Amintiri din copilărie (Rosetti)/Capitolul I. Cele dintăi amintiri

 

M-am născut în noaptea după Ziua crucii a anului 1853 în Ieși, în casa tatei, pe Podul Roșu, unde se află astăzi Gimnaziul „Alexandru cel Bun”. Mama a încercat să mă hrănească cu laptele ei, dar eram din cale-afară mîncăcios, a trebuit să renunțe după puține zile și mi s-a luat o mancă foarte de treabă, soția unui birjar din Ieși, numit Neculai Roșu, unul din cei mai vajnici bețivi din capitala Moldovei.

Cele dintăi rugăciuni după naștere mi-au fost cetite de vlădica Racoviță de la „Sfîntul Spiridon”. Părinții mei pierduse înainte de mine doi copii, o fată și un băiet, și, cu toate că eram un copil foarte voinic, mintea mamei fiind impresionată de pierderea celorlalți doi, deși nu era deloc superstițioasă, se temea să nu fie ursită a nu avea parte de copiii ce-i năștea. Vlădica Racoviță de la „Sfîntul Spiridon”, un urmaș direct al familiei Racoviță celei adevarate, care dăduse doi domni Moldovei, era un barbat mic la stat, slăbănog, ghebos și aproape cu desăvîrșire spîn. Numai cu mare greu consimțise mitropolitul de pe vreme să-l hirotonească, căci darul preuției se refuza de obicei acelor barbați al căror fizic era din cale-afară ingrat și de natură să stîrnească rîsul. Și vlădica Racoviță avea mai mult înfățoșare de momiță decît de om. Dar era în schimb un adevarat sfînt: de o curățenie de viață care nu lasa nimica de dorit și de o dezinteresare fără mărgini, blînd, simplu, dînd nevoieșilor pănă la cel de pe urmă ban, veșnic gata să mîngîie durerile, să dea ajutor la împacarea vrăjbilor și a dihoniilor ce-i ajungeau la cunoștință și să insufle nădejde celor deznădăjduiți: era idolul sărăcimii. Singura slăbăciune ce i se cunoștea era o adevarată patimă pentru tiutiunul cel bun. După ce a isprăvit molitvele ce ni le-a cetit, a zis mamei:

— Să știi, domniță, că băietul aista are să-ți trăiască, doară vlădica cel ghebos i-o cetit rugăciunile și ghebul lui are noroc la copii.

Părinții mei duceau atunci un trai foarte luxos: slugi, trăsuri și cai erau o mulțime și știu că aveam o trăsură, doi cai și un vezeteu înadins pentru mine. Dar acel vezeteu era un țigan negru la față ca fundul ceaunului, îmbracat cu straie curate, dar de rînd, pe cînd Sava, vezeteul mamei, era moldovean, alb la față, purta numai favoriți și avea o livrea din cele mai elegante, de culoare albastru-deschis, împodobită cu galoane de argint. Și eu, după cît îmi istorisea mai tîrziu mama, suparat să tot fiu condus de țiganul urît și neelegant, făceam niște scene cumplite de cîte ori era să ies la plimbare, la Copou. Cînd mama era singură acasă, poroncea să se suie Sava pe capra trăsurii mele, dar cînd era și tata de față mă astîmparam și nu mai făceam nici o scenă, știam doar că corecțiunea este gata.

Întăia amintire precisă ce o am datează din toamna anului 1856, de la nașterea surorii mele Maria: eram atunci de trei ani și o lună; din acel moment șirul amintirilor mele devine din ce în ce mai complect.

Țin bine minte de ghidușiile lui Neculai Cozadin, vatavul nostru de ogradă, cînd voia să mă facă să rîd. El era un văr primar al lui Cuza (domnitorul), al lui Dumitrache și al lui Grigore Cozadin, doi mari bogatași de pe vreme, fiind copil din flori al unei surori a tatălui Cozadineștilor și a mamei lui Cuza. Intrase în miliția moldovenească la înființarea ei, urmase cursul de instrucție la care fusese supuși recruții moldoveni de ruși, la Odesa, și slujise șaisprezece ani în escadronul de cavalerie, retrăgîndu-se cu gradul de îndîrofițer (unterofițer), cum se zicea atunci subofițerilor. Era un barbat de o cinste exemplară și de un devotament absolut cătră tata, pentru slujba căruia ar fi fost oricînd gata să-și expuie zilele. Soția lui, mama Anghelina, era o grecoiacă, renumită pentru meșteria în facerea dulcețurilor, a vutcelor, a murăturilor și a tuturor preparațiunilor care alcătuiau cel mai mare merit al unei cămărășițe, slujbă ce o îndeplinea în casa nostră. De corăbielele ei îmi aduc aminte cu jînd și acuma, de atunci n-am mai mîncat așa de bune.

Bunica vorbea de Anghelina în termenii cei mai elogioși, recunoscîndu-i superioritatea în facerea corăbielelor și a rahatului. Femeie de o cinste exemplară, era cumplit de temută de slugile de jos: bucătării, băieții la bufet și fetele din casă aparținînd neamului țigănesc; ei și ele mi-au povestit pe urmă într-un glas că umbla cu harapnicul sub pestelcă și nu stătea la îndoială pentru a-i croi cu el.

Cît au trait la Ieși, părinții ne trimeteau pe noi, copiii, vara, la Bohotin, la moșu-meu Mitică, sau la Răducăneni, la moșu-meu Lascar, unde ne însoțea uneori și mama.

Moșia Bohotinul, fără Hilița, care fusese vîndută, și Colțul Cornei, dat de zestre mătușii Profirei, la căsătoria ei cu Alecu Moruzi-Zvorîșteanul, fusese dintăi căutată de frați în devălmășie, apoi, după cîțiva ani, s-a împărțit în patru părți: Bohotinul cu Gura Bohotinului, Răducănenii, Bazga și Cozia, care s-au tras la sorți între cei patru frați. Bohotinul a căzut în partea moșului Mitică, Răducănenii în partea moșului Lascar, Bazga în acea a tatei, iar Cozia în acea a moșului Alecu. Tata operase tragerea la sorți cu mîinile lui. Cunoscînd dorințele fiecăruia în parte, a ajutat soarta pentru ca fiecare să se aleagă cu partea dorită de dînsul. El se dezinteresa de Bohotin, căci, precum am arătat în întăiul volum al acestor Amintiri, cumparase de la frați Căiuțul, cu bani din moștenirea ramasă lui de la soția sa cea dintăi. A pus deci Bazga la dispoziția fraților pentru ușurarea plăței părților lor din datoriile părintești, avînd ei a restitui prisosul prețului de vînzare peste partea lui de datorii cînd vor vinde Bazga. Au și vîndut-o cu 32 000 de galbeni, dar i-au restituit banii numai la 1856, socotindu-i „ca între frați”, adică cu o dobîndă de cinci la sută. Pe tata această socoteală l-a atins rău, căci în urma traiului nemăsurat și bizuindu-se pe acei bani făcuse datorii pentru care plătea dobînzile obișnuite atunci de cincisprezece și chiar optsprezece la sută pe an. Diferența a fost simțitoare, dar ei fiind foarte uniți între dînșii, tata n-a zis nimica, însă s-a hotărît, pentru a scapa de datoriile ce-i rămăsese, să se mute îndată la țară.

La Căiuți, curtea era terminată de ani și frumuseța de grădină plantată, dar tata, pretextînd că nu voiește să intre în casă înainte ca aceasta să fie cu desăvîrșire gata. și că trebuie să schimbe coloanele de zidărie ale balconului de sus, despre grădină, prin altele, de fontă, ce aveau să fie aduse din străinatate, a mers să s-așeze, cu mama și cu noi, la Pralea.

Pralea era un sat pe moșia Căiuți, la unsprezece kilometri de curte și de tîrgușorul cu acest nume, care fusese întemeiet încă sub Ioniță Sturdza, de bunul meu, hatmanul. Acești unsprezece kilometri trebuiau făcuți pe niște rătăcănii cumplite, de nestrăbătut pe vreme rea. Aici s-a apucat să clădească o casă de vălătuci, iar pănă cînd această casă s-a gătit, ne-am înghesuit cum am putut și noi, în trei odăițe mici ale vatavului nostru de acolo, medelnicerul Iancu Popovici. Mama nu s-a opus la această combinație ciudată, dar îmi aduc bine aminte s-o fi Văzut plîngînd pe cînd privea la clădirea viitoarei noastre case și doară, atunci, tata iubea pe mama la nebunie.

Iaca planul acestei construcții împodobită cu numele pompos de „curte”: în păreții de la miazănoapte și de la apus a unei mari încăperi luminată prin două uși cu geamuri și două înalte și largi ferești à quillotine, se deschideau ușile a cinci odăi, din care una slujea de ietac părinților mei, două ne adăposteau pe noi, copiii, una servea tatei de biurou, iar a cincea era o odaie de musafiri. În caz de gloată se mai întrebuințau pentru găzduirea musafirilor biuroul tatei și una din odăile noastre. Bineînțeles că la întîmplare se făcea un uz larg de sistemul saltelelor întinse pe jos. Mai erau două odăiți dînd în ietacul părinților, din care una servea de locuință cameristei mamei, iar cealaltă de cameră de baie și de toaletă. Încăperea cea mare slujea drept salon, iar iarna și vara, în caz de vreme rea, devenea sofragerie.

