Amintiri (Rosetti)/Capitolul XVIII. Moșu lascar. Amintiri. Plecarea din țară. Geneva. Pagini inedite

←Capitolul XVII. Vecini, rude, prieteni și cunoștinți

Amintiri de Radu Rosetti Capitolul XVIII. Moșu lascar. Amintiri. Plecarea din țară. Geneva. Pagini inedite

Capitolul XIX. Ieșul decadenții. Saloane. Tipuri. Întîmplări→

Traiul nepotrivit cu epoca în care ne aflam, risipa și lipsa de ordine adusese pe tata, în anul 1868, la marginea prăpastiei. Pe lîngă că toată zestrea bănească a mamei, 25 000 de galbeni, era cheltuită, apoi mai datora unor bancheri din Ieși bine peste 15 000 de galbeni și, dobînzile acestei sumi nefiind plătite de mai demult, creditorii pretindeau achitarea imediată a datoriei întregi. Averea mamei nu era în primejdie, căci moșia ei dotală, Mărginenii, neputînd fi ipotecată, era liberă de orice sarcină, iar zestrea ei bănească se găsea, după Codul Calimahi, prin chiar faptul căsătoriei, ipotecată pe moșia Căiuți. Dar din averea tatei nu s-ar mai fi ales nimica dacă nu s-ar fi devotat moșu-meu Lascar pentru a-l scăpa.

Moșu Lascar, cu trei ani mai tînăr decît tata și despre care am vorbit mai pe larg în întîia parte a acestor Amintiri, rămăsese necăsătorit și, de la 1856, trăia la țară, la Răducăneni, partea ce i se alesese din Bohotin. Trăia bine, dar cu ordine și cu chibzuință. Își plătise toată partea de datorii ce apăsa moștenirea părintească, clădise o casă modernă, sădise împrejurul ei o grădină mare, bogată mai ales în pomi roditori, și avea o preafrumoasă florărie, plină de portocali și de alți copaci exotici. Era un admirabil gospodar, ținea oi de soi, își creștea singur boii de plug, din prăsila vacilor lui, iar herghelia îi era vestită. Nu a stat mult la gînduri pentru a veni în ajutorul frăține-său. Pe de o parte a luat îndatorirea să plătească toate datoriile tatei pînă la o para, iar pe de alta a luat în arendă, pe zece ani, moșia Mărginenii, spre a achita sus-zisele datorii din veniturile ei. Totodată a capitalizat o mare parte din datoriile în chestiune pe zece ani, îndatorindu-se să le achite în douăzeci de rate semestriale. Deoarece unii din creditorii tatei nu au consimțit la o nouă amînare a plății sumelor ce li se cuvenea, moșu-meu s-a hotărît să deie în posesie (arendă) Răducănenii și să desfacă partea din zestrea moșiei ce nu o putea întrebuința la Mărgineni, achitînd cu produsul acestei desfaceri cele de pe urmă datorii ale frăține-său. Și s-a pus cu vrednicie la muncă pe Mărgineni. Situația lui nu era deloc ușoară, căci pentru a putea obține, de la creditori un termen de zece ani pentru achitarea celei mai însemnate părți a datoriilor, fusese silit să recunoască o sumă îndoită, pentru achitarea căreia plătea, în fiecare an, cîte o zecime din acest capital îndoit. Și, cînd a făcut această tranzacțiune cu creditorii tatei, toată lumea de afaceri din Moldova a găsit-o strălucită pentru el și atribuită numai creditului deosebit de care se bucura pe piața Ieșilor.. Cu un an înainte de încheierea afacerii cu moșu Lascar, spre a feri cu desăvîrșire Căiuțul de orice primejdie, tata făcuse cu mama un schimb, prin care el schimba o parte din Căiuți cu Mărginenii, ipotecînd zestrea bănească a mamei în restul moșiei.

