Amintiri din copilărie (Rosetti)/Capitolul III. Ce știu despre unire

Amintiri din copilărie de Radu Rosetti
Capitolul III. Ce știu despre unire

Șăderea noastră la Pralea, precum și mutarea la Căiuți se petrecuse în toiul luptelor pentru Unire. Cuvîntul: unire este unul din cele dintăi care au răsunat la urechile mele; tata, mama, bunica, moșii, mătușele; rudele, prietenii, chiar cele mai multe din slugile casei erau trup și suflet pentru Unire. Și acest cuvînt era totdeauna rostit cu dor, cu evlavie, cu înflacarată însuflețire. L-am auzit rostit cu mult înainte să-i fi priceput înțelesul.

După cele povestite de acei care țineau minte de mult, gîndul Unirii nu fusese străin nici de bătrînii lor, din care mai mulți decît s-ar putea crede visase chiar de o Unire și mai mare.

Pe cînd m-am trezit eu, ideea Unirii țărilor surori devenise banală în cercul marii boierimi moldovenești și fusesem deprins să privesc ca oameni de treabă numai pe acei care se împărtășeau de dînsa. Proclamată de Iordache Catargiu în comitetul de redactare al Regulamentului Organic, (3) ea trăise și se dezvoltase în chip mai mult tacit în tot timpul domniei lui Mihalache Sturdza. Acesta, dacă prin nimică nu a încurajat-o, dar nici n-a combătut-o în chip serios, deși știa prea bine că nu putea să fie decît antipatică pravoslavnicii împărății, protectoarei în umbra căreia era osîndit să domnească.

În cursul întăiului period al domniei sale, Grigore Ghica, partizan înflacarat al Unirii, nu a putut s-o sprijine pe față din cauza atîtputerniciei de care se bucura în țările noastre, înainte de războiul Crimeii, Rusia, care ar fi făcut ca oricare manifestare unionistă din partea domnului să fie imediat urmată de cele mai grele urmări pentru el. S-a mulțămit deci să protejeze în chip tăcut acea cauză, sfîntă pentru dînsul și pentru prietenii săi. Dar imediat ce și-a luat iar în stăpînire scaunul în urma retragerii mai mult grăbite a rușilor din principate și a ocupării acestora de cătră oștirile austriace, s-a grăbit, în chip fățiș, să întemeieze partidul Unirii în Moldova și să lucreze din răsputeri la sporirea și la întărirea lui. Fără ca să se îngrijască de nemulțămirea ce această purtare o pricinuia Austriei și Porții, ale căror trupe ocupau principatele, el n-a neglijat nimica pentru ca să asigure izbînda ideii în care, împreună cu toți acei ce se împărtășeau de dînsa, vedea temelia întregului viitor al neamului nostru. S-a grăbit să numească în toate posturile care puteau să aibă vro înrîurire în această privință, barbari tineri, cîștigați ideii mîntuitoare, fără a se preocupa daca aparțin sau nu protipendei, avînd totodată grijă să curățc, pe cît îi era cu putință, administrația de elementele nărăvite și învechite de care consulatul rusesc și pașalele coruptc din Țarigrad nu-l îngăduise pănă atunci să se mîntuie. Și, în această lucrare de curățire, nu a cruțat chiar pe acei cu care era înrudit sau încuscrit.

Nemulțămirea Austriei și a Porții a fost din cele mai vii cînd, la întoarcerea lui Grigore Ghica, l-au văzut punîndu-se în fruntea luptătorilor pentru Unire și pentru aducerea, pe scaunul Principatelor Unite, a unui principe străin, aparținînd unei din familiile domnitoare ale Apusului. Mai ales acea dintăi, ale cărei oștiri ocupau toată întinderea țărilor noastre, era încredințată că domnul Moldovei se va mulțami sa domnească sub umbra ei, pentru a-i asigura, prin protecția cabinetului de la Viena, reînnoirea puterilor încredințate lui pe șăpte ani, care expirau la iulie 1856. Această nemulțămire și-a ajuns culmea cînd austriacii au văzut că Grigore Ghica, nemulțămindu-se să se puie în fruntea luptătorilor pentru Unire, mai propovăduiește prin grai și prin scris așazarea pe scaunul principatelor astfeli unite a unui domn străin, constituțional și ereditar. Perspectiva unui stat național român la granițile provinciilor sale locuite de români nu a putut decît să stîrnească cele mai vii îngrijiri în sufletele conductorilor destinelor monarhiei Habsburgice. Acele pricinuite pașalelor turcești nu au fost întru nimica mai mici, căci la îngrijirile politice se adăugeau acele ale intereselor lor materiale. Unirea principatelor sub un domn străin ereditar avea fără îndoială să deie acestor țări un nea – samanat spor de vază, de putere și de neatîrnare. Apoi statornicia adusă scaunului domnesc prin ereditatea, vaza și protecția de afară de care avea să se bucure vlăstarul unei dinastii domnitoare înrudit cu suveranii stînd pe tronurile europene nu puteau decît să puie, foarte curînd și pe veci, capăt foloaselor ilicite realizate de cei cu influență în Stambul prin vecinicile schimbări de domni și amenințări de schimbări, prin nesfîrșitele intrigi în mijlocul cărora își urmau cu greu drumul nenorociții noștri domni, scoși și puși în scaun, cînd de intriga rusască, cînd de acea turcească, cînd de acele ale concurenților din țară și din Fanar.

Și poate, dacă mai puțin primejdioși, dar și mai înverșunați împotriva Unirii și a domnului străin era mănunchiul de boieri bătrîni, nărăviți în răle, în abuzuri, în vînzări de dreptate și în concusiuni de tot feliul, care veșnic trăiau în speranța domniei, sau pentru ei, sau pentru rude, sau prieteni de ai lor. Fiecare din ei avea în Țarigrad unul sau mai mulți protectori speciali.