În ogradă mai erau, aproape de această clădire, două rînduri de odăi, asemenea de vălătuci și acoperite cu draniță, care se tăiau în unghi drept și în care locuiau vatavul de la Pralea, Iancu Popovici, cu soția lui, o droaie de slugi, precum și unii musafiri, becheri sau persoane mai puțin însemnate. În mijlocul ogrăzii de din față, amenajată în chip de grădină cu flori, era un pavilion octogon de lemn, în care ședeam la masă de cîte ori nu era frig sau nu ploua prea tare.

Bucătăria era așazată într-o clădire separată, în Fundul ogrăzii, nu departe de grajdi. Aveam doi bucatari pentru masa de sus și unul pentru masa de jos, adică cei dintăi pentru noi, celalalt pentru slugi, bineînțeles toți țigani. Domiciliul statornic al celor dintăi era la Căiuți. Făceau serviciul cu rîndul, schimbîndu-se în fiecare săptămînă. Asemenea și vezeteii, avînd fiecare să îngrijească de cîte patru cai, făceau serviciul tot cu rîndul, numai o păreche de cai, „de dîrvală”, rămîneau la Pralea în permanență. Curtea și ograda erau încunjurate cu un zaplaz de lătunoaie, din afară, de care se vedeau razamate grămezi de draniță și de șindilă.

Spălătoria era la Căiuți, de unde se aduceau albiturile de două ori pe săptămînă; la Pralea era numai una rudimentară. Asemenea și camara era la Căiuți, unde sta cămărășiță, mama Marghioala, o fostă domnișoară de onoare de altădată a bunicăi, căsătorită acuma cu vatavul de ogradă, Iorgu Iordăchescu, un om de treabă, neboierit, dar unul din cei mai mari minciunoși ce i-am cunoscut în viața mea. La Pralea era numai o camară fragmentară de care îngrijea soția vatavului de acolo, mama Tasiica.

Dacă exteriorul casei noastre de la Pralea era destul de primitiv, mobilierul îi era departe de a fi mai ales. Afară de crivaturile tatei și a mamei, de lemn de nuc lustruit, fără nici un ornament, de vro două dulapuri de mahon, aduse, aceste, din mobilierul tatei de la Căiuți, foarte sumar și acela, de un foarte frumos clavir Pleyel, cu coadă, al mamei, de un dulap de mahon, cu ușă brodată, și de vro două me – suțe, absolut tot: paturi, scrinuri, dulapuri, mese, mesuțe, lavabouri, scaune și scăunașe ieșise din mîinile îndemînatece ale stoleriului nostru neamț, Mathes, și era făcut din lemn din pădurile noastre. Nu cred să fi existat mai mult de trei jilțuri în toată casa, iar canapelele erau înlocuite prin paturi moldovenești, peste care erau așazate mindire de paie și saltele din lînă, acoperite cu macaturi de cit, însoțite de perine de părete și de cap, acoperite tot cu cit, cum erau și toate perdelile. Locuința și mobilierul înfățoșau o icoană destul de exactă a stării unei așezări de colon din Canada sau din Statele-Unite în veacul al optsprezecelea.

Satul Pralea fusese întemeiet în vremea lui Ioniță Sturdza, de bunul meu, hatmanul, cu oameni adunați, pentru o a treia parte din regiunea muntoasă a ținutului Putnei, iar pentru două părți din unguri secui aduși de peste graniță, din comitatul Trei Scaune. Cei dintăi ocupau partea din sus a satului, numită din această pricină: „la moldoveni”, cel de ai doilea, partea de jos, numită „la ungureni”. Aproape toți sătenii vorbeau amîndouă limbile, mulți erau, cum mai sunt și astăzi, gușați.

Niște ființi care jucau un rol însamnat în viața de la Pralea erau urșii. Din pricina defrișării unor întinse întinderi de păduri, samanate pe urmă cu păpușoi, unele de tata și altele de țarani, și a tăierii altor întinderi pe care crescuse acuma niște țihle impenetrabile, aceste dihănii găseau acolo, cu începere de la sfîrșitul lui iulie, o camară bine aprovizionată, pe lîngă culcușuri ce le puteau crede tefere. Păpușoii și vitele locuitorilor satelor de pe împrejur aveau prin urmare foarte mult de suferit din pricina acelor fiare, mai cu samă acele ale bieților prăleni.

Țin bine minte cum, într-o seară de la începutul toamnei anului 1857, după căderea nopții, eram adunați, cu mic, cu mare, pe cerdacul dînd înspre ograda din față, culcați pe niște saltele așazate pe scîndurile acelui cerdac, iar în fața noastră, în ogradă, ardeau focuri de baligă pentru a ne apara de țînțari. Pe lîngă tata și mama, mai erau cu noi moșii noștri, Lascar și Mitică, precum și musafiri veniți pentru vînat. Deodată auzim, parcă veneau din a doua ogradă, niște strigăte, de:

— Săriți, oameni buni, săriți că mă mănîncă ursul! Nu mă lasați! Nu mă lasați!

Tata, moșii mei, musafirii, vatavul Iancu au pus mîna pe puști și au alergat înspre locul de unde porneau strigătele. Dar Iozef, despre care voi vorbi mai jos pe larg, a cărui casă era megieșă cu ograda de unde porneau strigătele, a apucat înaintea lor, căci a avut numai să sară peste gard: Ajuns acolo, a văzut un om ferindu-se de un urs voinic de ale cărui îmbrățoșări scapa numai mulțămită prezenței de spirit a socru-său, un moșneag olog, care arunca întruna în urs cu tăciuni aprinși ce-i lua dintr-un foc mare, arzînd dinaintea lui. Ursul mai era foarte stingherit în mișcările lui de un cățăluș care necontenit îl apuca de labele de dinapoi. Dihania se apropiase foarte încet și, cînd l-au auzit mîncînd și mormăind, stăpînul ogorului a avut imprudența să arunce într-însul cu o bucată grea de lemn aprins. Se vede ca lovitura astfel primită de urs l-a durut, căci îndată s-a răpezit la om, iar acesta a început să fugă și să strige. Cum a auzit glasurile acelor care veneau, fiara a dat dosul și a luat-o la sănătoasa prin păpușoi, dar Iozef a avut vreme să aprindă într-însul, nimerindu-l drept în inimă.

Altă dată, în acelaș an, erau la noi un număr de musafiri, cu care mersesem, în mai multe trăsuri, să prindem păstrăvi în pîrăul Căiuțul Mare și în niște heleșteie din pădure, la cîțiva kilometri de sat, și ne-am întors pe cînd era încă ziuă. Deodată vezeteul trăsurii din cap, în care se găseau mama și cu o vară a ei, iar eu eram pe capră, oprește caii și, ară – tînd cu biciul peste pîrău, zice întorcîndu-se către mama: — Ursu!

Ne uităm cu toții în direcția aratată și vedem, peste pîrău, pe o ridicătură de stîncă lată, în formă de podiș, la vro șasezeci sau optzeci de pași de noi, o căruță desjugată, plină de păpușoi culeși dintr-o curătură de mai la deal, și pe dînsa, un urs mîncînd păpușoi fără ca prezența noastră să-l fi îngrijit. Numai după ce toate trăsurile s-au oprit și ocupanții lor au început să-și comunice părerile cu glas din ce în ce mai ridicat, văzut-am că Martin se dă jos încet din căruță, apucă cu pas liniștit la deal și dispare în pădurea care se întindea pănă la acea stîncă.

Iozef Gnadt, despre care am vorbit mai sus, era un neamț născut în anul 1818, la Luisental, în Bucovina. El venice îi țară cu tată-său, bătrînul Fritz Gnadt, de care nu țin minte, cu trei frați și cu două surori, în însușire de lucrători speciali la Hutta, adică la fabrica de sticlărie înființată pe moșia Grozeștii de cneazul Dumitru Cantacuzino, acel cate, ceva mai tîrziu, a păcălit atît de groaznic pe Lascar Bogdan, cu prilejul vînzării acelei moșii. Nu știu pentru ce anume temei acea familie de nemți, nefiind mulțămită de Grozești, a venit la tata și i-a propus să se angajeze la el pentru a fabrica potaș, draniță și șindilă, în schimbul unui preț convenit pentru fiecare maja (cîntar de 44 de oca) de potaș și de fiecare mie de draniță sau de șindilă. Tata a primit și ei au clădit îndată, în satul Pralea, alături de locul pe care s-a ridicat mai pe urmă curtea de care am vorbit, o casă mare de vălătuci, după modelul celor nemțești din Bucovina, și s-au pus pe lucru cu hărnicie.

Bătrînul Fritz și trei din băieții lui erau niște vînători de frunte și pătimași. Fiul cel mai mare, care se numea tot Fritz, pe lîngă că era împodobit cu o gușă uriașă, mai avea și un ochi plin de albeață, totuș era un pușcaș minunat și nu puțini fost-au urșii ce i-a împușcat cu pușca lui cu o țeavă. Dar cel mai pătimaș și cel mai meșter era al doilea fiu, Iozef. În cei doi ani cît a stat mama la Pralea, ea a numarat douăzeci și șase de urși uciși de Iozef, dar el îm – pușcase mai mulți înainte de venirea noastră în Pralea, a tot urmat să mai împuște pănă în cei de pe urmă ani ai vieții, și a murit tocmai la sfîrșitul anului 1907. Se lăuda atunci că a împușcat peste tot mai bine de o sută de urși și nu cred că trecea peste adevăr. Mama îl supranumise „Jules Gerard de la Pralea”. De multe ori scapat-a el numai ca prin urechile acului de ghearele și de dinții fiarei, dar niciodată n-a fost în stare dihania să-l încolțească sau să-l pieptene. Avea un sînge rece admirabil. Era un barbat înalt și zdravăn, dar supus la accese de epilepsie; niciodată însă nu l-a apucat cumplita boală la vînat.