Recolta anului 1869 a fost proastă pe Mărgineni, căci Manolache Oatu, transferat acolo de pe Căiuți, îmbătrînind și lenevindu-se, lucrase rău și prost. Dar acea de la 1870, pregătită și strînsă de moșu Lascar în persoană, a fost minunată. Desișurilor de grîu, care rămăsese netrierat, li putrezise picioarele din cauza iernei de la 1870—1871, deosebit de grea; acest grîu, trierat în vara următoare, a dat mai bine de zece chile moldovenești la falce, iar calitatea lui era admirabilă. Dar grija ce moșu Lascar o dusese în cursul întreg acestui an fusese atît de mare încît, văzîndu-se scăpat de primejdie și slobod de orice datorie afară de rata anuală datorită bancherilor, a dat în posesie și Mărginenii unor posesori siguri, în schimbul unei arenzi acoperind rata anuală și impozitele moșiei. Ar fi putut să obție o arendă cu mult mai ridicată, dar muncise toată viața și grija datoriilor îi otrăvise și tinerețile și vrîstă coaptă, îi era sete de liniște, de aceea a căutat, înainte de toate, arendași siguri și solvabili. Această afacere a costat pe moșu I ascar între 12 000 și 15 000 de galbeni din averea lui și doară acea avere era departe de a fi mare: se alcătuia numai din moșia Răducăneni.

Moșu Lascar era un bărbat cu totul excepțional: iute la mînie ca tot neamul Rosetesc, știa să se stăpînească în chip minunat și acea mînie mai niciodată nu se trăda altfeli decît printr-un ton mai ridicat; n-am întîlnit alt om care să fi izbutit ca el să-și disciplineze firea și aplecările și să fi ajuns a le supune în acelaș grad principiilor călăuzitoare ce le adoptase, să fi fost stăpînit în asemene chip de cultul onoarei, a binelui, a adevărului și a frumosului. Apoi era de o rară generozitate, inima lui caldă era totdeauna gata să ajute orice nenorocire, să aline orice suferință, să aline, pe cît îi era cu putință, orice durere. Dar ura, necinstea, minciuna, prefacerea și slugărnicia; nedreptatea și arbitrarul față de cel mic sau slab găseau într-însul un judecător din cei mai aspri.

Am arătat în primul volum ce studii făcuse și ce slujbe ocupase. În cei treizeci de ani de la sfîrșitul vieții ce i-a trăit aproape necontenit la țară, cărțile i-au fost niște tovarășe nedespărțite și au adăugit foarte mult, pe deosebite terenuri, la cunoștințile ce le căpătase în universitățile germane.

Era nașul meu de botez, precum și acel al tuturor fraților mei (nu acel al surorilor mele), însă averea și-a lăsat-o nu mie, ci surorii mele Ana, sub cuvînt că băieții trebuie, prin munca lor, să-și facă singuri avutul. Îi cunoșteam de mult hotărîrea, ea deci nu a nimicit nici o iluzie și deloc n-a micșorat simțimintele mele de recunoștință adîncă pentru binefacerile și bunătățile de care am avut parte de la el, n-a știrbit întru nimica iubirea, respectul și venerațiunea ce am păstrat-o pentru memoria lui.

În toamna anului 1870, silințile mamei, unite cu acele ale moșului Lascar, izbutiră, în sfîrșit, să hotărască pe tata să renunțe la administrația Căluțului, ale cărei rezultate erau deplorabile, și să deie moșia în arendă.

Se hotărîse de mai înainte ca, în toamna anului 1870, să plecăm ou mama în străinătate. Trei din surorile mele aveau să fie lăsate la Viena, în institutul în care mama fusese crescută, dirijat acuma de nepoatele de fiică ale doamnei van Demergel, iar eu să fiu plasat la Paris, într-un liceu, în clasa de matematici elementare anul al II-lea, spre a-mi, trece bacalaureatul în vara următoare.

Războiul ce izbuhni în acel an între Franța și Germania împiedecă aducerea la îndeplinire a acestui plan în partea care mă privea. Dar mai înainte de a arăta chipul în care a fost modificat, nu mă pot împiedeca să vorbesc despre starea de spirit produsă în țară de declararea războiului.