Îndată ce curtea din Viena a avut în țările noastre interese coincidînd cu acele ale Porții, ei s-au grăbit să se puie sub ocrotirea specială a comandanților armatei de ocupațiune austriace, intrigînd din toate puterile împotriva domnului. Printre aceștia era însuș cumnatul lui Grigore Ghica, marele logofăt Costin Catargiu, al cărui nume era nedespărțit de ideea de intrigă, de brutalitate și de abuz de tot soiul. Foarte multe din numeroasele neînțelegeri ce Mihalache Sturdza le avusese cu consulii rusești fusese pricinuite de intrigile acelui boier, de cîte ori domnul îl scotea din slujbă pentru a-l reintegra într-însa în curînd, în urma cererii imperioase a reprezentantului împărătesc. În corespondențele lor, consulii sunt unanimi pentru a-i înfiera purtarea în chipul cel mai aspru. Grigore Ghica, care-i era cumnat, n-a voit niciodată s-audă de chemarea lui în funcțiune.

Dar dușmanul cel mai primejdios al domnului Moldovei și al Unirii era marele vornic Toderiță Balș, sau mai degrabă a doua lui soție, Catinca, născută Dimaki, altădată căsătorită cu vornicul Iordache Beldiman și lasată de el în urma descoperirii necredinții sale cu nenorocitul poet Hrisoverghi, despre a cărui tragic sfîrșit am vorbit în partea Întăia a acestor Amintiri. (4) Toderiță Balș luase dintăi în căsătorie pe o soră a tatei, Maria, care a murit de tînără și de la care i-au ramas doi băieți. Era un barbat mărginit la minte și vanitos, dar cinstit și neprevaricator. Slujise în miliție și fusese unul din număroșii hatmani făcuți de Mihalache Sturdza. Lui chiar i se datorește Întăia traducere, din rusește și tipărită, a Regulamentului infanteriei și a cavaleriei miliției Moldovei. A doua lui soție era femeia cea mai pierdută de reputație din toată boierimea Moldovei, cea mai răutăcioasă, cea mai intrigantă și cea mai venală. Era sora, mai mare, cu respectiv optsprezece și șăsăsprezece ani a soacrei mele Henrietta Bogdan, născută Dimaki, (5) și a surorii acesteia, Elena Docan. În absența mamei lor, vornicesei Profira Dimaki, născută Miclescu, călugărită după moartea soțului ei, vornicul Neculai Dimaki, cucoana Catinca era însărcinată cu previghierea creșterii și-a conducerii lor în lume (monde). Era atît de rea față de ele, încît soacră-mea și soră-sa povesteau cum, de cîte ori sora lor trimetea să le cheme la dînsa, înainte să intre în odaia în care se afla, își făceau cruce și se rugau lui Dumnezeu să le ocrotească împotriva gurii și a mîniei țîțacei lor.

Toderiță Balș, înaintea înfrîngerii rușilor în Crimeea, era rusofilul cel mai înfocat: își iscălea chiar numele rusește. (Se știe că între buchile noastre cirilice și cele rusești și mai ales între ortografia noastră și cea rusască era o deosebire.) La 1854, după părăsirea vremelnică a domniei de cătră Grigore Ghica, generalul Budberg, însărcinat cu ocîrmuirea Moldovei, îl numise visternic (ministru de Finanțe), iar două zile înainte de plecarea rușilor din țară, îl mai numise șef al miliției Moldovei (care, încunjurată de o brigadă de infanterie rusască și de trezeci și două de tunuri, refuzase să urmeze oștirile rusești peste Prut).

Cucoana Catinca era foarte bogată, iar Toderiță Balș aproape lipsit de avere, căci, precum am mai aratat, pe lîngă că nu moștenise mare lucru de la părinți, era barbat cinstit și diregător neprevaricator. A devenit amanta lui (era foarte frumoasă) și l-a adus la căsătorie numai în vederea domniei, atît din pricina ambițiunii de care era mîncată, cît și din acea a setei de bani ce nu-i lasa astîmpăr. Încă de înainte de izbucnirea războiului Crimeii își începuse intrigile împotriva lui Grigore Ghica, deși acesta proteja pe Balș și-l numea în slujbe însamnate, știindu-l barbat cinstit. Dar la revenirea bunului meu la domnie, în toamna anului 1854, după ieșirea din țară a rușilor și intrarea austriacilor, el neavînd interes să se slujască de un barbat puțin capabil și care nu împărtășea părerile sale în privința Unirii și a domnului străin, l-a iasat deoparte. Aceasta era o ofensă pe care cucoana Catinca nu o ierta. In vremea lipsei din țară a domnului, își făcuse relații număroase și prețioase în statul-major al armatei austriace de ocupație, iar la Constantinopol avea de timp îndelungat legături cu familia Vogoridi, cu pașalele cele mai în vază și chiar cu haremul împărătesc. S-a pus îndată pe lucru. Pe de o parte semnala austriacilor toate măsurile revoluționare luate de domn, cum era liberarea robilor și introducerea unor instituțiuni noi, după calupul francez zicea ea, și mai ales acțiunea fățișă a lui Grigore Ghica în favoarea ideii Unirii, atît de aducătoare de primejdii pentru împărăția Habsburgică prin stîrnirea năzuinților blastamate de închegare și de neatîrnare ale naționalităților care trăiau atît de fericite sub sceptrul milos și înțălept al casei de Habsburg-Lorena. Pe de alta, denunța turcilor purtarea și intențiunile viclene ale acestui domn nechibzuit care, pe lîngă că aducea în țară fermentele revoluționare cele mai primejdioase, nu avea de scop, prin năzuințele de Unire ce le stîrnise și ideea punerii unui principe străin pe scaunul acestor țări, decît saparea legăturilor de vasalitate seculare și binefăcătoare cu Poarta și dezlipirea lor de suzeranitatea gloriosului sultan. Și pașalele își dădeau foarte bine sama că, odată cu aceste legături de vasalitate, plecau, pentru a nu se mai întoarce, grasele foloase ce uzul și mai ales abuzul li-l procurau. În urma conferințelor ținute la Constantinopol la începutul lui ianuar (st. v.) 1856, de reprezentanții Angliei, Austriei, Franței și Turciei, se semnase un protocol privitor la relațiunile principatelor cu Poarta Otomană, la administrația lor și la cîteva dispozi – țiuni constituționale, dar se calca totodată, în chipul cel mai fățiș, vechile drepturi ale țării, se făcea din ele două provincii otomane, și mai supuse Porții decît în trecut, și se începea prin a stabili că vor avea fiecare cîte o administrație deosebită.