Și fiindcă sînt acuma la capitolul urșilor (asupra căruia îmi propun, dealtmintrelea, să revin în cursul acestor Amintiri), voi istorisi aici semitragica întîmplare cu un urs al lui Costin Rosetti de la Orașa, un văr departat al nostru. Vîna, sau mai adevarat bracona, în fundul Prălii cu Alecu Asian de la Onești. Un urs rănit a venit la el, Costin a tras într-însul și i-a rupt o labă. Ursul, care venise înfuriet, s-a înfuriet și mai tare în urma noii răni primite, s-a aruncat asupra lui Costin înainte ca acesta să fi putut trage al doilea foc și i-a înfipt toți dinții în brațul drept. Apoi l-a apucat în brațe și l-a trîntit jos cu atîta putere, încît i-au sărit toți bumbii de la pantaloni, și s-a pus pe el. Costin spunea că numai ușor nu era. Ua haitaș, un băietan de vro patrusprezece ani, care avea la dînsul un pistol încarcat cu poște, s-a apropiet fără a fi simțit de fiară (căci vîntul bătea de la urs spre el), i-a pus pistolul în ureche și a tras, iar dihania a căzut moartă pe loc. Cum s-a putut scula în picioare, Costin s-a pus să-și caute bumbii pe jos, căci îi cădeau pantalonii. Dar Asian spunea că în cursul nopții ce au petrecut-o în pădure, a avut febră mare, căci rănile, făcute de dinții ursului erau adînci. Întîmplarea mi-a fost povestită de însuși Costin de repețite ori.

La Pralea veneau să ne vadă, vara și toamna, număroase rude și cunoștinți de la Ieși și din toată țara; vînătorile de urși atrăgeau, mai cu samă toamna, pe cei mai de frunte vînători ai țării.

Între alți musafiri, îmi aduc aminte de Costache Negri, de Vasile Alecsandri, de Iorgu Radu, de Manolache Costache – Iepureanu, de Iancușor Canta, de Zizin Cantacuzino, de cneazul Alexandru Cantacuzino, aceștia toți prietenii intimi ai tatei, apoi de bunul Costică Suțu și de Alecu Asian de la Onești, amîndoi niște vînători vestiți, de doamnele Catinca Negri, Zulnia Sturdza, Smărăndița Rosetti (atunci căsătorită cu Mihăiță Jora), Efrosina Bogdan de la Grozești, Zoe (Zouzou) Sturdza (atunci căsătorită cu Zizin Cantacuzino), Smărăndița Catargiu cu fiică-sa Maria, fostă Obrenovici, mama lui Milan al Serbiei, și alții, și altele, mulți și multe.

Două figuri originale erau maestro Gallea și Silvestru Pascual. Cel dintăi era un maltez maestro di canto, barbat în vrîstă, căsătorit cu o femeie, italiancă și ea, cumplit de rea. Pentru ca să scape de dînsa, culegea peste an, pentru timpul verii, cît mai multe invitații prin casele boierești de la țară, în care stăpînele sau fiicele lor cultivau cantul, le acompania pe clavir și le dădea povețe în exercițiile ce le făceau, achitîndu-se astfel de ospitalitatea de care se bucura. Bineînțeles că, în cele mai multe case, la plecare, elevele lui îi puneau în buzunar un fișic de galbeni pe care îl primea cu o mulțămire discretă. Era un om foarte de treabă și foarte binecrescut, înzestrat cu un apetit formibadil, dar fricos ca un iepure. Cu prilejul unui accident la trăsura în care maestrul se afla cu mama și cu altă doamnă, aceea bătrînă, tata, care venea calare alături de trăsură, dîndu-se jos pentru a ajuta pe vezeteu să lege răzorul ce se rupsese, rugîndu-se de maestro Gallea să-i ție calul, viteazul copil al Maltei a răspuns că nu știe și se teme, calul fiind foarte vioi, să nu-l lovească cu piciorul. Și mama, care ținea hățurile celor patru cai înhamați înaintași ai trăsurii, a trebuit să mai ție, tot ea, și acest al cincilea cal. În mine, care stăteam pe capră, nu avea nimeni încredere, ceea ce țin minte că m-a umilit cumplit.

Silvestru Pascual era un spaniol de la Valencia pe care mama îl bănuia că este jidov. Era și el profesor de canto, dar mai ales vînător pătimaș. A avut norocul să ucidă, la Onești, în aceeași bataie, o ursoaică cu amîndoi puii ei. S-a lăsat de muzică pentru a se ocupa de agricultură, intrînd în calitate de vechil la principele Wittgenstein, la Fîntînele. Relațiunile lor s-au stricat răpede, principele a acuzat pe Pascual de necinste, iar Pascual îl numea: „neamț cărpănos” și zicea că i-ar fi reținut pe nedrept leafa ce i se cuvinea pentru vremea cît slujise, trăsura și caii. Pe urmă, fiind lipsit de adăpost, a stat o iarnă întreagă la noi, la Căiuți.

În al doilea an al șederii noastre la Pralea, cînd eu eram în al patrulea al vieții, m-am amorezat pentru Întăia oară. Obiectul dragostei mele era frumoasa morăriță, Rada, căsătorită cu Neculai Ursul, cel mai mare bețiv din sat (și aproape toți pralenii erau niște bețivi de frunte). Am istorisit aiurea cum, văzînd odată pe Neculai Ursul maltratînd pe Dulcinea mea sub terasa noastră, am sărit jos și l-am lovit în cap cu stratul pușcuței cu țeava de tinichea ce o aveam în mînă și cum, de beat ce era, a căzut în glodul de o palmă care acoperea drumul, prinzîndu-mă sub dînsul, iar hainele mele cele noi și albe s-au făcut de batjocură. (1) Cum Rada m-a luat în brațe și m-a dus acasă, ca și cum acolo, tata, în loc să mă felicite pentru vitejia ce o arătasem, mi-a administrat o corecțiune exemplară.

Mult mai tîrziu aflat-am că acea morăriță, care era într-adevăr de o rară frumusețe, avea succese mari, serioase acele, cu alți membri ai familiei mele, moși burlaci și văduvi, veniți la vînat 9au în vizită la noi. Mi s-a povestit despre sieste făcute în după-amiezile calde, într-o poiană frumoasă, pe covoare duse acolo într-adins, de la care sieste morărița era nelipsită, probabil pentru a apara de țînțari pe fericitul meu rival. Aceste sieste au dat chiar roade: o fiică care a avut prostul gust să nu ieie trăsăturile fine ale mamei, ci acele, frumoase dar bărbătești, ale tatălui și poate chiar mai accentuate decît ale acestuia.

Atunci văzut-am, spre marea mea mierare, pe cea dintăi femeie îmbrăcată bărbătește. Moșu-meu Mitică venise la noi cu fiică-sa, mai mare decît mine cu un an, și cu guvernanta acesteia, o nemțoaică care îngrijea foarte bine de fetița ramasă orfană de mamă. Se zicea că nu îngrijește numai de copilă. Fapt este că mergea noaptea la pîndă, la urs, împreună cu moșu-meu și cu Iozef, și se mai îmbrăcă bărbătește chiar cînd făcea plimbări împreună cu noi.

A venit să ne vadă la Pralea și bunica, cu trei domnișoare de onoare, două țigance, un vezeteu, un fecior și un rîndaș. Această lume s-a adăpostit în Pralea după putință. Mi-aduc aminte că, de cîte ori domnișoarele de onoare nemulțămeau pe bunica, ea le punea să se lege cu o sfoară de un picior și de pat, ținîndu-le astfeli cu ceasurile. Dar n-a stat decît puțină vreme cu noi.

În iunie 1857 am petrecut o lună la Slănic, dar întîmplările acelui sezon de băi sunt cam șterse din memoria mea sau se confundă cu acele ale sezonului petrecut acolo în anul următor și despre care voi vorbi mai pe larg tot în acest capitol.

În august al acelui an, am găsit odată pe mama în salon, răsturnată pe divan și plîngînd cu hohot. Am întrebat-o, îngrijit, ce are, dar deși am repetat întrebarea, ea nu mi-a răspuns, urmînd să plîngă tot atît de tare. Am luat-o de gît și am sărutat-o, dar ea s-a mărginit să mă mîngîie ușor pe cap, făcînd semn cameristei sale, care-i aducea o basma, să mă ieie din odaie.

— O murit vodă, răspuns-a Anica la întrebarea mea.

Primise vestea pe neașteptate, pe cînd tata era la cîmp, printr-o depeșă adresată lui, trimasă prin înadins curier de la Tîrgul-Ocnei sau de la Bacău și pe care ea, izbită de o presimțire subită, o deschisese.

