Amintiri din România socialistă/Primele amintiri

Jump to navigation Jump to search
←←Prefață Amintiri din România socialistă de Gheorghe Rafael Ștefănescu
Capitolul 1. Primele amintiri
Cap.2 „Jaful”→→


Capitolul 1. Primele amintiri (1942-1947)

Războiul[modifică]

În timpul celui de al doilea război mondial, am locuit la Deva. Tatăl meu, avocat, a decedat de atac de cord în 1942, în aceiași lună când împlineam vârsta de 4 ani. Printre amintirile legate de război, a fost pâinea neagră, necrescută, acră, care uneori conținea resturi necomestibile (pietricele, paie).

Împreună cu prietenii, obișnuiam să mergem la gară să vedem descărcarea răniților din trenuri. Ne-a impresionat profund vederea acestor soldați tineri, aduși de pe frontul de răsărit, coborîți din tren cu ajutorul tărgilor, mutilați, palizi, gemând de dureri și transportați cu camioanele la spitalul orășenesc.

În timpul alarmelor aeriene ne adăposteam în grădină, sub un nuc umbros. Deși aveam o tranșee săpată conform dispozițiilor, nu ne puteam folosi de ea din cauza apei ce se aduna pe fundul ei.

În anul 1944, de Paște, s-a sunat alarma și deasupra au apărut zeci de avioane americane, care zburau la mare înălțime. La un moment dat, am auzit bubuituri continui și, ridicând capul, am văzut cum se ridicau nori negri de fum dinspre Simeria. Gara Simeria, nod de cale ferată, a fost distrusă de un "covor de bombe". După încetarea alarmei, am găsit zeci de fâșiuțe de staniol aruncate din avioane și a căror funcție am aflat-o mulți ani după aceea: derutarea radarului.

Ocupația sovietică[modifică]

Din septembrie 1944 trupele sovietice au început să treacă prin Deva, spre frontul de apus. Treceau convoaie lungi de camioane de fabricație americană, tancuri, catiușe, dar și căruțe trase de cai, soldați călări și am văzut și o cămilă cu două cocoașe, a cărei vedere m-a impresionat. Era pentru prima dată când vedeam un astfel de animal. La intersecții erau postate soldate care dirijau circulația cu ajutorul stegulețelor. Trecerea trupelor sovietice a fost în general pașnică și populația a dat dovadă de o atitudine binevoitoare.

Apoi, am auzit de rechiziționări de mașini, cai, alimente. Soldatul sovietic era un înfocat “colecționar” de ceasuri de mână. Printre "victime" au fost și sora mea cu soțul ei, fiind opriți pe stradă de doi soldați care, prin semne, au cerut să-și scoată ceasurile și să i le înmâneze. Se vorbea și de fapte mai grave ca violuri, jafuri de magazine, beții. Într-un depozit de băuturi, după ce au tras cu armele în butoaie, găurindu-le, câțiva soldați s-au înecat în vin. În afara faptului că niște soldate au sustras o pereche de pantofi de ai mamei, contactul meu direct cu soldații, încartiruiți temporar la noi, nu a fost neplăcut. Copil fiind, m-au servit cu mâncare luată din cămara vecinei și cu carne din oaia pe care au tăiat-o la noi în curte. În plus au dăruit mamei o bucățică de impermeabil, din care ea mi-a croit un șorțuleț.

În timpul războiului, noaptea se păstra camuflajul; străzile nu erau iluminate iar geamurile erau acoperite cu hârtie colorată - ca nici o rază de lumină să nu se strecoare afară. În nopțile înnourate era întuneric beznă.