România a fost de la primul moment împărțită în două tabere: una minusculă, alcătuită din partizanii Germaniei, și cealaltă, cuprinzînd tot restul țării în stare să aibă o părere și să și-o exprime, alcătuită din partizanii Franței. Bineînțeles că, vorbind de acei în stare să aibă și să exprime o părere, vorbesc numai de clasele privilegiate și de oareșcare categorii de orășeni: poporul de jos, întreg, mai ales acel de la țară, rămînea cu totul indiferent față de marea tragedie din apusul Europei. Și aceste două tabere se războiau între ele cu o patimă și o violență care prea adesa mi-au adus aminte de luptele dintre francofili și germanofili din anii 1914—1916.

Toată casa noastră era trup și suflet pentru Franța. La început nu se îndoia nimene din noi de izbînda ei răpede și ușoară, iar după pierderea bătăliilor de la Wissembourg, Worth, Forbach, Mars-la-Tour și Gravelotte și catastrofa de la Sedan, eram convinși că națiunea franceză, sub imboldul primejdiei, va regăsi avîntul de la Valmy și, sculîndu-se în masă, va izgoni pe străin de pe pămîntul ei și va dicta pacea la Berlin. Moșii med Lascar și Mitică se aflau în tabăra opusă, influențați de educația lor germană, dar tata, cu toate că fusese crescut de un profesor german și frecventase timp de patru ani cursurile Universității din München, era, poate, cel mai francez din noi toți. Eram atît de deprinși să vedem pe francezi învingători, admirația noastră pentru ei, iubirea și recunoștința pentru sprijinul ce ni-l dăduse Napoleon al III-lea, mulțămit căruia putusem îndeplini Unirea și aduce pe domnul străin, erau atît de mare, încît nu ne puteam împăca cu gîndul izbînzii nemților! [… ]

Din cauza războiului nici nu era de gîndit să merg la Paris, planul hotărît fu deci modificat: mama mă duse la Geneva, într-un pension, după ce lăsă pe surorile mele în institutul Demergel, la Viena, iar ea petrecu iarna la Lausanne cu cei doi mai mici dintre noi; tata rămase la Căiuți.

Am păstrat cea mai proastă amintire de Geneva, de genevezi și de pensiunea Delapraz unde mă plasase mama. Era întăiul meu an de internat. Mă aflam într-un oraș frumos și situat într-o pozițiune admirabilă, dar locuit de o populațiune puțin ospitalieră, deși cîștigă mult din frecventarea străinilor, excluzivistă, stăpînită de idei strimte, lacomă de bani, practicînd religiunea și virtutea în chipul cel mai nemerit pentru a te dezgusta de ea pe viață și, atunci, germanofilă la extrem, nepierzînd nici un prilej pentru a-și manifesta ura împotriva Franței și a francezilor. Le Journal de Genève din iarna 1870—1871 era mai germanofil decît însuși foile germane.

Stăpînul pensionatului, D. Delapraz, era tipul unui marchand de soupe calvinist: ipocrit, interesat la culme, trata elevii după folosul ce-l trăgea din fiecare îndeosebi. Eram unul dintre acei care plăteau mult, dar erau un alsacian și doi italieni care lăsau în mînile lui mai multe pene decît mine. Alsacianul mai ales, Gustave Schlumberger, fiul unei foarte bogate văduve de industriaș mare, băiet de șăsesprezece ani, care se perindase prin nenumărate școli franceze fără a învăța ceva, se bucura de o mulțime de privilegiuri la care noi, ceilalți, nici nu ne puteam gîndi, între altele la acel de a avea voie să instaleze în camera lui (fiecare din noi avea camera sa de dormit separată) o sobă și de a o încălzi cît îi convenea. Iar unii din noi (printre care eu) aveam camere la etajul al treilea, expuse în plin nord, cumplitei bise venind de la lac, cu păreți subțiri, de paianturi, și un singur rînd de ferești. Și se știe că iama clima Genevei este foarte aspră. Deprins cu temperatura odăilor de culcare de la noi, sufeream cumplit de frig. Am cerut și eu voie să-mi instalez, pe cheltuiala mea, o sobă în camera ce o ocupam, dar învoirea mi-a fost refuzată, iar cînd am invocat exemplul lui Schlumberger, mi s-a răspuns că medicii au declarat că este slab de piept și nu poate dormi într-o cameră neîncălzită, ceea ce nu este cazul pentru mine. În realitate, alsacianul era mult mai voinic decît mine.