Iubea mult pe părintele ei, care-i ținuse loc și de mamă și a cărui fiică preferată era. De mai bine de un an de cînd era despărțită de el, gîndul ei rămăsese nedezlipit de părintele iubitor și înțelept care veghease asupra copilăriei sale, de sufletul bun și nobil pe care nimeni nu-l putea cunoaște fără a-l iubi, de domnul blînd, generos și patriot, de care cu drept cuvînt era mîndră. Și multă vreme s-a mai trădat durerea ei prin crize de lacrimi, cînd era sau se credea singură, și prin expresiunea de jale a privirii sale.

Tot în anul 1857, am mers în ziua de Sfîntă Maria mică, tata fiind la Iași, la Rădeana, unde mama voia să vadă pe o prietenă a ei, Zinca Donici, care se afla în vizită la cumnatu-său, Manolache Donici, stăpînul Rădenei. Am lunecat atunci în salonul bine ceruit al acelei curți, căzînd cu ciolanul gleznei celei drepte pe cucoșul puștei mele, a acelei cu care lovisem în cap pe Neculai Ursul, și ciolanul a crăpat. Vă puteți închipui țipetele mele. Mi s-au pus comprese și ne-am întors la Pralea, cale de 18 kilometri. Ajunși acolo, deoarece nu puteam călca deloc cu acel picior, s-a trimes îndată după baba Zmunciloaia, din satul Blidari, tot pe moșia noastră, care babă era vestită pentru chipul în care îndrepta picioarele și brațele scrintite. Baba a declarat că piciorul meu este scrintit și, pentru ca să mi-l îndrepte, a început să-l tragă, ceea ce mi-a scos din gură țipete și mai cumplite decît pănă atunci, țipete de astă-dată justificate, căci durerea astfel pricinuită numai mică nu era. A doua zi, mama văzînd că piciorul mi se umflă mai tare și că durerile sporesc, a făcut răpede pregătiri de drum și a plecat cu mine și cu Anica la Căiuți. Acolo am luat cai de poștă și am plecat la Iași, în careta cea verde a mamei, ea șăzînd în stînga, lîngă geam, eu culcat pe restul scaunului, cu o perină sub cap și cu capul pe genunchii ei.

Îmi aduc perfect aminte de peripețiile acestui drum. Pe capră șădeau Arnăutul cel bătrîn, Pavel, care avea casa lui în capătul de la vale al tîrgușorului Căiuțu, cu fustanelă, cu poturi, cu cealma pe cap, cu o păreche de pistoale cu cremene urieșe și cu un iatagan în brîu, avînd lîngă el pe Anica, căci în caretă erau numai două locuri.

La fiecare poștă sau jumatate de poștă, îndată ce surugiii opreau caii, Arnăutul și cu Anica se dădeau jos și veneau la oblonul stîng al cupelei să întrebe dacă avem nevoie de ceva. Seara am mîncat din niște provizii luate de acasă, dar nu ni era foame nici mamei, nici mie. Nu mai simțeam dureri decît la hopuri, dar piciorul îmi era cumplit de umflat; n-am închis ochii toată noaptea.

Nu ne facem astăzi idee de răpegiunea uimitoare și de farmecul acestor călătorii de altădată cu poșta. Caii, mai ales cînd surugiii aveau nădejde de un bacșiș bun, nu ieșeau din fuga cea mai nebună; acei cai cît niște mîțe, totdeauna nețesălați, prăpădiți de slabi, într-adevăr că: „se așterneau drumului ca și iarba cîmpului la suflarea vîntului”. Se opreau numai la jumatate de poștă, iar cînd poșta era mică, nu stăteau decît la poștă. Acea repegiune procura acelor care aveau parte de ea într-o trăsură îndămînatecă, leganați pe răzoare bune, o adevarată simțire de voluptate, o stare psihică ținînd mijlocul între vis și beție, imaginația și simțurile mai fiind stimulate de sunetul tălăncilor, de pocnetele bicelor și de lungile și ascuțitele strigăte de: hiiiii-hăt! ale surugiilor. Mai ales noaptea, pe lună, cînd drumul nu era din cale-afară grunzuros și plin de hopuri, acest mod de loco – moțiune – a lasat tuturor acelor care au avut parte de el o amintire neștearsă. La vro două poște, cînd Arnăutul a aratat podorojna și a cerut cai, căpitanul de poștă a răspuns că nu sunt cai, nici în grajdi și nici la imaș, toate „tacîmurile” fiind pe drum. Însă în urma cîtorva cuvinte zise căpitanului de poștă, din poronca mamei, de Anica, el s-a bătut pe frunte parcă deodată și-ar fi adus aminte de ceva și a strigat chehaiei (primului surugiu):

— Măi Grigore, uitam că „tacîmul” lui Bălălău și a piciului a sosit devreme asară. Încalecă fuga, du-te la imaș de-i adă. Țiganii sunt amîndoi la cîmp cu caii.

Și chehaia încăleca și pleca îndată la imaș ca să prindă caii cu arcanul. Am așteptat un ceas, poate un ceas și jumătate, în liniștea nopții, a frumoasei nopți de toamnă, a cărei liniște era tulburată numai de cîntecele greierilor din iarbă, de răcăitul broaștelor din vro baltă apropietă și de latratul vrunui cîne în departare.

Deodată auzitu-s-au de departe strigăte prelungite și pocnete de bici.

— Vin caii! zis-a mama, de acuma plecăm!

Dar se înșala: erau alți călători ca noi, cărora căpitanul de poștă li servea aceeași poveste ce ne-o servise și nouă, adăugînd că așteaptă de pe imaș pe singurii opt cai ce-i mai are și care trebuie să plece cu noi. Poate că dacă călătorii sosiți acuma ar fi avut voința și putința să împingă în palma căpitanului de poștă bacșișul pe care îl făgăduise Anica din poronca mamei, el și-ar fi adus aminte că la imaș se. mai găsește vrun „tacîm” sau chiar două. Dar ceilalți călători nevrînd sau neputînd să facă asemenea jertfă, au ramas fără cai pănă după plecarea noastră. Din pricina acestor două opriri prelungite în aceeași noapte, răsăritul zorilor ne-a găsit de abia pe podul Moldovei, la Roman, și zguduiturile pricinuite de trecerea roților peste grinzile necioplite și neînțepenite ale acelui pod, care se ridicau sub roți în urma trăsurii, m-au făcut s-o duc într-un țipet pănă la celălalt mal. Pe la prînzul cel mare am ajuns la o poștă a cărei casă și grajdiu’ri erau lîngă biserică, iar cînd ne: am oprit, se vedea strînsă înaintea bisericii o mulțime de țarani și, în mijlocul lor, un gulerat, cu sabie la șold, și mai mulți „cazaci”, cum li se zicea atunci slujitorilor care, puțin mai tîrziu, s-au numit „dorobanți” și, mai tîrziu, cînd acest nume s-a rezervat infanteriei teritoriale, au primit acel de „calarași”. Din acea gramadă se auzeau țipete sfîșietoare și vaiete. Mama a poroncit Arnăutului să meargă să vadă ce este. Dar, mai degrabă decît el, ne-a adus lămurire Anica, care schimbase cîteva cuvinte cu soția căpitanului de poștă.

— Măria-voastră, povestit-a ea, țaranii de aici s-au burzuluit în săptămîna trecută împotriva posesorului care-i grozav de jacaș și-i încarcă cu munca. Ei au bătut pe un fecior boieresc, iar acuma o venit privighitorul cu zece cazaci, cu poroncă de la ispravnic să puie pe cei mai obraznici din ei jos și să le tragă cîte cincizeci pănă la o sută de nuiele sau de bice.

La auzul acestei vești, frumoasa față a mamei s-a făcut deodată albă, ochii i-au scînteiet și a tăcut o mișcare ca și cum ar fi vrut să se deie jos din trăsură, dar s-a așazat îndată la loc și au podidit-o lacrimile. Iubeam peste tot pe frumoasa, buna, blînda mea mamă; văzînd-o că plînge, am izbucnit și eu în lacrimi și am vrut să mă arunc la gîtul ei, dar acea mișcare pricinuindu-mi o durere cumplită la piciorul beteag, am căzut înapoi pe genunchii ei cu un țipet de durere. Mama, plecîndu-se asupra mea, a început să mă sărute, iar eu, apucînd-o de gît, mi-am lipit fața de fața ei; vreme de o clipă bună am plîns amîndoi în tăcere. Apoi mama mi-a așezat iar capul pe genunchii ei și, mîngîindu-mă, mi-a zis:

— Tu, dacă mă iubești, cînd îi fi mare, niciodată să nu bați și nici să pui să bată pe țarani sau pe slugi, sau pe orice om mai slab decît tine. Bataia este un mare pacat și o mare mișelie.

Avînd destul de des parte, de la tata, de certări, dealtmintrelea binemeritate, n-am nevoie să spun că eram un adversar convins al bătăii și că din fundul inimii am făcut mamei făgăduința ce mi-o cerea.

— De-am pleca mai răpede de aici, zise atunci mama. Anico! spune chehaiei că dau bacșiș îndoit dacă înhamă caii mai răpede!

Dar în acea clipă țipetele au încetat și s-au văzut, venind spre trăsura noastră, privighitorul, urmat de Arnăutul nostru, după care se luase vro douăzeci sau treizeci de țarani: barbați, femei și copii. Privighitorul s-a oprit dinaintea oblonului deschis al caretei și, scoțînd șapca din cap, s-a închinat adînc, rostind un răsunător:

— Sărut mîinile, lumînarea-voastră!