În toamna anului 1944, în timp ce eram în vizită în oraș, la cuscri (părinții soțului surorii mele), s-a sunat alarma aeriană. De cum am ieșit, se auzea deja zgomotul avioanelor, care au lansat baloane luminoase iluminând toată zona. De jos se trăgea cu mitraliera cu cartușe trasoare. Cuscra a intrat în panică și am fugit, repede, într-o grădină unde erau tranșee și soldați sovietici. S-au auzit bubuituri și s-au văzut străfulgerări în zare. Bubuiturile au continuat încă multă vreme după ce avioanele s-au îndepărtat. Era aviația germană, care a bombardat Simeria, iar bubuiturile care au continuat după raid, cum s-a spus mai târziu, proveneau de la un tren încărcat cu muniții, care a fost atins.

Viața la țară[modifică]

În toamna aceluiași an ne-am mutat la Geoagiu, unde părinții mei posedau avere (pământuri, livezi, case etc.). Condițiile de trai erau primitive. Nu exista curent electric (se ilumina cu lampa cu petrol), apa se scotea din fântână, closetul era afară, făceam foc cu lemne, baie în troacă (copaie), nu aveam telefon, radio, sau orice alt aparat – așa cum există astăzi aproape în fiecare casă.

Mama, văduvă, nu mai era tânără (m-a născut la 41 ani), suferea de artrită reumatoidă, cânta frumos la pian, scria poezii, picta, vorbea limbi străine, dar nu avea experiență în conducerea gospodăriei. Pentru a o ajuta în acest domeniu, a invitat să locuiască la noi o pereche de rude îndepărtate, vârstnici și fără copii.

Pământul a fost dat în arendă. Proprietarul dădea pământul și sămânța, iar cel care-l lucra primea jumătate din recoltă. Deși se lucra cu mijloace primitive, fără mașini agricole ci cu plugul tras de boi, semănatul cu mâna, etc., țăranul se descurca destul de bine, datorită sârguinței și terenului fertil din câmpia Ardealului.Marea majoritate celor necesare traiului se obțineau din resursele locale.Toate alimentele se produceau în gospodărie. Chiar și cei săraci creșteau păsări, porci, capre sau oi. Astfel se acoperea necesarul de carne, ouă, lapte și derivate.

Grâul se măcina la moara de apă, pâinea se cocea în cuptorul situat în curte, după ce se încingea bine cu tulei de porumb sau crengi uscate. Concomitent, din coca de pâine se pregăteau și "vărzările". Uleiul se extrăgea din semințe de floarea soarelui sau dovleac. Se mai preparau prune și alte fructe uscate, magiun. Țuica se distila - mai ales din prune. Oțetul se făcea din mere pădurețe. Cânepa deasă ca "peria", creștea peste un stat de om. Se recolta, se lega în snopi și se scufunda "la topit" într-un iaz. Femeile, cu fustele prinse-n brâu, fixau snopii de țăruși și puneau pietre peste ei ca să se scufunde sub apă.

La școală am învățat că "topitul cânepii" este un proces microbian, care produce desprinderea fibrelor de tulpina lemnoasă. După ce cânepa era scoasă de la "topit", se usca și se melița. Melița era compusă dintr-o scândurică cu un mâner la un capăt, capătul celălat rotindu-se în jurul unui ax. Această parte mobilă glisa între alte două scândurele, fixate pe un stativ de înălțime convenabilă. Prin melițat, se zdrobea partea lemnoasă a tulpinei, fibrele rămânând intacte. După ce se îndepărta partea lemnoasă prin scuturare și lovire, fibrele se pieptănau la un "pieptene" format din cuie lungi, forjate, fixate de o scândurică. Fibrele de calitate, (fuiorul), se torceau, apoi se țeseau la războiul de țesut - care se găsea în majoritatea caselor. Din cânepa sădită mai rar (hăldani), deobicei de-a-lungul lanurilor de porumb, se obțineau fibre mai grosolane, folosite la confecționarea frânghiilor. Mai puțin se foloseau țesăturile din in, deși erau mai fine. Lâna era o materie de bază pentru confecționarea locală a hainelor. Se mai creșteau viermi de mătase, care furnizau borangicul pentru țesături și fine lucrături de mână.