La sfîrșitul iernii avusesem durerosul spectacol al intrării armatei lui Bourbaki în Elveția, spectacol de mizerie și de nevoi, ce nu-l voi uita niciodată. Cînd am aflat din suplimentul lui Journal de Genève, că întîiele detașamente franceze au trecut granița depunînd armele, am obținut, sub pretext de a merge să văd pe mama la Lausanne, învoire să mă absentez pe două zile și, împreună cu un extern al nostru originar din Perrieres, am mers în acea localitate. Am găsit acolo mulțimea de soldați murdari, rupți, demoralizați, de țărani conducători de trăsuri, care toți blăstămau pe șefii pe care-i acuzau de trădare, cai negrijiți, ou coastele ieșite afară, fără cozi și fără coame, căci și le mînoase unul altuia, grămezi de arme trîntite la pămînt, un spectacol de umilință și de jale. Dureros a fost spectacolul înfățoșat, la noiemvre 1916, de armata română în retragere prin București, după bătălia de la Argeș, dar ca oroare, de departe nu se putea asămăna cu acel al oștirei franceze de est, dezarmată la Nerrieres de șvițeri, la finele iernii 1871.

Studiile erau de o cumplită slăbaciune și pot zice că în cele opt luni cît am stat acolo n-am învățat absolut nimica. Mare a fost bucuria mea cînd am părăsit pensionul și pe stăpînii lui.

Întors acasă, am găsit pe tata foarte slăbit din cît era cînd îl lăsasem. La întrebările mele, Țînțîreanu, care îl căuta acuma în urma plecării din Tîrgul-Ocnei a lui Collin și a stării de necontenită beție din care nu mai ieșea Gutenbrunner, a scuturat capul în chip foarte semnificativ.

Gîndesc și acuma cu jale și cu dor la acele săptămîni din vara și începutul toamnei anului 1871 ce le-am petrecut împreună cu tata la Căiuți. Cu dor îmi aduc aminte de povestirile lui despre copilărie și tinerețe, despre viața lui universitară, despre întoarcerea în țară și despre toate amăruntele vieții de atunci, despre Mihalache Sturdza și mișcarea de la 1848, despre bunul meu Grigore Ghica și luptele pentru Unire, despre relațiunile lui, în vremea surgunului, cu Ali-pașa, cu lordul Canning și generalul Aupick, ambasadorul Franței, și altele multe care, dacă le-aș fi notat, ar alcătui o culegere din cele mai prețioase asupra vieții politice și particulare a vremii bejeniei de la 1821, din timpul Regulamentului, din acel al războiului Crimeii și al Unirii, de sfaturile lui înțelepte pe care, vai! nu le-am urmat. Cu inima sfășietă, m-am despărțit de el, în gara de la Adjud, la plecare din țară, și am rămas pe platforma vagonului, privind pentru cea de pe urmă oară, fiind sigur că nu-l voi mai revedea, la el, rămas în trăsură, pănă cînd nu i-am mai putut distinge imaginea.

Din motive pe care nu le-am putut pricepe niciodată, fusese hotărît că voi fi plasat în liceul de la Toulouse; am străbătut deci Europa întreagă pentru a ajunge la orașul de pe malurile Garonei, unde am găsit pe maică-mea instalată la Otelul „Souville” din piața Capitolului. Am intrat fără a pierde timp în liceul instalat într-o veche mănăstire de nu mai știu ce ordin de călugări care, ca cele multe licee franceze în care un admirabil personal de profesori împart, într-o atmosferă de cumplită murdărie și rea creștere, o instrucțiune admirabilă și foarte folositoare tuturor acelor care au voința să învețe. Materiile clasei de matematici elementare anul al II-lea, acea pregătitoare la bacalaureat, le făcusem încă de acasă, le-am repetat cu mult folos și cu muncă puțină în cursul anului și am trecut în vara următoare bacalaureatul cu o mențiune onorabilă. Camarazii, deși celor mai mulți din ei li lipsea creșterea, erau simpatici și din întăia zi m-au privit, nu ca un străin, ci ca pe unul din ei, iar dacă autoritățile liceului făceau cîteodată o mică deosebire, era în favorul meu: mă simțeam absolut acasă între acei străini și le-am rămas totdeauna recunoscător pentru frățasca găzduire de care am avut parte la ei.