Mama răspunse cu o închinăciune de cap care numai amabilă nu era.

— Lumînarea-voastră, nu mă mai cunoașteți? mai întrebă guleratul.

— Nu, răspunse mama scurt.

— Am fost paj la înălțimea-sa: numele meu este Danii.

— Îmi aduc acuma aminte de dumneta, dar nu în bine, răspunse mama cu un aer de adînc dispreț. Ai fost dat afară de la curte fiindcă aghiotantul de jurne, care bănuia că ești un șpion în slujba dușmanilor domnului și te urmărea de aproape, te-o prins scociorînd în hîrtiile de pe biuroul lui vodă. Ai fost răsplătit de acei pentru care tradai pe stăpînul a cărui pîne o mîncai cu slujba de privighitor, și acuma te-ai făcut călăul ocolului în capul căruia ai fost pus. Rușine să-ți fie!

Și mama a închis oblonul cu putere, mai trăgînd în sus și geamul care era scoborît. Iar zgomotul făcut de oblonul și de geamul ce s-închideau au împiedecat să s-audă răspunsul privighitorului, care a ramas în fața trăsurii, cu șapca în mînă și cu un aer din cele mai plouate. Arnăutul și Anica se suise pe capră și am plecat aproape îndată.

La jumatatea de poșta următoare, Anica ni-a povestit că, după cît i se spusese de femeia căpitanului de poștă, posesorul acelei moșii, cumplit de jacaș față de țarani, era un om de casă al ispravnicului și foarte ocrotit de el, iar pe privighitor îl ținea de fîn, de grăunțe, de vin, de lemne și de cîțiva galbanași. Am ajuns la Ieși în acea zi, pe la căderea nopții, și am tras la bunica, în vechea casă părintească din ulița Goliei, unde am găsit pe tata care deloc nu se aștepta la venirea noastră.

Chiar în acea sară am avut parte de o spaimă grozavă, căci s-a adus, pentru ca să mă examineze, pe doftorul Russ, vestitul hirurg, și eu știam că el este acel care taie brațele și picioarele oamenilor și mi-am închipuit că și mie are să-mi taie piciorul. Nu voiam nici în ruptul capului să-l las să puie mîna pe mine și a trebuit ca tata și mama să mă ție, pentru ca hirurgul să mă poată căuta. Din cauza umflăturii, Russ numai a doua zi a putut declara că nu am decît o felură a ciolanului gleznei și că trei săptămîni de îngrijire mă vor restabili cu desăvîrșire, prezicere ce s-a realizat în totul. Dar cîtă vreme am stat în Ieși, frica de Russ și de tăierea piciorului nu mi-a trecut cu desăvîrșire și de cîte ori venea, adică în fiecare zi, mă apucau fiorii la vederea acelui barbat, mic la stat, grăsuț, înflorit la față, ras, cu ochii deosebit de vii și de veseli și veșnic surîzînd.

Doctorul Ludovic Russ era un curlandez, venit în vremea lui Mihai Sturdza, numai cu diploma de doctor în hirurgie și mamoș. De la început s-a semnalat ca un hirurg emerit și, cu prilejul nașterii fiului ce l-a avut primul domn regulamentar din căsătoria lui cu Smaranda Vogoridi, cînd Russ, mulțămit micimii mînii lui, a izbutit să facă doamnei o operație ce n-o putuse face alt medic, a capatat vază mare și de atunci s-a bucurat atît de favoarea domnească, cît și de acea a întregii boierimi. Dar unii din colegii lui îi făceau șicane fiindcă nu era doctor în medicină. Atunci, ob – ținînd un congediu, s-a dus la Viena, de unde s-a întors după cîte va luni cu diploma de doctor în medicină, ceea ce a pus capăt tuturor bîrfelilor. A ajuns la o situație cum n-a avut-o niciodată alt medic în Moldova. Avea o diagnoză mihunată; a făcut, deși septuagenar, întreaga campanie de la 1877 și a stîrnit admirația rușilor prin îndămînarea cu care făcea operațiunile cele mai grele. El era una din figurile cele mai populare ale leșului și chiar ale întregii Moldove. Totdeauna era vesel și bine dispus, bun la inimă, gata să deie aceleași îngrijiri celui sarac ca și celui bogat, căuta gratis toată sărăcimea orașului. Cînd, la adînci bătrînețe, s-a săvîrșit din viață, leșul întreg l-a petrecut plîngînd la ultimul lacaș. Faptul că pănă la sfîrșitul vieții a ramas un fervent admirator al sexului frumos deloc nu i-a micșorat popularitatea.

Mai eram căutat și de alt medic, de Țînțîreanu, atunci colonel, medic-șef al miliției, cu care trăiam mult mai bine decît cu Russ, întăi fiindcă nu avea specialitatea să taie picioarele și brațele și apoi pentru că mă făcea să rîd și mă învața să fac „șmotru”, cuvînt care însamna mînuirea armelor, aceasta bineînțăles îndată ce am putut să mă țin pe picioare. Dar în curînd după aceea, Țînțîreanu, care era ardelean (el se iscălea: Cenceran) și de mult se deda beției, a siluit pe propria sa fiică pe cînd el se afla în stare de desăvîrșită ebrietate. Denunțat de membrii familiei, a fost judecat, osîndit, după ce a fost degradat, la cinci ani de muncă silnică, pe care i-a și făcut în castelul de la Tîrgul-Ocnei.

Tot cu prilejul acelei șăderi în Ieși, am făcut cunoștință și prietenie mare cu Cuza. El iubea foarte mult copiii, se juca bucuros cu ei și știa de minune cum să li se facă plăcut. Aveam o adevărată pasiune pentru el.

Prin octomvrie ne-am întors la Pralea, unde am stat toată iarna.

Avusesem pănă atunci o bonă, elvețiană-franceză, numită Antoaneta. Era tînără, drăguță, veselă, blîndă și o iubeam foarte mult cu toții, dar se vede că viața la Pralea i-a părut din cale-afară plicticoasă și singuratecă, căci n-a vrut sa mai steie. A fost înlocuită de o săsoaică bătrînă din Brașov, femeie care fusese relativ bogată, dar își pierduse totodată și barbatul, și averea. Se numea Regina Dick, iar noi o numeam „mama Reghina”. Avea pe fiica ei mai mare ca ajutoare. Ne îngrijea foarte bine, era blîndă cu noi, o iubeam. Ea ni-a dat cele dintăi noțiuni de istorie sfîntă, tot ea ni-a dezvăluit existența unei lumi mai civilizate decît acea din primitivul și minimul nostru orizont.

Un musafir pe care-l aveam des la Pralea era părintele Zosim de la mănăstirea Moșinoaia. El se numise altădată căpitanul Zaharia Vîntul, din ținutul Codrului, în Basarabia. Fusese oștean în Rusia și, la sfîrșitul veacului al optsprezecelea, ajunsese la gradul de porușnic (locotenent) într-un polc de dragoni moldoveni. Dar mai slujise și sub poroncile bunului meu, ca oștean într-o mică ceată de călăreți trimasă de Ipsilanti lui Coburg, pentru a-i servi de călăuze în campania puțin glorioasă făcută de acest general austriac în țările noastre împotriva turcilor și a lui Mavrogheni, domnul Țării Românești. Pe urmă, cînd bunul meu a fost însărcinat de acelaș Ipsilant, devenit domn al Țării Românești, cu slujba de mehmendar (purtător de grijă) al taberei turcești, cînd oștile împărătești asediau pe Pasvantoglu în Vidin, Zaharia Vîntul i-a adus o ceată de cincizeci de flăcăi voinici din Codru și din Soroca, oare au făcut slujbă minunată în escortarea previziunilor și a munițiunilor.

După ieșirea lui din slujba ostășească, Zaharia Vîntul se căsătorise din dragoste cu o fată neobișnuit de frumoasă, cu care vreme de șăpte ani a dus traiul cel mai fericit. În ziua însă în care împlineau șăpte ani de căsătorie, a văzut pe soția lui și pe cei doi copii ce-i iubea la nebunie loviți de trăsnet în livadă, sub ochii lui. În urma acestei nenorociri, a stat nebun vreme de mai multe luni. Îndată ce și-a revenit în fire, a trecut Prutul și s-a călugărit la schitul Moșinoaia, la vro zece kilometri de Pralea, unde era atunci igumen un moș al său. Am istorisit aiurea mai multe amărunte din viața părintelui Zosim și ce musafir binevenit era el pentru noi, copiii, la Pralea. Era un povestitor neîntrecut și știa nenumărate povești, care de oare mai frumoasă, cele mai multe raportîndu-se la întîmplări în legătură cu istoria țării. Spunea că ține cea mai mare parte dintr-însele de la un moș al lui, călugăr în mănăstirea Șaba din Basarabia, care-l crescuse. Părintele Zosim era un adevarat sfînt: dădea cel de pe urmă ban săracilor și deschisese la mănăstire o mică școală de băieți, în care strîngea copii de țarani, pe care îi învața să cetească, să scrie și să socotească, bineînțeles în mod cu desăvîrșire gratuit, mai îmbrăcîndu-i și hrănindu-i pe socoteala lui de cîte ori părinții nu aveau cu ce. Au murit la vrîsta de o sută de ani, în iarna anului 1870—1871.