Vara, majoritatea oamenilor umblau desculți. Iarna se purtau bocanci, mai rar cizme, dar cei mai în vârstă și mai săraci erau încălțați în opinci cu nojițe din piele. Practic, se cumpăra puțină marfă de la "boltă" (prăvălie) – sare, zahăr, drojdie, petrol, lumânări, chibrituri, tutun, sticlă de lampă, cuie, etc.

Materialele de construcție se obțineau tot din resurse locale. Cărămizile erau fabricate de către țigani. Varul nestins, se obținea prin "arderea" pietrei de var de către moții din Ardeu. Nisipul și pietrișul se aduceau de pe malurile Mureșului. Lemnul, adus din pădure, era fasonat în grinzi cu ajutorul "bardei".Scândurile se "tăiau la joagăr", acționat prin putere hidraulică. Multe case bătrânești erau acoperite cu paie sau șindrilă. Meseriași ca: fierari, rotari, dogari, cojocari, pantofari (cizmari), etc., completau necesitățile săteanului.

Pentru mine, cei aproape 8 ani petrecuți la țară, au fost o revelație, și unii din cei mai frumoși din viață. Am fost fermecat de natura - în veșnica ei schimbare - și mereu descopeream lucruri noi. Mai ales în timpul vacanțelor de vară, hoinăream desculț, cu prietenii, ne urcam în duzi, cireși și alți pomi fructiferi, uneori furam fructe văratice de la gospodari, mâncam fel de fel de verziciuni (caise verzi, fasole, mazăre, măcriș, fructe sălbatice), căutam ciuperci în pădure, ouă în cuiburile de păsări, pescuiam, băteam mingea făcută din păr de vacă, puneam “cozi” la trecători (confecționate din ciulini în care înfigeam câte o pană), “pușcam” cu carbid sau amestec de clorat de potasiu și sulf, mă băteam cu berbecul vecinului și câte alte jocuri și năzbâtii n-am făcut.

Săraca mama se plângea că plecam de dimineață și mă întorceam murdar, cu hainele rupte, picioarele zgâriate, cu țepi în talpă, și refuzam să mănânc la mese. Uneori mă mai și bătea, dar nu ajuta prea mult.

Fiind mai măricel, vara cutreieram dealurile și pădurile pentru a aduna plante pentru ierbar și insecte pentru insectar, făceam baie în iazul morii de apă - care trecea prin curtea noastră. Ca să creștem nivelul apei, am împrovizat un baraj din bolovani. La un moment dat, s-a repezit morarul spre noi cu furcă; apa începuse să inunde moara.

Existau apoi o mulțime de jocuri, pe care le jucam în special la școală în pauzele dintre ore: o variantă de oină; diferite alte jocuri care se puteau juca în doi sau în patru, mingea făcută din păr de vacă fiind lovită cu mâna sau cu un băț, "piu", unde un bețișor era proiectat cu ajutorul unei palete; "țările" – în care fiecare își alegea numele unei țări. Toți se adunau in jurul mingii așezată în centru, iar când numele țării era strigat de către conducătorul jocului, jucătorul trebuia să ridice mingea și să nimerească pe unul din participanți. Se mai juca "fotbal" cu minge de cauciuc. În clasele mai mari, existau una sau două mingi de fotbal adevărate, iar "proprietarii" lor erau la mare cinste.

Mai târziu, din inițiativa școlii, s-a introdus jocul de volei. Fabricarea unui avion de hârtie care plana, făcut dintr-o foaie smulsă din caiet, era o altă preocupare iubită.

Ingeniozitatea copiilor de la țară se manifesta și prin construirea de jucării din materiale naturale. Astfel ne confecționam un fel de pușcă cu aer comprimat, dintr-o țeavă făcută dintr-o ramură de soc, cu "gloanțe" din câlți, umezite cu salivă, care pocnea și arunca "glonțul" la câțiva metri.