Moartea tatei, la începutul lui iunie a aceluiaș an, a venit însă să întunece rău mulțămirea mea, cernind și săptămînile petrecute în țară în vremea vacanțelor; deșartă mi-a părut casa părintească cînd am pătruns într-însa!

În toamnă m-am întors la Toulouse pentru a-mi face acolo întăiul an de matematici speciale spre a intra pe urmă, ca auditor străin, în școala politehnică din Paris. Eram de astă-dată jumătate de pensionar la liceu, adică urmam cursurile, luam acolo masa de amiază și-mi pregăteam materiile în sălile de studiu, împreună cu internii, pănă la ora șăsă după-amiază, dar locuiam în oraș, unde închiriasem două camere și luam masa de sară la Otelul „Souville”, unul din cele mai bune din oraș. În calitatea mea de străin, mă bucuram de multă indulgență din partea autorităților liceului și nimene nu mă împiedeca să plec în oraș îndată după cursul de după-amiază. Mulțămit unor scrisori de recomandație a moșului Mitică, care avea cunoștinți din tinerețe în aristocrația din Toulouse, îmi făcusem mai multe relațiuni în acea societate și frecventam des mai multe case care-mi deschisese largi porțile lor. Apoi teatrul fiind foarte ieften și foarte bun, mai ales în ceea ce privea opera, toți artiștii în vază care mergeau de la Paris la Madrid și la Lisabona ca și toți acei care se întorceau din cele două capitale iberice la Paris oprindu-se la Toulouse pentru a da cîteva reprezentații la Teatrul Capitolului, nu lipseam de la nici una. Pentru suma de treizeci și cinci de franci pe lună, aveam drept să asist la optsprezece reprezentațiuni în întîiul rînd al fotoliilor de orchestră.

Cînd am plecat de acasă, eram perfect în curent despre întreaga cronică scandaloasă a țării de la începutul secolului pînă atunci și, influențat de chipul aspru în care scandalurile lumii noastre elegante se judecau în casă, judecam și eu cu multă asprime moravurile societății noastre boierești și eram convins că acele ale claselor corespunzătoare din Europa Occidentală erau neasămănat mai bune. Mare mi-a fost deci surprinderea cînd, cu prilejul frecventării unor cercuri din nobilimea toulousană, fiind pus la curent despre cronica scandaloasa de acolo, am constatat că damele din aristocrația franceză înșălau pe soții lor cu bună samă tot atît de des ca și cucoanele noastre, numai cu neasămănat mai multă ipocrizie, aceasta datorită lipsei acelei supape de siguranță numită divorțul, că înalta societate toulousană cuprindea cel puțin atîța bărbați pătați ca și a noastră și că, lucru care, la noi, alcătuia atunci o rară excepțiune, numărul fetelor cu prihană era departe de a fi neînsămnat. Curioasă mi s-a părut, între altele, libertatea dată de părinți fetelor să-și aleagă ele însuși duhovnicii, precum și faptul că, deși ele de obicei aveau grijă să aleagă duhovnic tînăr și plăcut la față, părinții nu făceau nici o obiecțiune la asemene alegere. Am avut totdeauna cel mai mare respect pentru clerul francez care, după mine, este cel mai admirabil din lume, o mare parte din parohii lui de la țară fiind niște adevărați sfinți, dar se povesteau multe asupra tête-à-tête-urilor obligatorii între tinerii abbés și fragedele suflete încredințate îngrijirii lor sufletești.