În primăvara anului 1858, mama a pierdut, în sfîrșit, rabdarea și, într-o bună dimineață, nemaivoind să aștepte sosirea stîlpilor de fontă din străinatate și folosindu-se de o absență prelungită a tatei la Ieși, s-a mutat cu toată casa la Căiuți. Îmi aduc aminte, parcă ar fi astăzi, de multe amărunțimi ale acestei mutări. Țin bine minte cum, pe platoul numit Rateșul, imediat înainte să ne; coborîm în șesul Trotușului, am întîlnit „piatra cea mare”, o piatră lată urieșă, ce se aducea din pîrăul Popenilor, pentru grădina de la Căiuți, trasă de douăzeci și opt de părechi de boi.

Curtea de la Căiuți fusese clădită, cu vro doisprezece ani mai înainte, de tata, în vremea văduviei sale, pe locul unor livezi și grădini cumparate de la niște răzăși din satul Căiuțul, în mijlocul tîrgușorului cu acelaș nume, înființat de bunul meu, hatmanul, în vremea lui Ioniță Sturdza, pe temeiul unui hrisov al lui Scarlat Calimah.

Pănă atunci „curtea”, în care șădeau bunul meu și tata cînd veneau la Căiuți, era o clădire de vălătuci, amestecați pe ici și colo cu părți de zid de cărămidă, cuprinzînd cinci încăperi, din care una forate mare și, în fața despre tîrgușor, un cerdac larg, cuprinzînd toată lungimea casei, la care te urcai prin două trepte din ulița tîrgului și care uliță alcătuia șleahul cel mare între Adjud, Tîrgul-Ocnei și granița Ardealului. Noua curte s-a ridicat în fața acestei bojdeuce, de care îmi aduc aminte numai în stare de putregiune și pe care am daramat-o eu la 1877.

Curtea cea nouă a fost clădită mai ales în lipsa tatei, de un vechil leah ce-l avea atunci, numit Mokrenski. Acesta, din pacate, avea o mare influență asupra tatei, care își făcea mari iluzii despre cunoștințile lui agricole, economice și tehnice, ca și despre onorabilitatea lui. Acea clădire l-a costat sumi enorme și nu este nici bine clădită, nici îndămînatecă, nici frumoasă. Mai întăi, nu știu pentru ce, rîndul. de jos a fost ridicol de puțin ridicat: înălțimea odăilor dintr-însul întrecînd numai cu puțin doi metri. Apoi grinzile pe care s-a așezat podeala rîndului de sus au fost prea subțiri și s-au așazat la prea mare departare una de alta, astfel că, îndată ce noi, copiii, alergam, săream sau ne mișcăm sus în chip mai vioi, se cutremura podeaua în toată casa, dîndu-ți impresia unui cutremur. Apoi este lipsită de coridoare de degajare și camerile nu sunt independente una de alta. Din jos, despre grădină, adică despre miazănoapte, era și, probabil, mai este un balcon, și de-a lungul rînduluit de jos și de-a lungul acelui de sus, îngust la capete, dar lățindu-se bine la mijloc, susținut, sus, de stîlpi rătunzi, jos, de stîlpi scurți, groși și patrați.

Dacă casa lasa mult de dorit și, cu toate dimensiunile ei, era neîncăpătoare, căci de toate erau numai douăzeci și șăse de încăperi, cu antreturi, cu coridoare, cu cuști de scări, cu privăți, cu bufet, cu bodroane (un feli de băști) cu tot, grădina era o splendoare și făcea admirația tuturor celor care o vedeau. Nu se putea, în privința mărimii, compara cu multe grădini boierești din Moldova, deoarece cuprindea numai patru fălci, dar era trasată în chip minunat. Desemnul proiectului fusese făcut de vestitul Sobeck, un grădinar neamț vestit la noi în Întăia jumatate a veacului al nouăsprezecelea, dar revăzut și retușat de mama.

Cuprindea două iazuri, din care unul mare, cu trei ostroave, legate între ele prin poduri, și mai multe poduri pe partea de pîrău abătut din apa Căiuțului Mic care alimenta cele două iazuri și o cascadă, mică, dar foarte pitorească. Florăria era, ca clădire, foarte primitivă, dar conținea o sută douăzeci de alămîi, portocali și chitri, pe lîngă număroși alți arbuști de lux. Din pricina climei umede și adăpostite a localității, copacii plantați sub ochii mamei, în anul 1851, erau cu șăpte ani mai tîrziu urieși și grădina era de pe atunci o frumuseță, admirată de toți acei care o vedeau.

Dealtmintrelea, toată acea parte a văii Trotușului, cu pîraiele Căiuțul Mare și Căiuțul Mic, cu luncile de arini de pe malurile lor și cu marele lunci de pe malul Trotușului, alcătuite din răchiți, arini, plopi argintii și feli de feli de copăcei, amestecați cu rîorușcă mirositoare, cu păduricile și tufele de rug și de alți spini de pe corbănile ce se ridicau deasupra satului, spre miazăzi, alcătuia o mare grădină, începînd de la hotarul de la vale a moșiei Căiuțul și a ținutului Bacău, pănă dincolo de Gîrbovana. Acest colț de țară a fascinat de atunci ochii copilului de patru ani și jumatate, iar icoana lui a ramas înfiptă adînc și cu dor nespus pănă în ziua de astăzi în inima septuagenarului, după o despărțire de aproape patruzeci de ani! Lăcomia neînțelepată a unui jidov care a stăpînit cîțiva ani moșia Gîrbovana a distrus păduricele de pe coasta dintre tîrgușorul Căiuți și Podul lui Ștefan, a făcut cîmp de arat din frumoasa luncă a Batașniței, iar sălbătăcia și lenea unui regiment de artilerie român, cantonat acolo în timpul războiului, a făcut palancă din splendoarea de grădină, dar eu, în această clipă, le văd toate așa cum erau în primăvara anului 1858!

Am arătat tot în acest capitol că mobilierul tatei de la Căiuți era foarte sumar și el: paturi moldovenești îmbracate cu cit, scaune, mese, scrinuri, dulapuri de lemn de brad lustruit și prea puține mobile demne de acest nume. De n-am fi adus cu noi tot ce era la Pralea, n-am fi avut pe ce să dormim. Și această stare de lucruri a ținut doi ani și jumatate, tata amînînd din zi în zi aducerea mobilierului din casa de la Ieși.

El nu avusese ce să facă cînd, la întoarcere, ne-a găsit instalați la Căiuți: n-a putut decît să se închine în fața faptului îndeplinit.

În cea dintăi vară a așezării noastre la Căiuți am mers din nou la Slănic. Întîmplările acestui sezon sunt cu mult mai vii în memoria mea decît ale celui dintăi. Din pricină că țara era în toiul luptei pentru Unire, cei mulți boieri, mai cu samă acei unioniști, nu plecase aproape deloc în străinătate, temîndu-se de vro surprindere din partea Turciei și a Austriei ajutate de Anglia. Era deci adunare mare boierească la băi, mulțime de rude și de prieteni de ai noștri, printre care am fost foarte mulțămit să găsesc pe bunul meu prieten, Cuza.

Ocupam casa lipită de sala de bal, cu un mare cerdac dinaintea ei. Îngrijirea mea specială era încredințată mancei mamei, sărdăresei Marghioala Neculau, foarte iubită de toată fimilia și care șădea la masă cu noi. Însă eu eram cumplit de neastîmpărat și de neascultător și aveam pretenția sa mă primblu liber în tot Slănicul, iar mama nu avea nimica de obiectat, avînd ca principiu că copilul, mai ales băietul, trebuie lasat să se dezvolte pe cît se poate în libertate, pentru a capata spirit de inițiativă. Hoinăream deci toată ziua și mă apucam de toate năzdrăvăniile. Biata sărdăreasă, bine învălită din fire, o ducea într-o necontenită spaimă și mișcare. Am povestit aiurea, cum, într-o sară, din îndemnul lui Cuza, care o găsea din cale-afară veche, am dăt foc colibei în care cîntau muzicanții, spăriind strașnic o păreche îndrăgostită care, negîndindu-se la asemenea primejdie și avînd altăceva de făcut decît să se păzască de foc, nu auzise cum am venit la colibă și cum am aprins chibriturile care au dat foc cetinei uscate. Am fost descoperit și am mîncat de la tata o corecțiune din cele mai sfinte. Dar a doua zi Cuza m-a mînșîiet, zicîndu-mi că sînt un viteaz și dăruindu-mi o păreche de epolete, pe care le-am pastrat mulți ani, pănă ce mi s-au furat acasă, pe cînd mă aflam în străinatate pregătindu-mi bacalaureatul.

Distracțiile la Slănic erau balurile care se dădeau într-o mare șandrama de scînduri, lipită de casa noastră, precum și aprinderea brazilor în fiecare duminică și zi de sărbătoare. Am asistat și eu la începutul unui bal, permițîndu-ni-se mie și surorilor mele Ana și Maria să privim pănă la 9 ceasuri (acele petreceri începeau foarte devreme). Lumea mare nu dansa, se mulțămea să privească la dansuri un ceas sau două, apoi se retrăgea.