O alta variantă, tot din țeavă de soc, era pușca de apă, cu care puteam stropi la câțiva metri. Mai faceam "hurgoi" – un fel de tulnic, cu pâlnia confecționată din coajă de salcie. Dintr-o nucă în care scobeam găuri și treceam o sfoară prin ele, confecționam un fel morișcă (sfârlează).

In timp ce scobeam cu briceagul o nucă, am avut ghinionul să mi se înfigă în ochi o mică așchie, provocându-mi mari dureri. Medicul m-a timis la secția de oftalmologie Deva, unde s-a efectuat extragerea așchiei. Uneori fabricam un "felinar-sperietoare" dintr-un dovleac golit de semințe, în care tăiam orificii în formă de ochi, nas și gură, iar în interior aprindeam o lumânare. La lucru manual băieții făceau coșulețe împletite din "hoaspe" (pănuși de porumb), pălării de paie sau rogojini din papură. Unii încrustau frumoase înflorituri pe o scândurică, din care apoi se confecționa un cuier de perete.

Școala[modifică]

În clasa întâia, scriam zgâriind cu "stilul" pe "tăblița școlară" din ardezie. Pe o față avea linii orizontale, iar pe cealaltă pătrățele. Scrisul se putea șterge cu ușurință, cu buretele. Desigur, nu puteam primi mai multe teme pentru acasă, decât încăpeau pe cele două fețe ale tăbliței.

În cursul primar am avut o învățătoare severă dar dreaptă. Bătaia era permisă. Avea un băț în colțul clasei, lângă catedră și pentru fiecare abatere, în funcție de gravitate, hotăra câte lovituri în palmă va primi elevul în cauză. Putea să dozeze și tăria loviturii.

Dacă răspundeam bine, ne lăuda. Disciplina era păstrată cu severitate și mai de frica bățului, mai din dorința de a fi lăudat, cu toții am învățat să citim, să scriem și să socotim. La început, având o memorie foarte bună, învățam repede textul pe de rost și când mă punea să citesc, turuiam repede, până când a descoperit că, de fapt, nu știam să leg literele între ele.

Fiecare zi de învățământ se deschidea cu rugăciunea “Tatăl nostru”, cu fața la icoană, de Paște se cânta “Hristos a inviat”, iar de sărbătorile naționale se cânta imnul “Traiască Regele”. Preotul preda orele de religie. Mai târziu, odată cu venirea la putere a comuniștilor, toate acestea s-au întrerupt, iar icoana a fost înlocuită cu tablourile “celor patru mari dascăli ai omenirii” – Marx, Engels, Lenin și Stalin.

Evenimente politice[modifică]

Îmi aduc aminte de venirea la putere a guvernului Dr. Petru Groza, avocat din Deva (6 martie 1945). Sora-mea mi-a povestit că Petru Groza era un avocat înstărit. Când mai trăia tata, venea uneori la noi în vizită de sfârșit de săptămână, împreună cu un avocat german din Orăștie, protopopul și alți intelectuali. Deobicei se încingea un joc de cărți până-n zori, însoțit de mâncare abundentă udată cu băutură.

La școală am auzit de reforma agrară, care în comuna noastră nu s-a aplicat, nefiind mari proprietari. Un alt eveniment important a fost prima campanie de alegeri pe care am văzut-o în viață (noiembrie 1946). La alegeri participau Frontul Național Democrat (FND) condus de Petru Groza pe de o parte, și partidele istorice (Național Țărănesc, Național Liberal) pe de altă parte. În convorbirile particulare, populația dezbătea pe larg tema alegerilor, argumentând pentru partidul în favoarea căruia intenționau să voteze. Ceea ce m-a frapat atunci, a fost lipsa - aproape totală - a propagandei în favoarea partidelor istorice.

