște guverne ce se zic liberale reîntroducînd de fapt, prin jandarmii și funcționarii lor, în provinciile alipite, bataia desființată, atît în principiu cît și de fapt pe acele meleaguri de zecimi de ani, nu numai de austriaci și de unguri, dar pănă și de grozavul regim țarist, cînd în București poți vedea pe fiecare zi niște principi ai baroului, cu titluri din străinătate, de naștere. foarte plebeiană, care au cutreierat lumea apusană, tărînd de păr și pălmuind servitoare de șasesprezece ani, mă căiesc de judecata purtată asupra boierilor altă dată, avînd în vedere că de la 1860 s-a desființat bataia.

Mama era o naționalistă înfocată, nu numai în ceea ce privea neamul nostru, dar și în cît se atingea de toate neamurile din lume: greci, italieni, poloni (pe care nu-i iubea), germani, irlandezi, sîrbi, bulgari etc. Dorea din inimă emanciparea și întemeierea de state naționale pentru toate. Îmi aduc aminte că, pe la 1859—1860, cînd mă învăța, cu ajutorul unui atlas, care sunt țările Europei și capitalele lor, mă făcea să zic:

— Italia, capitală Roma.

Iar Costache Negri, care se afla de față și-și fuma ciubucul, scuzîndu-se că ne întrerupe, îi zise:

— Știi, domniță, că subscriu din toată inima, ca și dumneta, că doresc ca așa să fie, dar nu crezi oare că asta însamnă a cam anticipa asupra viitorului?

Îmi aduc bine aminte de însuflețirea ei pentru ideea unității italiene și de interesul febril cu care urmărea pe hartă mersul triumfal al lui Garibaldi spre Napoli și progresele armatei lui Cialdini în Statele pontificale.

N-am nevoie să mai vorbesc de însuflețirea ei pentru ideea Unirii; ea cea dintăi mi-a vorbit de Unirea cea Mare, a celor trei crîmpeie în care era rupt neamul nostru, la sînul ei am văzut, la 1858, cea dintăi cocardă în trei culori, trimasă de o vară a ei din Ieși, prin Place, consulul francez căruia românii îi datoresc atîta, venit la noi, la Căiuți, spre a lua parte la o vînătoare de urși dată de tata. Iar trei ani mai pe urmă, am auzit-o, la Viena, zicînd lui Vogoridi, fostul caimacam:

— Am trei băieți, sper că în curînd voi mai avea unul (era grea de opt luni), pe toți vreu să-i fac soldați, căci, cînd vor fi mari, vom avea nevoie de saldați mulți și buni.

Crezul ei unionist însă nu împiedeca ca să fi ramas moldovancă desăvîrșită și să fi iubit Moldova ei peste tot, nu putea să rostească numele ei decît cu patimă, nu pot uita chipul în care pronunța cuvîntul Moldova care, în gura ei, totdeauna suna: Moldo-o-va, apăsînd pe cel al doilea o.

Mai erau și alte cucoane, mari și mici, în Moldova, liberale și naționaliste, dar mama a fost, fără îndoială, Întăia moldovancă feministă, și aceasta pe față. Ea nu se sfia să reclame desăvîrșita egalitate între femeie și barbat, inclusiv exercitarea drepturilor politice, ca și emanciparea soției de tutela soțului. Își bătea rău joc de cuvintele din slujba cununiei, prin care se ordonă femeii să asculte de barbat, fiindcă: „barbatul este capul”.

— Dar, dacă în loc de cap are un bostan, întreba mama.

Mama din tinerețe era o liber-cugetătoare care credea în Dumnezeu și în nemurirea sufletului, admira doctrina lui Hristos, dar nu credea nici în dumnezeirea lui, nici în celelalte dogme ale bisericilor creștine; la biserica nu mergea și nu se spovăduia, posturile nu se țineau în casă. Dar privea pe Hristos ca cel mai mare binefăcător al omenirii, morala predicată de el cea mai frumoasă, mai înălțătoare de suflet și mai mîngîietore din toate. Pe preuți nu-i făcea haz; puțini vedeai în casa noastră.

Puține ființe cunoscut-am atît de stăpîne pe nervii lor ca mama; bătrînul doctor Russ zicea că ea, în loc de nervi, are coarde de vioară. Avea un sînge rece absolut față de orice primejdie. Sanatatea ei era de fier și moștenise de la tată-său o putere fizică cu care s-ar fi putut făli mulți barbați.

Dacă tata și-a compromis averea printr-un trai nemăsurat și prin lipsă de ordine, lasase acea a mamei absolut intactă. Al doilea ei soț, Anton Alaux, fostul meu profesor, i-a mîncat-o în vro zece ani întreaga acea avere, ridicîndu-se la mai bine de un milion și jumatate în aur, cu ajutorul cărților și al unei incapacități însoțite de o îngîmfare încă mai mare. Mama a dus anii din urmă ai vieții într-o stare de mare lipsă, însă cu demnitate și tărie de inimă.

Pănă la sfîrșit și-a pastrat toate facultățile intacte și a ramas credincioasă gusturilor ei intelectuale. Deși, la întoarcerea ei în țară, limba franceză înlocuise cu desăvîrșire pe acea grecească ca limbă de salon și chiar ca limbă vorbită de preferință în casele boierești, în familia noastră se vorbea încă mult grecește din cauza bunicăi, care, precum am aratat, era țărigrădeancă. Mama, scurt timp după căsătoria ei cu tata, nu numai că era în stare să înțeleagă tot ce se vorbea în limba greacă, dar putea să rupă binișor dintr-însa. În ultimii ani ai vieții începuse să învețe latinește și nu mă îndoiesc că dacă ar mai fi trăit și-ar fi însușit și cunoștința acestei limbi.

S-a săvîrșit din viață în al șăptezecelea an, la ianuar 1902.