În urma îndemnului lui Grigore Ghica, un număr de notabili i-a adresat o petițiune prin care i se cerea să apere vechile drepturi ale țării și mai ales să aducă la îndeplinire, înaintea Congresului de pace de la Paris, care avea să se deschidă a doua zi, Unirea Moldovei cu Țara Românească.

Această faptă a domnului a fost îndată denunțată de dușmanii lui și la Constantinopol, și la Viena, și de atunci ațîțarea împotriva-i, a austriacilor de o parte, a turcilor de alta, n-a mai contenit nici un moment.

Austriacii, care nu erau în principiu rău dispuși împotriva-i, s-au încercat să-l facă să-și modifice îndreptarea politică, dîndu-i să înțeleagă că, dacă se va lăsa de politica lui unionistă și filofranceză, vor sprijini față de Poartă renumirea lui la principat, nu numai pe viață, ci chiar în chip ereditar. Răspunsul domnului însă a fost categoric și de natura a nu da loc la nici o îndoială posibilă: el a declarat că națiunea privește. Unirea ca temelia și însuș condițiunea viitorului ei și că nici o considerațiune personală nu este în stare să-l facă să i se puie împotrivă. (6)

În fața unui asemene răspuns, austriacii n-au putu decît să-și caute alt instrument, pe care l-au și găsit în persoana lui Toderiță Balș, sau, mai bine zis, în acea a cucoanei Catincăi.

Protocolul șădinții de la 8 april a conferințelor pentru încheierea tratatului de la Paris hotărîse ca: „Moldova și Țara Românească vor urma să se bucure, sub suzeranitatea Porții și sub garanția puterilor contractante, de privilegiile și imunitățile de care sunt în posesiune. Nici o protecțiune exclusivă nu va fi exercitată asupra-le de cătră una din puterile garante.”

Apoi se hotăra ca „legile și statutele în vigoare astăzi vor fi revizuite”. Spre acest sfîrșit avea „să s-întrunească o comisiune specială, asupra compunerii căreia înaltele puteri contractante aveau să se înțăleagă fără ragaz, cu un comisar al Sublimei Porți”. În sfîrșit, sultanul făgăduia ca: „imediat va convoca, în amîndouă provinciile, cîte un divan ad-hoc, compus astfeli încît să alcătuiască reprezentarea cea mai exactă a intereselor tuturor populațiunilor, în privința organizării definitive a principatelor”. Apoi: „O instrucțiune a congresului avea să reguleze raporturile comisiunii ou aceste divanuri”.

În sfîrșit, se convenise, în chip verbal, că: pentru alegerea acestor divanuri, în timpul funcționării lor și pănă la organizarea definitivă a principatelor, sultanul va fi liber: sau să prelungească puterile domnitorilor de pe scaun, sau să-i înlocuiască cu caimacamii prevăzuți de Regulamentele lor Organice, sau prin alții, numiți de el.

Precum se vede, această dispozițiune era din cele mai importante, căci erau puține probabilități ca domnii pe scaun, mai ales acel al Moldovei, suspect și Porții și Austriei, să mai fie menținuți în locurile lor ci, după toate probabilitățile, alegerile pentru divanurile ad-hoc aveau să fie făcute sub cîrmuirea unor caimacami numiți de sultan. Poarta și Austria aveau tot interesul pentru ca acei care aveau să prezideze alegerilor să fie barbați pe devotamentul cărora ele să poată conta.

Încă înainte ca aceste dispozițiuni să fie cunoscute, cucoana Gatinca Balș luase dispozițiuni pentru a se asigura de căimăcămie. Academia Românească posedă în original scrisoarea următoare a defunctului Panaite Balș (un văr al lui Toderiță), din 15/27 martie 1856:

„Sinetul de zece mii de galbeni ce i l-am dat domnului Adossiades și pe care vărul meu, vornicul Toderiță Balș, îl confirmă, că această sumă va fi valabilă și plătită, mă îndatoresc să n-o reclam de la vărul meu decît în cazul cînd vărul meu va fi numit domn al Moldovei prin îngrijirea domnului Adossiades. Drept care am dat vărului meu această hîrrie în schimbul scrisorii ce o va scrie s. s. episcopului de Nicomedia.

(Semnat) P. Balș”

Mi se pare că această scrisoare zice mult atît despre gradul de onorabilitate a înalților funcționari turci și a încunjurimiilor lor, cît și despre mijloacele întrebuințate de Toderiță Balș.

Vodă Ghica, căruia puține din uneltirile dușmanilor săi îi erau necunoscute, își urma cu hotărîre lucrarea în favoarea Unirii, fără să se lese impresionat de intrigile, de calomniile și de pamfletele ce se răspîndeau împotriva-i.