Cu exceptia unor inscripții ce au apărut pe ziduri în cursul nopții “Trăiască Maniu și Regele”, propaganda în favoarea acestor partide a fost inexistentă. Dimpotrivă, FND dispunea de un bogat material de propagandă, cu zeci de afișe, panouri și caricaturi. Noi copiii, le dezlipeam cu plăcere de pe garduri și pereți, fără vreo intenție politică, doar pentru a le colecta.

Deoarece la sate exista un număr considerabil de analfabeți, fiecare partid era reprezentat pe foaia de vot printr-un simbol, care trebuia ștampilat de către votant. Simbolul FND-ului era soarele, și peste tot apărea îndemnul: “Votați soarele!”

În preajma alegerilor a fost detașată în comuna noastră o mică unitate militară, devotată regimului. Mă aflam în bune relații cu câțiva soldați, încartiruiți la noi. La alegeri FND-ul a obținut o victorie zdrobitoare și eu cred că victoria (cel puțin în comuna noastră) a fost reală. A doua zi după alegeri, învățătoarea a întrebat cu cine au votat părinții. Cu toții au raportat că au votat în favoarea FND, cu excepția unui singur coleg, al cărui tată a luptat pe frontul rusesc și care a declarat că nu e bine, fiindca se va face colhoz.

"Educația sexuală"[modifică]

Mama, ca toate domnișoarele crescute la pension, nu a primit nici un fel de educație sexuală. După cum am aflat mai târziu, părerea ei era că vom primi informațiile necesare de la alții și ne vom descurca în viață, așa cum s-a descurcat și generația dânsei. Lămurirea acestui capitol se pare că a avut loc mult mai timpuriu decât spera ea.

Când aveam vreo opt ani, mama a angajat ca servitoare, pe Măria, o țărăncuță divorțată. Spre uimirea mea, în timp ce ne plimbam amândoi în grădină, și-a ridicat fusta în fața mea expunându-și toată partea inferioară a corpului (fiind vară, umbla desculță și nu purta chiloți). Apoi a început să-mi explice pe îndelete tot ceea ce știa despre organele genitale și contactul sexual. O ascultam impresionat. Folosea termenii populari (considerați vulgari), dar vorbea direct, cu simplitate și fără rușine. Deși la școală auzisem eu câte ceva despre contactul sexual, am aflat multe amănunte pe care nu le știam. În fața mea se deschidea o lume necunoscută, plină de farmec.

Pentru prima data în viață puteam să vorbesc cu cineva fără să-i ascund nimic, putând folosi și termenii cei mai vulgari, sau să mă desbrac în fața ei fără să mă rușinez. Mă atașasem de ea destul de mult, căutând prilej să stăm cât mai mult singuri. Am impresia că îi făcea plăcere să mă inițieze, avea un partener de discuție și poate simțea pentru mine un fel de dragoste maternă. Mi-a povestit fel de fel de povești populare legate de sex. Foarte curând mi-a declanșat erecții, dorința și impulsul sexual.Într-o seară, surprinzând-o în pat, imediat m-am urcat peste ea. La insistențele mele chiar mi-a permis o intromisiune. Am avut o mare satisfacție, deși n-am simțit nici o plăcere fizică, nefiind încă puber. Simțeam pentru ea atracție fizică, prietenie, dar nu o iubeam. Această inițiere sexuală timpurie, înaintea primei iubiri, mă va costa mult în viitor, neconcepând ca sentimentele înalte și pure ale iubirii să fie "întinate" dela început de contactul fizic.

Prima iubire (nemărturisită), a venit foarte curând. Era vorba de o fată cu câțiva ani mai mare decât mine, refugiată în timpul foametei din Moldova și găzduită la vecini. Era o fată mai înaltă decât mine, brunetă, ochioasă, cu cozi. Ne întâlneam în curte când venea să ia apă din puțul nostru. Avea niște ochi căprui calzi, în care îmi afundam privirea de câte ori o întâlneam. A început să-mi placă din ce în ce mai mult. Era un sentiment înalt și pur: iubeam ochii ei, zâmbetul, mișcările, toată făptura ei. Dacă cu Măria puteam vorbi deschis, cu ea eram timid, și nu știam cum să-i mărturisesc marea mea dragoste. Deși mă hotărîsem să o fac, mărturisirea n-a avut loc, din cauza timidității. Puțin timp după aceea s-a reîntors în Moldova - pricinuindu-mi, astfel, o mare durere.