Jocurile de societate erau foarte la modă în adunările în care se afla tineret. Se știe în ce consistă acele jocuri: se ieu gajuri într-un chip oareșcare, care gajuri se răscumpără în urmă. Modul de răscumpărare uzitat la Toulouse în anii 1873—1874 era următorul. Persoana al cărei rînd de a hotărî chipul de răscumpărare a gajului venea, pronunța pedeapsa la care trebuia să se supuie proprietarul căruia îi aparținea obiectul, pedeapsă a cărei denumire purta un nume de obicei mitologic ca, s. e.: le berceau de Cythère, repetat de patru, de cinci ori. Atunci două din persoanele care luau parte la joc se așezau față în față în salon, apoi își împreunau mînile deasupra capetelor, alcătuind o boltă sub care nefericitul condamnat trebuia să treacă dînd cîte o sărutare fiecăreia din cele două alcătuitoare ale boitei, cînd aceste aparțineau sexului frumos, primind cîte una de la fiecare din ei cînd aceștia aparțineau celui urît. Și variațiunile asupra temei sărutărilor erau nenumărate. Cîteodată răscumpărarea gajului se făcea după ușă sau în dosul perdelei. Trebuie însă să recunosc că acest joc, atît de riscant în aparență, era în fond destul de inocent.

Teatrul, seratele dansante și jocurile terminate prin sărutări nu se împacă cu matematicele, cetitorul își poate deci închipui că progresele mele pe calea științelor exacte n-au putut să urmeze decît un pas de culbeci și că, la sfîrșitul acelui an, nu știam mult mai multă analitică și algebră superioară decît la începutul lui. Îmi dădeam samă de acest fapt, dar deoarece aproape toți francezii fac cîte doi ani de matematici speciale (repetînd aceleași materii) îmi promiteam că, în anul al doilea, voi renunța la toate plăcerile pentru a mă consacra numai studiilor.

În iulie m-am intors în țară. Se vede că mama primise notele mele de la liceu, care numai bune nu puteau să fie, nici în privința frecvenții, nici în acea a silinții. Mi-a declarat ca, la toamnă, voi pleca la Paris spre a-mi face al doilea an de speciale. Deși mă deprinsesem cu Toulouse n-am făcut nici o opunere și m-am declarat gata să merg la Paris. În cursul vacanțelor însă s-iau produs fapte care au schimbat cu desăvîrșire cursul ideilor și a planurilor mele. Pe moșia Căiuți se descoperise mai multe zăcăminte de lignit și moșu-meu Lascar adusese din Germania un inginer de mine care a constatat că acel de la Ursoaia, spre fundul moșiei, avea o grosime (puissance) de cinci metri, grosime care permitea exploatarea lui în condițiuni remunerătoare. Apoi Ministerul Lucrărilor Publice pusese în lucrare studiul traseului liniei Adjud—Tîrgul-Ocnei, trecînd prin Căiuți, unde avea să fie o gară, și se știa că erau mai mulți capitaliști străini care doreau să ieie linia în întreprindere. Această cale ferată permitea exploatarea celor patru mii de fălci de pădure a moșiei. Visul meu ceil mai scump părea ușor de realizat.

Mama, cu prilejul schimbului ce-l făcuse cu tata și despre care am vorbit la începutul acestui capitol, se îndatorise să ni restituie partea de Căiuți pe care devenise stăpînă în urma sus-zisului schimb, îndată ce-i restituiam Mărginenii, iar în privința celor 25 000 de galbeni ipotecați pe partea de Căiuți rămasă a tatei, aștepta să fim în stare a-i plăti mai adăugînd cu acest prilej că se va mulțămi numai cu parte din acea sumă. Pe de altă parte moșu-meu, tutorele nostru, se declara gata să-mi vîndă Căiuțul îndată ce voi găsi banii trebuitori pentru a plăti măcar o fracțiune din valoarea părților fratelui și a surorilor și voi fi asigurat achitarea restului și acea a datoriei cătră mama, însă îmi atrăgea atenția asupra faptului că, date fiind împrejurările economice ale țării, îmi va fi foarte cu greu, mie, tînăr căruia îi lipsea încă un an pînă la majoritate, să găsesc capitaliști care să cumpere pădurea și să ieie asupra lor exploatarea minei de cărbuni. Mă sfătuia cu tot înadinsul să renunț, măcar pentru vro cîțiva ani, la aceste visuri și să mă pun cu tot înadinsul pe lucru spre a-mi termina studiile începute. Cuvintele lui erau atît de înțelepte, încît mă făcură să renunț măcar deocamdată la aducerea la îndeplinire a acelor visuri îndrăznețe și să plec la Paris cu hotărîrea de a face tot posibilul pentru a-mi termina studiile. Bineînțeles că, în fundul inimii, renunțam numai deocamdată la visul stăpînirii Căiuțului.