La începutul lui mai 1856 a făcut pe Divanul General să voteze o nouă legiuire asupra presei, foarte liberală și care desființa de fapt cenzura. (Divanul General era un feli de Adunare de notabili numită de domn și instituită, la 1849, de curțile suverană și protectoare, pentru ca să înlocuiască Obșteștile Adunări ale principatelor, găsite de acele curți prea independente și pătrunse de principii revoluționare.) La 12 mai legea era promulgată. Scopul domnului nu era altul decît să deie în mîna partidului Unirii, pentru susținerea acelei idei, puternica pîrghie a propagandei prin presă. Speranțele sale n-au fost înșalate, căci s-au înființat răpede mai multe foi unioniste care au pătruns pănă în ungherile cele mai deportate ale țării. (7)

În ziua de 25 mai (6 iunie), ajungea să vadă partidul Unirii constituit și declarîndu-și hotărîrea să lucreze pe față pentru Unire și pentru un principe străin ereditar, aparținînd unei dinastii europene alta decît acele ale împărățiilor megieșe, prin presă și prin delegați trimeși să facă propagandă prin ținuturi și prin întruniri ținute atît în capitală, cît și în reședințele de ținuturi și la țară. Un comitet special, alcătuit din cinci membri, avea să se ocupe mai în special de modul de alegere al divanurilor ad-hoc.

Se mai arata necesitatea să se numească delegați care să intre în relații cu muntenii și, deocamdată, se dădea această însărcinare lui Vasile Alecsandri.

Iaca acuma numele semnatarilor actului constitutiv al noului partid:

Ștefan Catargiu, Petru Mavrogheni, Gheorghe Lățescu, Leon Ghica, Constantin Ghica, Iancu Ghica, Alexandru Ghica, Alexandru Catargiu, Constantin Rolla, Constantin Hurmuzaki, Neculai Suțu, Dumitru Rallet, Costache Negri, Mihai Kogălniceanu, Neculai Pisoski, Vasile Alecsandri, Anastasie Panu.

În luna lui iunie, domnul a întreprins în țară o călătorie care i-a servit mai ales de pretext pentru a face însuș propagandă unionistă și primirea de care a avut parte a fost cît se poate însuflețită, prezentîndu-i-se pretutindeni acte prin care se cerea Unirea. Și de atunci au început să curgă la Domnie petițiunile pentru Unire, acoperite de mii și mii de iscălituri.

Dar de-abie s-întorsese la Ieși, cînd capuchihaiaua lui din Constantinopol I-a vestit că se pregătește o depeșă a marelui vizir prin care i se face cunoscut că termenul puterilor sale sosind, sultanul a hotărît să-l desărcineze de ocîrmuirea Moldovei și să numească în calitate de caimacam al Moldovei pe vornicul Toderiță Balș, căruia să-i remită îndată frîiele guvernului.

Deoarece telegrama marelui vizir cătră Balș a întîrziet mai multe zile. Grigore Ghica a remis ocîrmuirea, conform Regulamentului Organic, Sfatului Administrativ Extraordinar, și a plecat la moșia Băseștii de la ținutul Fălciului, a uneia din fiicele sale, de unde s-a dus apoi de-a dreptul la Paris.

Cu cîteva zile după întoarcerea din călătoria ce Grigore Ghica o făcuse în țară, Place, consulul francez, prin două scrisori la feli, adresate una lui Walewski, ministrul Afacerilor Străine a Franței, și cealaltă lui Thouvenel, ambasadorul francez la Constantinopol, li comunica faptul că Toderiță Balș trimesese deplinele lui puteri casei Zarifi și Vlasio din Constantinopol, pentru ca să trateze în numele său cu miniștrii turci pentru numirea lui la domnia Moldovei, însărcinînd acea casă să meargă pînă la 80 000 de galbeni, adică aproape de un. milion de franci, spre a obține acest rezultat, și-i promitea, dacă reușește, să-i deie, pe preț mic, arenda salinelor și dreptul de exportare al cerealelor. Casa în chestiune a răspuns că-i poate procura căimăcămia pentru 25 000 de galbeni (apr. 300 000 fr.) și Balș a răspuns că va lua căimăcămia numai cu siguranța că va obține pe urmă domnia.

Balș și-a luat postul în primire în zgomotul tunurilor austriace. Pe Piața palatului a trecut în revistă detașamente moldovenești și austriace și a intrat în palat între doi generali austriaci. Atît comanda trupelor de ocupațiune, cît și consulul Gödel-Lannoy aratau pe față cea mai vie mulțămire. Caimacamul găsind pe miniștrii predecesorului său cu demisiile date acestuia și primite, ei gerînd numai în chip provizor afacerile, s-a grăbit să numească la toate departamentele pe antiunioniștii cei mai hotărîți, printre care pe Costin Catargiu în capul Ministerului Justiției.

De-abie părăsise vodă Ghica țara și se produceau mai multe defecțiuni în rîndurile acelor care pănă atunci figurase printre fruntașii lucrînd pentru Unire. Unul era Neculai Istrati care, după ce semnase petițiunea unionistă de la 16/28 fevruar 1856, deveni deodată cel mai înfocat anti-unionist. (8) Un exemplu între altele pentru a arata ce fel de om era Neculai Istrati. El era căsătorit cu fiica unui Paras-chiv, care fusese vatav de ogradă la Mihalache Pașcanu și făcuse avere în casa acestuia. Cînd marele om de bine și marele patriot ce era Mihalache Pașcanu își dădu obștescul sfîrșit, la ianuarie 1857, pe cînd trupul lui neînsuflețit era vegheat de preoți în ultima noapte ce o petrecu în casa lui și țara întreaga îl jalea, Neculai Istrati, parcă înadins, dădea în casa de alături un bal care ținu toată noaptea. Al doilea era Neculai Millo, un fost ministru de finanțe al lui Grigore Ghica, care semnase și el aceeaș petiție și făcea acuma propagandă antiunionistă pănă și față de ambasadorul Franței la Constantinopol, Thouvenel, apoi Neculai Mavrocordat, făcut de caimacam șef al miliției, Vasilică Ghica, care scrisese în favoarea Unirii, amîndoi semnatari ai petiției unioniste, Alexandru (Coco) Studrza, care-și vînduse convingerile unioniste pentru slujba de secretar de stat, și încă doi indivizi mai puțin însemnați, ca Neculai Docan și Dumitru Cornea. Cu vremea s-au mai adăugit și alții.