Între timp, mă împrietenisem cu Ion, ajutorul morarului. Flăcău de 18 ani, venit de la munte, nu avea prieteni în sat. Mânat de o puternică dorință sexuală, umbla după fete, eu devenindu-i un fel de confident. Conversam cu el la fel de deschis ca și cu Măria. M-a ajutat să-mi completez "educația sexuală". Printre altele am învățat să folosesc expresii vulgare și înjurături, pe care le practicam liber la moară, unde veneau fel de fel de oameni. Majoritatea zâmbeau când auzeau ce vorbe ieșeau din gura "copilașului", până când unul dintre săteni i-a spus mamei că și-ar bate copilul, dacă ar vorbi astfel. Desigur am fost aspru admonestat.

Se pare că mama nu era prea mulțumită de munca Măriei, căci la scurt timp a fost înlocuită cu o altă fată – Veta. Aceasta era alt tip de fată, cam de 25 ani, liniștită, zâmbitoare, nu vorbea vulgar, se comporta față de mine cu un fel de grijă maternă, dar știa să mențină distanța. Între timp primisem în gazdă pe D-l Emil - tânăr judecător necăsătorit, frumușel și manierat. La scurt timp după venirea lui, am descoperit că Veta îi devenise amantă. Patul meu era așezat lângă camera lui Emil, iar printr-o ușă blocată care despărțea încăperile, seara după ce mă culcam, auzeam scârțâiturile ritmice ale patului, ceea ce mă excita. I-am comunicat Vetei descoperirea dar, desigur, ea a negat totul, până când am surprins-o ieșind în "neglijeu", din camera în prealabil încuiată a lui Emil. Neavând încotro, a acceptat tacit existența relației, dar cu mult bun simț, fără să intre în amănunte. De fapt mă împrietenisem cu ambii membri ai cuplului. Emil mi-a completat "educația sexuală" în domenii mai puțin cunoscute de mine, ca ciclul femeii, prostituția, aberațiile sexuale, etc. Devenind prieteni "la cataramă", îmi permiteam să mă comport cu el ca și cu un frate mai mare. Uneori se întorcea acasă, seara, folosindu-se de o lanternă, afară fiind întuneric beznă. Într-o seară, văzându-l apropiindu-se cu lanterna, m-am hotărât să-l sperii. Furișându-mă prin întuneric, i-am sărit în spinare și i-am țipat în ureche. Se pare că s-a speriat zdravăn: a tresărit și a început să bâiguie dar, întorcând capul spre mine, mi-am dat seama cu groază, că de fapt nu sărisem în spinarea lui Emil ci a directorului școlii. Desigur, imediat am luat-o la goană cu maximum de viteză. A doua zi, i-am spus mamei că nu merg la școală, nesimțindu-mă bine. Întâmplarea n-a avut urmări. Nici azi nu știu dacă d-l director nu m-a recunoscut sau a trecut cu vederea incidentul. Cu Veta discutam deschis despre sex, încercând să evit cuvintele vulgare. Se pare că ținea la mine. Uneori mă îmbrățișa și mă săruta pe buze, dar nu mai mult de atât. Intr-o zi mi-a dat de înțeles că este gravidă. A înghițit în fața mea câteva pastile, exprimându-și îndoiala în legătură cu efectul lor (de provocare a avortului). Dimpotrivă, eu o încurajam să lase sarcina. La scurt timp dupa aceea, a plecat de la noi. Am auzit apoi, că a născut la casa de naștere, o fetiță care semăna leit cu Emil.