Se mai întîmplase ceva în cursul acelor vacanții: deosebita frumuseță și deșteptăciune a unei domnișoare îmi făcuse o dosebită impresiune. Nu există nici un motiv pentru care să stau la îndoială pentru a o numi, căci nu pot să-i aduc decît laude. Era domnișoara Alice Jora, fiica tovarășii de pension a mamei, Smărăndița Rosetti, și a lui Mihăiță Jora. Deși deloc nu s-a arătat cochetă față de mine, ci dimpotrivă, mai degrabă rezervată, am plecat la Paris cu inima și mintea cu desăvîrșire pline de ea și simțimintele mele nu s-au schimbat deloc în tot timpul șăderii mele în capitala Franței.

În întăiele săptămîni am făcut sforțările cele mai lăudabile pentru a recîștiga timpul pierdut la Toulouse în anul precedent și, în ceea ce privea matematicele, mi-am putut da în curînd samă că, deși aptitudinile mele erau departe de a fi la nivelul acelora ale fruntașilor clasei de „veterani” în matematici speciale a Liceului „Saint Louis”, ale cărui cursuri le urmam, printre care strălucea francezul Lieuville, persianul Ali-Khan și evreul român David Emmanuel (4), ele deloc nu erau inferioare bunei mijlocii a clasei. Dar, în schimb, în fața mea se ridica o nouă greutate: desemnul. Cînd am remis întăia mea epură profesorului nostru de geometrie descriptivă, Caron, el mi-a zvîrlit-o înapoi, zicîndu-mi cu un ton ofensat:

— Est-ce que vous n’avez pas honte de me remettre une épure cochonnée de cette façon? (Nu ți-i rușine să-mi remiți o epură porcărită în acest chip?)

— Nu pot desemna mai bine.

— Ce vrei să devii?

— Inginer.

— Sărmane băiete, renunță îndată la orice iluzie că, fiind înzestrat cu o asemene lipsă de dispoziții pentru desemn, vei putea deveni vrodată, oricît de tare ai fi în matematici, inginer. Dacă, la vîrsta dumitale nu ești în stare, cu ajutorul regulei și a compasului, să tragi două paralele care să fie într-adevăr paralele și perpendiculare care să fie într-adevăr perpendiculare, cum vrei să fii în stare să faci desemnuri de proiecte complicate și lavis-uri de mașini?

Dacă n-am dat credință prorocirilor pesimiste ale lui Caron, părerile profesorului particular de desemn pe care l-am angajat imediat n-au întîrziet să le confirme cu desăvîrșire.

— La dumneata, îmi zise el după vro patru lecții, observ o idiosincrasie rară, care,, în lunga mea carieră, am observat-o numai la trei sau patru din miile de elevi ce i-am avut. Poate că cîțiva ani de silinți stăruitoare, care ți-ar cere jertfa a mai multor ore de lucru în fiecare zi, numai pentru desemn, te-ar putea pune în stare de egalitate cu alții, însă nu-ți pot garanta nici măcar acest rezultat.

Am priceput clar atunci că, urmînd studiile ce le începusem, nu am perspectiva să ajung la nimica și, totodată, am avut viziunea foarte clară a ceea ce îmi rămînea de făcut.