O goană cumplită a plecat îndată împotriva tuturor funcționarilor numiți sub Grigore Ghica; cruțați au fost numai acei puțini care aveau spete separatiste și consimțeau să-și schimbe părerile în privința Unirii. Toți ispravnicii, aproape toți privighitorii, aproape întreaga justiție au fost schimbați, numindu-se în locul lor oameni care putuse să se fi făcut vinovați de toate turpitudinile, numai să se declare antiunioniști.

Aceste schimbări alcătuiau o abatere din cele mai fățișe atît de la Regulamentul Organic, cît și de la vechile obiceiuri ale țării, potrivit cărora caimacamii nu erau în drept să facă nici o numire, nici o înaintare în grad sau în funcție, să nu confere nici o boierie, să nu înainteze nici pe un boier în rang.

Cu deosebire scandaloase fost-au numirile făcute în ramul judecătoresc de Costin Catargiu.

Ispravnicii și privighitorii au fost însărcinați să stoarcă de la țarani, prin orice mijloace, petiții antiunioniste, menite să distrugă efectul făcut de cele unioniste, oferite cu însuflețire administrației lui Grigore Ghica. Și de la sfaturile din Ieși în care se puneau la cale aceste petițiuni impuse și aceste schimbări de funcționari, erau nelipsiți consulul austriac, Gödel-Lannoy, generalii austriaci și, mai ales, cucoana Catinca. Iar în ținuturi ispravnicul și privighitorii nu făceau nici un pas pănă nu se sfătuiau cu comandanții trupelor austriace. În ținutul Bacăului, unde era ispravnic Cos – tache Paladi, s-au văzut chiar militari austriaci în uniformă ducînd petițiuni împotriva Unirii prin sate, spre a fi iscălite de țarani.

În ținutul Neamțului fusese numit de curînd ispravnic colonelul Gheorghe Rosetti-Roznovanu. Guvernul neavînd mare încredere în zelul său antiunionist și mai ales austrofil [… ] trimesese o adevarată misiune însărcinată să strîngă, în satele ținutului, petițiuni împotriva Unirii. Roznovanu a adus faptul la cunoștința ministerului, cerînd ordin de urmare, și ministerul i-a răspuns că: toate opiniunile fiind libere, nu trebuie să puie obstacol semnăturilor, numai întrunirile și manifestațiunile publice fiind interzise.

Dar Roznovanu, întemeindu-se pe un ordin al căimăcămiei din întăiele zile ale existenței sale și menit să puie capăt semnăturilor și manifestațiilor în favoarea Unirii, a dat ordin privighitorilor să aresteze orice persoană, oricare i-ar fi rangul, care ar aduna țaranii pentru a li lua semnături sau a provoca manifestații politice. Doi din adunătorii de petițiuni antiunioniste au fost arestați, dar au putut să scape și să-și puie hîrtiile cele mai compromițătoare în siguranță înainte de a fi prinși pentru a doua oară. Ispravnicul a făcut atunci o cercetare din cele mai aspre și s-a constatat cu prisosință că acei musafiri voiau să silească pe vornici și pe preuți să puie, sub niște petiții separatiste, pecețile satelor și acele ale parohiilor, dîndu-se drept delegați ai Sfatului Administrativ. La terminarea anchetei sosi un înadins curier care aducea lui Roznovanu ordin să puie imediat persoanele arestate în libertate și, predînd administrația în mînile vornicului Costache Ghica, să vie la Ieși, unde prezența lui este de absolută nevoie. Costache Ghica era tocmai unul din emisarii antiunioniști arestați de Roznovanu și devenise celebru în toată Moldova pentru că, ceva mai înainte, în calitate de ispravnic, însoțise, în plină uniformă de ispravnic, pe capra trăsurii, pe soția consulului austriac Gödel-Lannov, într-o călătorie ce aceasta o făcea de la Piatra la mănăstiri. Lui Roznovanu însă nu i-a fost cu putință să afle vrodată pentru ce prezența lui la Ieși era trebuitoare. Cu mare greu a obținut audiență de la camaicam, iar explicarea dintre dînșii a fost din cele mai furtunoase. Bineînțeles că Roznovanu și-a dat fără întîrziere demisia.

În mai multe ținuturi, cînd tinerii orășeni întrebuințați de partidul Unirii pentru propagandă percurgeau satele în costum național, erau arestați și maltratați în chipul cel mai brutal de agenții administrației.

Și ocîrmuirea caimacamului nu era învinovățită numai de arbitrar împotriva partidului Unirii, ci și de toate celelalte pacate ale unei administrații ticăloase și corupte, iar partea din aceste pacate pusă în sarcina cucoanei Catincăi numai mică nu era: se citau, ca fiind datorite ei, fapte de hatîr, arbitrar, venalitate și desăvîrșită lipsă de orice simțimînt de demnitate față de turci și de austriaci. Era, dealtmintrelea, un secret cunoscut de toată lumea că cabinetul austriac se angajase să procure lui Teodor Balș domnia ereditară a Moldovei, dacă el, în alegerile pentru divanul ad-hoc, reușește să învingă partidul Unirii. În familiile noastre boierești nu erau expresiuni destul de energice cînd era vorba să se exprime indignarea resimțită pentru trădarea intereselor țării de cătră părechea căimăcamească, pentru incapacitatea lui, pentru josnicia, răutatea, lăcomia de Bani și lipsa de scrupule care caracterizau pe cucoana Catinca.