Comentarii[modifică]

Între cele două războaie mondiale are loc o frumoasă creștere a economiei românești. În cursul reformei agrare a regelui Ferdinand (1917-1921) se distribuie aproape 6 milioane de hectare la 1.4 milioane țărani. Ca urmare, țăranii cu gospodării mai mici de 10 hectare posedau aproape două treimi din terenul arabil al țării.

Totuși, fărămițarea excesivă a pământului, lipsa creditelor, ignoranța, nu permit crearea unui sector agricol productiv modern și sărăcia continuă în multe zone agricole. În ciuda creșterii producției industriale, România rămâne o țară predominant agricolă. Criza economică mondială din 1929-1931 duce la prăbușirea prețurilor grânelor și secarea capitalului străin, provocând criză agricolă și șomaj.

Din 1934 începe relansarea industriei românești, în special cu capital autohton, ducând la o creștere a producției industriale de 26% între anii 1931-1938, în timp ce în majoritatea țărilor dezvoltate economia este în declin. După căderea României în sfera de influență germană, în 1939 se semnează un acord economic pe 10 ani cu Germania.

În timpul războiului, aceasta se aprovizionează din România cu petrol, grâne și produse industriale, dar se opune să plătească contravaloarea în aur sau produse, încât chiar oficialitățile încep să vorbească de exploatarea țării de către germani. Bombardamentele aliate din 1943 și 1944 încetinesc producția industrială. În timp ce Armata Roșie pătrunde pe frontul moldovenesc, are loc lovitura de stat din 23 august 1944.

Antonescu este arestat din inițiativa regelui Mihai, cu colaborarea unor ofițeri superiori. Toți istoricii occidentali sunt de acord că civilii înarmați, conduși de partidul comunist, au avut doar un rol de sprijinitori în cursul loviturii de stat. Ocupația sovietică blochează fluxul transporturilor, reducând toată activitatea economică. Prin armistițiul semnat cu Uniunea Sovietică, la 12 septembrie 1944, România este obligată la plata unei despăgubiri de război de 300 milioane dolari, dar bunurile transferate se socotesc la prețurile din 1938, ceea ce permite sovieticilor să ia de 2-3 ori mai multe produse decât dacă ar fi fost socotite la prețurile din 1944. (Plata despăgubirilor a continuat până în anul 1954). În plus, se rechiziționează alimente și alte bunuri necesare Armatei Roșii în tranzit și pentru forțele de ocupație.

De asemenea, sovieticii expropriază toate proprietățile germane. În 1946, cam o treime din echipamentul industrial românesc fusese deja transferat în Uniunea Sovietică (printre care fabrici întregi, cum a fost fabrica de avioane IAR din Brașov). Se apreciază, că valoarea totală a "prăzii de război" ar ajunge la echivalentul a 1,7- 2 miliarde dolari. În octombrie 1944, comuniștii, social democrații și Frontul Plugarilor formează Frontul Național Democrat (FND).

De remarcat că numărul membrilor Partidului Comunist crește de la aproximativ 1000, în timpul războiului, la peste 700.000 la mijlocul anului 1946 (la o populație de aproape 16 milioane). Conducerea Partidului Comunist se constituie pe de o parte din "comuniști autohtoni" ca Gheorghe Gheorghiu-Dej și Lucrețiu Pătrășcanu, pe de altă parte din "aripa moscovită" a Anei Pauker și a lui Vasile Luca, existând o luptă pentru putere între cele două grupări. La ordinul lui Stalin, Gheorghe Gheorghiu-Dej este ales prim secretar al partidului, dar "aripa moscovită" continuă să aibe o funcție importantă în conducere.