Arderea brazilor se făcea în chipul următor. Se aducea un brad întreg curățit de vîrfurile crengilor, lăsînd la tulpină numai cîte o lungime de o palmă sau două. Pe urmă, pe acești craci se legau împrejurul trunchiului, de sus pănă jos, straturi dese de cetină, luate de pe 10—12 brazi. Apoi, îndată ce înnopta bine, se dădea foc cetinei aproape de pămînt. Focul se suia răpede, producînd miriade de scînteie care acopereau cerul. Efectul era într-adevăr foarte pitoresc.

În acel an venise mulți munteni. Cei mulți erau nalți, oacheși, cu pielea smolită, purtau lungi favoriți și erau deosebit de buni de gură. Ceea ce a făcut ca mulți ani să-mi închipui că toți muntenii trebuie să fie la feli. Mă scandaliza mult graiul lor atît de asămănător acelui al țiganilor șatrași de la noi din Moldova. Cu toții erau unioniști înfocați.

Nu țin bine minte dacă atunci sau în anul precedent se afla la Slănic Vasile Mălinescu cu soția lui. El era un patriot și un unionist înflacarat. La 1848 izbutise să fuga din Iași la reprimarea buntului și să ajungă la graniță, la Oituz.

Aici se odihnea, încă pe pămîntul nostru, crezîndu-se în siguranță, cînd iaca sosește un ofițer de slujitori cu doi cazaci pentru ca să-l aresteze. Dar Mălinescu trage cu pistolul pe fereastă asupra ofițerului, rănindu-l greu, și scipă peste hotar. Era acuma bolnav greu de oftică, la Slănic, împreună cu frumoasa lui soție, una din fiicele camarașului Mihail de la saline. Într-o zi mama mă trimete, nu mai știu pentru ce, la doamna Mălinescu. Găsind toate ușile deschise, intru și găsesc pe doamna Mălinescu șăzînd pe divan, iar pe soțul ei lungit pe acelaș divan, cu capul pe genunchii ei și… sugînd la sînul frumoasei femei. Medicii îi recomandase laptele de femeie, ca surogat pentru acel de măgăriță, ca leac pentru plămîni. Ea mai fusese căsătorită mai înainte, cu Pascal Vidrașcu și, rămînînd văduvă, o luase Mălinescu de soție. El a murit, dealtmintrelea, în curînd. Ea avusese cu în laiul ei soț, un fiu, Alexandru Vidrașcu, care, după ce a ieșit din școala de la Saint Gyr, a fost ofițer, întăi în armata franceză, luînd parte la războiul franco-german de la 1870—71, apoi în armata română, făcînd acel al Independenței noastre și distingîndu-se în amîndouă. Pe urmă a fost deputat si prefect de Bacău. Era un copil deosebit de frumos. Doamna Mălinescu, la Slănic, îl punea pe masă și lumea de față îl întreba cine-i. Iar el răspundea: „Alexandru Vidrașcu. Român verde ca stejarul, democrat și liberal”.

Tot lui Cuza îi datoresc amintirea unui incident care ar fi putut deveni tragic. Luam mesele pe cerdacul casei în care locuiam. Într-o dimineață, trebuia să fie între zece și zece și jumatate, masa era pusă, se vedeau cocotiere în farfuria de dinaintea fiecărui loc, ceea ce însamna că aveau să fie ouă fierte la dejun. Tata, după obiceiul lui (era un tată foarte iubitor), se muta de la unul la altul din scaunele ce aveam să le ocupăm noi, copiii, și tăia pentru fiecare fălii înguste de pîne (mouillettes), menite a fi mîncate cu ouăle, iar eu priveam la el. Deodată îl văd cum pune mîna la frunte, se scoală în picioare și un șivoi gros de sînge i se sloboade din frunte.

La țipetele mele a venit sofragiul, mama și toată casa. S-a adus un lighean în care a curs sîngele și mama, care avea mult sînge rece, a legat răpede pe tata la cap cu un prosop mare ce l-a strîns bine și sîngele a încetat să curgă. A venit apoi doftorul și a constatat că rana fusese pricinuită de un gloanțe Flaubert mort, probabil ricoșat de pe vro piatră, care gloanțe îi spărsese o minusculă arterie de sub păr. Pe cîteva ceasuri a avut o viguroasă durere de cap și s-a simțit slab din pricina pierderii de sînge.

Toată lumea a priceput că micul gloanțe ieșise din pistolul lui Cuza.

Acesta, după-amiază, venind să vadă pe tata, l-am luat eu în primire de pe cerdac și, arătîndu-i pata de sînge care nu se spalase încă, i-am zis:

— Uite ce ai făcut!

Mama sosind în acel moment, viitorul domn a capatat un perdaf din cele mai sfinte.

Cuza, care era un minunat trăgător cu pistolul, avea obiceiul, în fiecare dimineață, să tragă, din cerdacul de dinaintea locuinții sale, în cortelul verde a cumnatului său, Lambrino, pe care îl făcuse ciur. Se vede că acel gloanțe, foarte mic, ca toți glonții acelor pistoale, ricoșase după ce trecuse prin cortel, pe vro piatră, pentru a veni să lovească pe tata la o distanță destul de mare. De atunci Cuza a început să deie pace cortelului verde a cumnatului său, pănă cînd acesta a avut proasta idee să puie să astupe bortele făcute pănă atunci, cea ce a ademenit pe viitorul domn al țărilor surori să nu se mai poată stăpîni și să facă cortelului alte borte și mai număroase.

După ce ne-am întors la Căiuți, am asistat la o scenă caracteristică a moravurilor administrative de atunci.

Tata fiind dus în ținutul Neamțului, la moșia mamei, la Mărgineni, a sosit în satele noastre „zăcuția”. Adică privighitorul de Trotuș, al cărui nume l-am uitat, sau ajutorul lui (în acest moment nu-mi mai aduc aminte dacă pri – vighitorii noștri aveau deja ajutori atunci și, unde mă aflu în acest moment, n-am cum să mă lămuresc), a venit cu doi cazaci ca să împlinească banii birului cu care țaranii erau foarte întîrzieți. Pentru a scoate acei bani, se întrebuințau mijloacele uzitate atunci: bătăi înfricoșate, sfaramarea străchinilor și a mobilelor rudimentare aparținînd datornicului, prinderea găinilor și a gîștelor lui, plus variantele iscodite de mintea mai mult sau mai puțin ageră a împlinitorului, mai făcîndu-și rîs de cîte o fată sau de cîte o nevastă.

Privighitorul în chestiune era un împlinitor cu deosebire vrednic; întrebuința pe lîngă toate mijloacele cunoscute și altele improvizate de crierul său. Două zile după sosirea lui era pe moșie un chiu și un vai nemaipomenit: bieții oameni împresurase curtea și rugau cu lacrimi pe mama să-i scape de acea urgie. În zadar trimesese ea la aprigul cinovnic pe vechilul nostru, medelnicerul Manolache Oatu, în zadar îl poftise pe executor la curte prin noul vatav de ogradă, sardarul Neculai Lefter, fostul camardiner al tatei, în zadar îi trimesese răspuns că era să scrie ispravnicului și chiar la Ieși, „zăcuția” se făcea tot mai strașnică. Dar a treia zi dă Dumnezeu și sosește tata pe neașteptate. Nu apucase bine să iasă din trăsură și mama îi și spusese ceea ce se întîmpla la Popeni. Tata poronci îndată să i se înhăme o păreche de cai proaspeți la altă trăsură, m-a luat cu el și am mers la satul Popeni. Dinaintea crîșmei se afla lume multă. Nu plouase de mult și era un colb cumplit. Pe prispa crîșmei șădea domnul privighitor sau ajutor de privighitor, calare pe un scaun. În drum, cazacii trăgeau, țînînd-o de picioare și tîrîndu-i fața în colb, o femeie al cărui barbat fugise în ajun ca să scăpe de bataie.

Tata a sărit din trăsură, poroncindu-mi să nu mă mișc și, într-o clipă, cei doi cazaci zăceau la zece pași, în mijlocul drumului. Țaranii împrejurară îndată pe tata, fiecare spunîndu-i ceea ce suferise, era un zgomot groaznic: țipete, plînsete, bocete. Cu mare greu tata obținu ca să se facă liniște și vro zece oameni mai cuminți fură chemați pe rînd ca să spuie ce văzuse. Privighitorul, care îngălbenise, voi să fugă, dar tata poronci să-l oprească. După ce țaranii mîntuiră jalnica lor povestire, tata întrebă pe cinovnic ce are de întîmpinat. El îngînă cîteva cuvinte, zicînd că are poronci și, cerîndu-i-se acele poronci, el înmînă tatei o hîrtie. Tata o ceti tare. În hîrtie i se poroncea să meargă la un număr de anumite sate și să împlinească banii birului.

— Nu văd ca aici să ți se poroncească să bați, să necinstești, să strici și să schingiuiești, zise liniștit tata.

Cinovnicul tăcu.

— Dumneta ai bătut, ai necinstit, ai stricat, ai schingiuit, urmă tata, ești un hoț. Am să-ți dau răsplata care se cuvine hoțului. Puneți-l jos, poronci el țaranilor.

Într-o clipă domnul privighitor era lungit la pămînt, cu fața în jos și ținut de cap, de mîni și de picioare.

— Acuma trageți-i o sută de bice, chiar cu harapnicul lui, mai poronci tata.

Îl iertă după cincizeci, dar și acelea ajungeau și le va fi ținut [minte] domnul ajutor de privighitor sau privighitor toată viața lui. După aceea fu ridicat, dus la cal, legat de el, iar frîiele fură date în mînile unuia din cazaci și astfel! porni spre reședința lui de la Tîrgul-Trotușului.