Precum am arătat mai sus, tata fusese cumnat cu Toderiță Balș și trăise cu el totdeauna în cele mai bune relațiuni. Insă, de la ridicarea la căimăcămie a lui Balș, nu au mai dat ochi unul cu altul, iar pe cucoana Catinca toată familia mea o avea în oroare.

Libertatea presei, acea armă puternică ce Grigore Ghica o pusese în mîna partizanilor Unirii, nu putea decît să stingherească în cel mai înalt grad pe adversarii Unirii: caimacamul, Austria, Turcia și micul mănunchi de boieri potrivnici marei idei și, pentru cea mai mare parte, abuzivi. Nu se știe precis de unde a pornit sugestiunea, probabil de la austriaci, dar la începutul lunii septemvre 1856 a sosit caimacamului un ordin peremptoriu. al lui Fuad-pașa, punînau-i în vedere ca, fără întîrziere, să desființeze legiuirea presei promulgată de fostul domnitor și să reînființeze regimul care exista înainte de acea legiuire, adică cenzura. Faud-pașa mai adăugea că, spre acest sfîrșit, mijloacele cele mai nemerite i se păreau următoarele: să nu se mai deie autorizație pentru publicarea a nici unui ziar nou de orice feli; să se cheme redactorii jurnalelor în ființă și să li se facă cunoscut: că ei sunt datori a nu trata în nici un chip despre chestiunile care pot jigni drepturile înaltei Porți, să se oprească cu stricteță de a se da în public vreun atac de orice feli în contra m. s. sultanului… sau să se insereze vrun articol care să poată da prilej la reclamație din partea înaltei Porți sau a puterilor aliate. La caz de neurmare, ziarul avea să se suspende definitiv. Un cenzor însărcinat cu pri – vigherea și exccutarea acestor măsuri și răspunzător de executarea lor avea să fie numit imediat.

N-am nevoie să spun că măsura ordonată de turci fără umbră de drept a fost îndată executată, G. Asachi și Costache Negruzzi fiind însărcinați cu cenzura.

Steaua Dunărei, valorosul organ unionist condus de Kogălniceanu, Mălinescu și Neculai Ionescu, îndată ce a apărut-decretul caimacamului care suspenda legiuirea lui Ghica asupra presei, a anunțat printr-un suplement, ieșit la 11 septemvre 1856, că: „apărută odată cu legiuirea presei, la 12 mai trecut, își întrerupe publicarea odată cu suspendarea acestei legiuiri și restatornicirea cenzurii de mai nainte”. Totodată aducea la cunoștința abonaților că pune la dispoziția lor prisosul banilor plătiți pănă la împlinirea abonamentului.

De-abie trecute cîteva zile și nu se mai publica în Ieși, și prin urmare în toată Moldova, decît foaia oficioasă a guvernului, care nu contenea cu articolele împotriva Unirii, cu lauda Turciei și a oștirii austriace care ocupa țara.

În patima de a lovi în tot ce credea că este favorabil Unirii, ocîrmuirea lui Toderiță Balș desființă chiar cele mai multe din puținele școli ce le poseda Moldova de atunci ca: Academia de la Ieși, singura școală secundară laică de stat înființată încă din vremea lui Mihai Sturdza, marea școală secundara din Tîrgul Neamțului, înființată cu veniturile mănăstirii, și douăzeci și două de școli primare urbane, adică toate acele care erau în ființă în Moldova, profesorii și învățătorii fiind suspecți de unionism.

Amestecul consulului austriac în ocîrmuirea țării și desăvîrșita supunere la ordinele sale a ocîrmuirii caimacamului deveneau din zi în zi mai evidente. Gödel, negăsind ministerul moldovenesc destul de devotat intereselor turco-austriace, izbutise să obție modificarea lui în sens și mai separatist decît era pănă atunci. În locul logofătului Teodor Balș (conu Toderaș), trecu la Interne logofătul Neculai Cantacuzino. Acesta fusese ministru aproape toată viața lui, dar trecea drept cel mai cumplit prevaricator ce-l avuse Moldova pe lîngă Mihalache Sturdza, un barbat împotriva căruia se articulau acuzațiile cele mai grave. Însă dacă era adversar neîmpacat al Unirii, cu trupul și cu sufletul, mai era în schimb un barbat capabil și experimentat, în stare să facă unioniștilor cele mai cumplite greutăți.

„C’est un homme rompu aux affaires”, zis-a de dînsul cucoana Catinca lui Place, care-și arata mirarea ce-i pricinuia numirea lui.

„Il passe pour etre encore plus rompu aux concussions et aux autres abus”, răspuns-a francezul, iar căimăcăneasa a schimbat vorba.