Numirea lui Petru Groza (simpatizant al comuniștilor) la șefia guvernului, la 6 martie 1945, se efectuează sub presiune sovietică directă. Andrei Vișinschi, reprezentantul Ministerului de Externe Sovietic, prezintă un ultimatum Regelui Mihai, prin care cere demiterea guvernului Rădescu și numirea lui Petru Groza pentru a forma un nou guvern, amenințând că în caz contrar România își riscă existența ca națiune independentă. Tancurile sovietice înconjoară palatul regal, trupele sovietice dezarmează trupele românești, ocupă Palatul Telefoanelor și posturile de radioemisie. În lipsa sprijinului occidentului, regele este nevoit să cedeze.

De remarcat, că în vizita secretă a lui Churchill la Moscova, înaintea întâlnirii de la Ialta, acesta promisese lui Stalin influență sovietică de 90% în România. Numirea lui Petru Groza înseamnă acapararea puterii de către comuniști. Groza numește comuniști în posturile cheie și refuză numirea în guvern a reprezentanților legitimi ai partidelor Național Țărănesc și Național Liberal, excepție făcând dizidenții acestor partide care acceptă dominația comunistă. În primele săptămâni ale puterii, guvernul Groza efectueaza reforma agrară. Se împart 1.1 milioane hectare la 800.000 țărani.

În mai 1945 România și Uniunea Sovietică semnează un acord economic pe termen lung, care permite constituirea societăților mixte: “Sovrom”-uri. În aceste societăți, scutite de impozite, sovieticii dețin pozițiile cheie, controlează toate sursele de venit ale României, inclusiv industria petroliferă și producția de uraniu, și, de-a-lungul anilor vor provoca pierderi enorme economiei românești. În 1946 industria românească produce mai puțin de jumătate față de anul 1938. În mai-iunie 1945, Ion Antonescu, Mihai Antonescu și doi generali sunt acuzați de crime de război, judecați și apoi executați.

La conferința de la Potsdam, în iulie-august 1945, Statele Unite protestează că Uniunea Sovietică nu implementează declarațiile de la Ialta și cere alegeri libere în România. Uniunea Sovietică refuză, argumentând că ar fi un amestec în treburile interne ale României și cheamă ca Statele Unite, Britania și Franța să recunoască guvernul Petru Groza, ceea ce ele refuză. Regele Mihai cere demisia lui Petru Groza, guvernul nefiind recunoscut și nici democratic. Groza se opune și atunci regele se retrage la reședința sa de vară, refuzând să semneze pe actele legistative și decretele guvernamentale ("greva regală").

În decembrie 1945, la întâlnirea miniștrilor de externe de la Moscova, Statele Unite acuză guvernul român ca autoritar și nereprezentativ, cerând numirea în guvern ai reprezentanților legitimi ai partidelor de opoziție. Stalin face concesii limitate. Sunt numiți doi miniștri din opoziție, dar fără portofolii. Alegerile se fixează pentru 19 noiembrie 1946. Sindicatele controlate de comuniști, stânjenesc împărțirea ziarelor partidelor de opoziție.

Mulți activiști ai partidelor de opoziție sunt atacați fizic. În martie, comuniștii reușesc să provoace o diviziune în sânul Partidului Social Democrat și începe o discreditare a figurilor proeminente ale Partidului Național Țărănesc și Partidului Național Liberal, înfierându-i ca reacționari, profasciști, antisovietici, subminând economia și unitatea națională.

Candidatura lui Petru Groza, avocat instărit, nefiind membru al Partidului Comunist și la inceput ducând o politica relativ democratică, induce în eroare o parte din electorat. Se pare că foarte mulți, chiar si din din pătura de mijloc, voteaza în favoarea lui la alegeri, FND obținând o victorie de aproape 90%. Imediat după alegeri, Groza devine unealta docilă a comuniștilor, traducând în viață politica dictată de către aceștia. Deputații partidelor de opoziție părăsesc în curând Marea Adunare Națională, sau li se interzice să participe la dezbateri. Obiecțiunile Statelor Unite și Marii Britanii sunt respinse ca amestec în treburile interne.

▲ Începutul paginii.