Dar cînd era să plecăm, iaca vedem că aleargă oamenii spre noi și ni spun că al doilea cazac cere numaidecît un car de beilic (de corvadă), bineînțeles fără plată, ca să ducă două cuște mari, una cu găini și cealaltă cu rățe și cu gîște, adunate fără bani, de cinovnic, de la datornicii fiscului. Cazacul fu chemat de tata și invitat, în termeni cît se poate de drastici, să încalece și să plece, iar nenorocitele păsări fură puse în libertate, iscîndu-se între gospodine cumplită sfadă cu prilejul alegerii lor.

„Zăcuție” mai făcutu-s-au în toată domnia lui Cuza și în vremea lui Carol în ținutul Bacăului, dar în satele de pe Căiuți, după aceea pe care am povestit-o, n-a mai venit alta de acest feli.

Și ca să mîntui cu bataia, iaca încă două istorioare care mă privesc personal.

În șură se afla o trăsurică care era zisă a mea. Ar fi putut să facă drumuri lungi dacă s-ar fi înhamat la dînsa cai, chiar patru cai în șir, dacă ar fi fost mici, căci avea absolut toate organele nu numai ale unei trăsuri, ci încă acele ale unei trăsuri bune; în fund erau două locuri îndămînatece și pe scăuieș putea în voia cea bună să șadă un copil de zece ani, iar pe capră un vezeteu cît de voinic. Tata o cumparase exclusiv pentru ca să se înhăme la dînsa o păreche de capre pe care să le mîi eu. Dar din nu știu ce pricină, deși posedam mai multe sute de capre, acele care ar fi trebuit să tragă la trăsura mea n-au venit niciodată și, cînd aveam gust să mă primblu cu dînsa, trebuia să le înlocuiesc cu… băieți de țărani sau de țigani. Deoarece aceste primblări se făceau numai după ce mama sau bunica îmi aprovizionau buzunarul cu „gologani” sau cu „puișori”, această muncă era totdeauna binevăzută de cei opt sau zece băieți care trăgeau trăsurică mea, ușoară ca o pană și avînd goană nebună; tracțiunea nu-mi lipsea deci niciodată. Într-o zi însă, am găsit că unul din „caii” mei era moale și, pentru a-l iuți, l-am croit cu biciul, alcătuit dintr-o nuie de care era legată o șfară, însă lovindu-l nu cu șfara, ci cu nuiaua. Băietul a ieșit îndată din ștreangurile de frînghiuțe, cu ajutorul cărora se tragea vehiculul, și a declarat că:

— Dacă-i așa, nu mai trag!

Atunci eu, furios, și uitînd făgăduința făcută mamei în drumul nostru de la Pralea la Ieși, am sărit de pe capră și, grămădind pe băiet de gardul lîngă care se petrecea scena, am început să dau iar într-însul cu nuiaua. Dar, deodată, m-am simțit apucat de ceafă și am auzit glasul răstit al tatei zicînd:

— Mișelule, de ce dai în băiet? Răspunde îndată!

— O fost obraznic, răspuns-am eu.

— Ce obrăznicie ți-o făcut el?

N-am avut ce facc și a trebuit să spun adevărul.

— Și tu, mișelule, îți închipui că ai dreptul să bați pe alții fiindcă te-ai născut fiul meu și că ei nu îndrăznesc să-ți deie loviturile înapoi și înzecit? Am să te învăț eu pe tine!

— Măi băiete, zis-a el atunci țiganașului de vro unsprezece ani pe care îl lovisem, smuncindu-mi varga din mînă și dîndu-i-o, na varga asta. Dă într-însul, dă cît poți de tare, pănă cînd ți-oi zice să nu mai dai. Dar dă, măi! adăugi el, văzînd că băietul nu îndrăznește să lovească în „cuconaș”, dă, că acuș dau eu în tine.

Numai după această amenințare îndrăznit-a țiganașul să deie în mine, dar moale, ceea ce făcu pe tata să zică:

— Dacă nu dai mai tare, să vezi cum te fac eu acuș să urli!

De astă-dată țiganașul începu să deie din toate puterile, ceea ce, deși aș fi vrut să fiu eroic și să nu țip, îmi scoase țipete de durere. Și numai după ce umerile, spinarea și părțile mele de mai jos au primit o porțiune de lovituri din cele mai respectabile, datu-mi-a tata drumul. Iar băieților care, spre suprema mea umilire, rămăsese față, li-a poroncit:

— Voi, duceți trăsura în șură și, de acum înainte, de cîte ori va îndrăzni să deie în voi, întoarceți-i bataia înapoi cu vîrf și îndesat. Să știți că, de-oi afla că v-o bătut și nu i-ați întors bataia cu bielșug înapoi, vă bat eu pe voi fără milă. Dar v-o plătit el oare? Nu? Plătește-li îndată, iar celui care l-am pus să te bată, ai să-i dai acuma, față cu mine, plată întreită.

Cumplită mi-a fost umilirea și, de-atunci, nu m-am mai făcut vinovat de faptă la feli. Trebuie să adaog însă că tata, barbat de pe altă vreme, cu altă creștere și cu alte obiceiuri, își bătea bucătării cînd greșeau vrun feli de bucate și vezeteii cînd caii sau hamurile erau rău grijiți, cînd furau ceva sau s-îmbatau prea din cale-afară. Totuș cred că tocmai din aceste considerațiuni, întîmplarea de mai sus este spre lauda și spre cinstea lui. Mulți oameni ridicați foarte de jos cunoscut-am, care toată viața lor au făcut profesie de simțiminte foarte egalitare, au ajuns la stare frumoasă, mai ales prin parada ce au făcut-o cu acele simțiminte și care oameni, un șfert de veac mai tîrziu, închideau în hambare și sub pază țaranii care se îndatorise la ei pe muncă și-i băteau fără milă dacă se încercau să fugă (?), iar mai bat în chip brutal și astăzi servitorii și servitoarele lor! Dacă voi trăi să urmez seria Amintirilor, voi avea prilej să citez multe fapte de asemenea natură.

Mama, adversară hotărîtă a oricărui act de brutalitate, nu numai că niciodată n-a ridicat mîna asupra cuiva, dar chiar nu voia să știe de proverbul atît de înțelept al regelui Salomon că: „Cine cruță varga strică copilul”. Totuș într-o zi am scos-o eu din sărite. M-am apucat, încă în anul 1858, de antisemitism și de huliganism.

Aproape fiecare din dughenile (magazinele) din tîrgușorul Căiuțul era o crîșmă, în care se vindea vin dar, mai ales, rachiu. Pe fiecare tarabă vedeai un șir de gărăfi proaste, pline de o băutură și mai proastă, de coloare deosebită fiecare: verde, roșie, albastră, vînătă, galbănă și albă. În fiecare era, bineînțeles, acelaș rachiu, tot atît de prost și de vătămător sănătății. Jîdovii erau tot atît de urîți de clasele inferioare atunci ca și astăzi, mai ales de surtucarii de jos. Eu, fiindcă ei purtau perciuni, scufii pe cap, talere lungi, papuci tîrîiți și mîncau usturoi, condiment care totdeauna mi-a stîrnit greața, nu-i puteam suferi. Tare mă mieram cum tata și mama nu-mi împărtășesc ura împotriva neamului lui Israil și-mi ziceau că și jidovii sunt oameni ca și noi.

Auzînd odată că rachiul care-l vînd otrăvește și prostește poporul, m-am hotărît, tata fiind absent, să contribui la mîntuirea de rălele urmări ale alcoolului pe țaranii care-mi erau dragi. M-am dus în capătul de sus al tîrgului, m-am suit pe cea dintăi tarabă pe care am văzut stecle cu rachiu și, luîndu-le una după alta, le-am aruncat în uliță unde bineînțeles s-au spart. Apoi mi-am urmat drumul în jos, spre curte, făcînd tot la feli, cînd pe partea dreaptă, cînd pe acea stîngă a uliții. Nici unul din acei cărora li aparțineau băuturile astfeli risipite de mine n-a încercat să mă împiedece, nu numai doară din respect pentru persoana „cuconașului”, dar pentru că fiecare știa că va fi despăgubit de două și chiar de trei ori pentru paguba suferită. De cînd am ajuns aproape de poarta curții, m-am întîlnit cu sofragiul care, spunîndu-mi că are poroncă de la mama să mă aducă la dînsa, m-a și luat în brațe. Eu nu prea eram îngrijit, cunoscînd principiile mamei în privința argumentelor lovitoare, și eram sigur că am să scap cu o ocară bună, poate cu un katzentisch sau o punere la colț pentru un ceas sau două. Dar mă înșalam amar. În sala cea mare de jos, am găsit pe mama cu cîțiva jîdovi, avînd fiecare din ei mai multe hîrburi de steclă în mînă, mai fiind acolo o bancă adusă din grădină și vro trei vergi de dimensiune respectabilă. Și, după o ocară zdravănă, am fost așazat pe bancă și, față cu jîdovii, am capatat o corecțiune poate mai zdravănă decît acele ale tatei, căci mîna irumoasă și albă a mamei moștenise de la tată-său o putere de barbat: însă aceasta a fost, afară de două sau trei palme, singura corec – țiune ce mi-a dat-o ea vrodată.