Iaca ce meșteșug s-a întrebuințat pentru a decide pe Neculai Canta să primească Ministerul Dinlăuntru, cum i se zicea, și a scapa totodată de Divanul domnesc, Curtea Supremă a Moldovei, foarte bine alcătuită atunci și foarte independentă, avînd ca președinte pe Vasile Sturdza, unionist convins și barbat a cărui integritate era recunoscută de toată țara și, ca atare, alcătuia o piedecă pentru multe proiecte de ale caimacamului și ale miniștrilor săi. Iaca ce meșteșug s-a întrebuințat, atît pentru a ademeni pe Neculai Canta să primească Ministerul de Interne, cît și pentru a scapa de divan. Logofătul Neculai Canta avînd a se judeca înaintea acelui divan cu aga Manolache Codrescu, pentru o moară, a adresat caimacamului o petiție prin care îl ruga să prezideze însuș divanul cu prilejul acelei judecăți, date fiind iregularitățile fără exemplu (?) și persecuțiunea vede – rată (?) a divanului în acea afacere, care ar fi mers pănă la întrebuințarea de fraude și „văzînd actele atît de necuviincioase ale acestui divan”. Caimacamul a pus rezoluție că: „văzînd împrejurările expuse, afacerea va fi judecată sub președinția noastră”. Vederat că, față de o asemenea rezoluție, președintele nu putea decît să-și deie demisia. A fost urmat de întregul divan, iar caimacamul și Costin Catargiu, ministrul Dreptății, s-a grăbit să primească aceste demisii, scăpîndu-se de o instanță supremă care era cît se poate de supărăcioasă pentru ei și numind alta, alcătuită din creaturi de ale lor, și după o săptămînă, logofătul Neculai Canta era ministru de Interne.

Transfugul Neculai Istrati a fost numit ministru al Lucrărilor Publice, departament unde putea găsi număroase prilejuri de afaceri mănoase, cum avea obicei să le facă, fără însă să se îngrijască dacă sunt spre paguba sau spre folosul statului. Dar numirea care, cu drept cuvînt, a surprins pe toată lumea a fost acea a lui beizade Neculai Conache-Vogoridi la departamentul Finanțelor. Necullai Vogoridi, care fusese împămîntenit moldovan în chip ilegal de cumnatu-său Mihai Sturdza și vorbea o moldovenească din cele mai pocite, se căsătorise, spre nenorocirea ei, cu Catinca Conache, cea mai bogată moștenitoare din Moldova, fiica unică a poetului și preabogatului logofăt Costache Conache, a cărei avere urieșă, după moartea lui Conache, Vogoridi o mîncase aproape pe jumatate, mai ales cu femei ușoare și în chefuri. Era tocmai contrarul unui barbat căruia să i se încredințeze Ministerul de Finanțe al unei țări: risipitor, incapabil, leneș, ușuratec și fără cultură. Adevărată pricină a numirii lui fusese faptul că dispunea de spijinul puternic la Constantinopol, al tătîne-său, Ștef an ache Vogoridi, fostul caimacam de la 1821 — 1822, căruia servicii însamnate făcute Porții îi pastrase, pănă la adînci bătrînețe, influență și vază la Poartă. Cucoana Catinca, atîtputernică asupra minții soțului său, lucrase pentru a aduce pe beizadea Neculai în minister, numai în scopul să-și asigure și acest sprijin.

În cursul verii anului 1856, cauza Unirii se alesese cu un nou și formidabil dușman; Anglia, care pănă atunci i se aratase mai mult favorabilă, fie din interes rau înțeles pentru viitorul Turciei, fie din spirit de gelozie și de neîncredere către Franța, se vădi de acum înainte fățiș ostilă acestei idei. Iar Austria, care de mult făcuse pregătirile trebuitoare pentru evacuarea principatelor, începu să ieie măsuri care indicau intențiunea să prelungească rămînerea într-însele a trupelor cesaro-crăiești. Aceste de pe urmă măsuri erau atît de vederate și de nejustificate, încît ele avură drept rezultat să neliniștească pănă și pe turci. Tocmai atunci Poarta supunea Comisiei Europene, ai căror membri se aflau încă mai de multă vreme la Constantinopol, un proiect de firman pentru convocarea divanurilor ad-hoc, proiect care, dealtmintrelea, reducea cu desăvîrșire drepturile și atribuțiunile acelor adunări. Compunerea propusă de Poartă pentru divanuri, ca și modul de alegere și de deliberare ar fi asigurat cu bună samă izbînda părerilor favorizate de Poartă, de Austria și de partizanii abuzurilor din trecut. Ambasada franceză a combătut acest proiect de firman în chipul cel mai hotărît și nu încape îndoială că acelei opuneri se datorește faptul că firmanul nu a fost promulgat în forma care i-o dăduse Poarta. A urmat o lungă discuție între puteri asupra cuprinsului acelei convocări. Turcii voiau mai cu samă să împiedice și să suprime orice discuțiune și hotărîre a divanurilor asupra chestiunii Unirii. Numai insistențelor stăruitoare și energice făcute de Napoleon al III-lea datorim faptul că acest drept, mai prețios decît toate celelalte la un loc, nu ne-a fost tăgăduit și că condițiunile în care s-a convocat divanul și modul în care avea să se facă alegerea n-au pus cu desăvîrșire stavilă năzuințelor unioniste. Dacă firmanul de convocare al Divanurilor ad-hoc de la 1/13 ianuarie 1857 era departe să cuprindă condițiuni de alegere democratice, el totuș a făcut cu putință alegerea unei adunări însuflețită de cel mai viu patriotism, de un frumos spirit de sacrificiu și de o desăvîrșita pătrundere a interesului vital al neamului.

Și Unirea era fără îndoială dorința fierbinte a națiunii întregi. Îmi aduc aminte încă în casa noastră de vălătuci de la Pralea, nu numai de cuvintele pline de patriotică însuflețile ale tatei și ale mamei, ale moșilor mei, ale rudelor și prietenilor casei, dar și de cele ale slugilor și ale țaranilor. A suflat, în cursul acelor trei ani: 1856, 1857 și 1858, un vînt deosebit de generos asupra Moldovei noastre, un vînt care nu vorbea de bănci, de acțiuni, de întreprinderi, de slujbe, de foloase, ci de muncă și de jertfe pentru neam, un vînt la suflarea căruia oricine cu bucurie își vîra mîna cît mai în fundul buzunariului spre a aduna mijloacele trebuitoare pentru întemeierea viitorului acestui neam. Și în această luptă, pentru a doua oară de atîta sute de ani de la Răz – boieni încoace, obștea marei boierimi moldovenești era în fruntea luptătorilor și, punînd binele românimii mai presus de toate, lupta ca însuși să doboare temelia bogăției și a puterii sale.

Datu-s-au luptă pentru Unire și dincolo de Milcov, luptă frumoasă, și departe de mine este intențiunea să micșorez valoarea ajutorului dat pricinii sfinte de naționaliștii munteni, dar neasamanat mai ușoară fost-a lupta pentru ei decît pentru moldoveni. Turcia și Austria și-au pus toate puterile în combaterea ideii unioniste în Moldova, unde Unirea primejduia greu interesele materiale tocmai ale clasei celei mai puternice, ale marei boierimi, care se bucura de monopolul funcțiunilor publice și a influenței politice. Muntenia – fiind mai mare și mai populată decît Moldova, partea ei în funcțiuni și în influență politică nu putea decît să copleșească și, cu încetul, se reducă la nimica pe acea a Moldovei, iar capitala nemaiputînd rămînea în Ieși, valoarea caselor din acel oraș ale boierimii moldovenești avea să scadă în chip simțitor. Unirea era o tranzacțiune între amîndouă țările în care Muntenia avea numai foloasele materiale, iar Moldova numai pagube. Deși instrumentele Porții și ale Austriei, preoum și reprezentanții celor nărăviți în răle au avut grijă să repete necontenit, pe toate tonurile, acest cîntec moldovenilor, ei nu au izbutit, să moaie întru nimica înflacarata și curata lor iubire de neam. În veci mîndră are dreptul să fie Moldova de lupta ce a dus-o pentru Unirea Țărilor Surori, temelia fără de care nu s-ar fi putut ajunge la întregirea Neamului, și binecuvîntate fost-au roadele ce abnegația moldovenilor din a șăsa decadă a veacului trecut le-a adus acestui neam.

Acțiunea lor era atît de stăruitoare și de energică, Steaua Dunărei, transportată la Bruxelles, făcea așa de mult rău dușmanilor Unirii, expunînd, în limba franceză, în fața Europei întregi, atît barbații patați și mijloacele odioase de care se serveau Poarta Otomană, Austria și creaturile lor, caimacamul și mănunchiul acelor potrivnici aspirațiunilor naționale, încît în luna fevruar 1857, Balș se plîngea Porții că nu posedă mijloacele necesare pentru ca să se apere împotriva opoziției înverșunate a cîtorva oameni care pregătesc tulburări și cerea de la turci puteri pentru ca să poată proceda cu forța împotriva lor. În realitate însă, ocîrmuirea separatistă n-a neglijat nimica pentru că să provoace pe unioniști la tulburări, dar din fericire nu a reușit, deși li-a pus rabdarea la grea încercare. Partidul Unirii a dovedit cu acest prilej o disciplină admirabilă, deși nu lipseau într-însul elemente tinere și energice, foarte dispuse la întrebuințare de mijloace energice. Caimacamul nu aștepta decît prilejul care i-ar fi permis să întrebuințeze mijloacele ce i le-ar fi dat Poarta pentru ca să lovească în barbații din fruntea comitetului unionist. Răspunsul Porții n-a avut vreme să sosească, căci Toderiță Balș a murit la 17 fevruar/1 marte 1857, în urma unei pneumonii.

Cucoana Catinca a izbutit să obție de la Poartă, drept răsplătire pentru serviciile făcute sultanului, o pensie de două mii de galbeni (23 500 franci) pe an. Și pentru ca să nu aibă nici o cheltuială pentru încasarea ei, această pensie a fost afectată asupra tributului țării. Economia ce zisa cucoană o realiza, încasînd-o de-a dreptul de aici, a ieșit pe dos, ca multe economii, căci, cînd după războiul Independenței și după Congresul de la Berlin, cucoana Catinca și-a reclamat de la turci pensia pe un an și jumatate, guvernul sultanului a răspuns în termenii cei mai elogioși pentru serviciile cucoanei Catincăi, dar a arătat că pensiunea ce i se hărăzise pentru ele era special afectată asupra tributului și că acel tribut fiind acuma desființat și nemaiîncasîndu-se de guvernul împărătesc, iar pe de altă parte dată fiind situația precară a tezaurului otoman, cu mare părere de rău nu-i mai poate plăti pensiunea. Fosta căimăcămeasă era deci sfătuită să se adreseze guvernului român, căci, zicea Poarta, de serviciile făcute de dînsa și de neuitatul caimacam nu se folosise numai sultanul, ci mai ales Moldova. Și cucoana Catinca s-a adresat, într-adevăr în chip discret, guvernului român și chiar regelui Carol, bineînțeles cu un succes negativ. Era departe de a fi saracă dar, pentru ca să frustreze pe fiul ei de orice moștenire, își pusese toată averea în viager.

Am auzit pe nenumarați marturi oculari descriind funeraliile lui Toderiță Balș și toți, fără excepție, afirmau că ele au avut loc în mijlocul indiferenții obștești. Afară de lumea oficială, care nu se putea scuti să fie față, căci primise ordinile cele mai severe în această privință, n-au asistat decît puține rude și afini. Pentru a ținea cordoanele nu s-au găsit decît coloneii de pompieri și ofițeri afară, din cadre. Persoanele însărcinate cu purtarea cheltuielilor de înmormîntare neglijase să prevadă un fond pentru pomenile obișnuite în asemene cazuri. Această neglijență a făcut ca calicimea adunată spre acest sfîrșit să izbucnească într-un larg: Ura! cînd a văzut cortegiul părăsind Ulița Mare pentru a se angaja în acea ducînd la biserica „Sfîntului Dumitru”, biserica familiei Balș, unde aveau să fie înmormîntate rămășițele caimacamului.