Singur studiul dreptului îmi rămînea deschis. Facultățile franceze de drept nu puteau să mă admită, căci eram bacalaureat în științe, și nu în litere cum se cere pentru a urma cursurile lor, și nu voiam să-mi fac dreptul în țară. Dar era chip de a înlătura această dificultate: n-aveam decît să mă înscriu la una din cele două facultăți din Ieși sau din București și apoi, pe baza acelei inscripțiuni, să cer înscrierea mea la o facultate franceză oareșcare. precum făcuse ou succes mai mulți români. Am avut ideea să plec în țară și să expun chestiunea moșului meu. Deși cunoșteam antipatia lui pentru studiile de drept (deși era doctor utroque jure al facultății de la Heidelberg) nu mă îndoiam că va încuviința noua mea hotărîre, căci nu mi se putea cere să pierd cîțiva ani numai pentru a învăța să desemnez, iar alta carieră nu-mi era deschisă. N-am executat proiectul, dealtminteri foarte trecător, al plecării spre a consulta pe tutorele meu și aceasta a fost marea greșală a vieții mele. N-am făcut-o fiindcă simțeam și eu o aversiune pentru cariera de avocat sau de judecător și nu-mi dădeam sama de nenumăratele avantagii ce le dădea și le mai dă și astăzi la noi o diplomă de licențiat în drept, apoi, o mărturisesc, fiindcă mă săturasem de studii, eram nerăbdător să pun în lucrare planurile mele în privința Căiuțului precum și acele ale unei grabnice căsătorii cu acea care îmi farmecase ochii și inima. Am pierdut deci cîteva luni ale vieții în trîndăvie, în dor de țară și de Căiuți și în visuri de dragoste. Nici măcar nu petreceam, duceam o viața de urs în bîrlogul lui. Și la chinurile dragostei și a dorului de țară, a venit să s-adauge mîhnirea ce mi-a pricinuit-o căsătoria mamei cu d. Alaux. Și această supărare nu era atîta pricinuită de starea socială a maștihului ce mi-l dădea, ca din acea a cumplitei sale incapacități și inferiorități intelectuale.

În timpul șăderii mele la Paris, în iarna anului 1874— 1875, a avut loc tragicul duel dintre Nicu Ghica-Brigadier și Constantin Suțu, supranumit Palicarul (fiindcă fusese ofițer grec). Suțu fusese căsătorit cu a doua fiică a lui Petrache Mavrogheni, Natalia, una din cele mai frumoase femei ce le-a numărat printre podoabele sale societatea moldovenească din ultima treime a veacului trecut. Suțu o luase aproape fără zestre și o iubea cu pasiune, în schimb însă era foarte gelos; avusese chiar din cauza acestei gelozii, dar fără motiv serios, un duel și se despărțise de dînsa după un timp foarte scurt. Fiind el la Paris, au venit acolo Nicu Ghica-Brigadier, cel mai tînăr din cei patru frați Brigadirești, cu foasta soție a lui Suțu și cu sora ei mai mare Lucia, despărțită de Alecu Ventura, de care Nicu Ghica, un tînăr foarte cumsecade, dar încă copilăros, era îndrăgostit pănă peste urechi. Suțu a pretins că Nicu Ghica fiind în trăsură cu cele două doamne și întîlnindu-l în mai multe rînduri, el fiind pe jos, au avut față de el o atitudine jignitoare. De unde provocare la duel și întîlnire pe teren. Suțu era de prima forță și cu spada și cu pistolul, iar Nicu Ghica mînuia amîndouă armele cu aceeași neîndemînare; se bătură cu pistolul și bietul Nicu căzu cu ficatul perforat de un glonte, murind după cîteva ceasuri de suferință. Cu toată neîndămînarea lui la arme, avusese o foarte frumoasă ținuta pe teren. Acest duel a făcut un zgomot cumplit în Paris. Nu știu cum reporterii ziarelor aflară adresele românilor înrudiți sau în relațiuni cu unul din cei doi adversari sau cu martorii lor. Eu am avut de furcă ca să scăp de întrebările a cinci din ei și mă întreb și astăzi de unde și cum au aflat adresa mea în Cartierul latin, mai ales că mă întîlnisem cu Nicu Ghica, care-mi era rudă depărtată, numai o dată, la altă rudă comună. De la mine însă n-au putut întru nimica să-și satisfacă curiozitatea. Martorii lui Nicu, Edmund Cortazzi și moșu meu, Grigore Ghica, fiu din a treia căsătorie a bunului meu, domnul, fusese arestați și, la proces, condamnați la mai multe luni de închisoare. Parisul elegant întreg s-a grămădit la acel proces.

Cu prilejul acelui duel, ami făcut, la vară-mea, Elena Bălianu, născută Mavrocordat, cunoștința celei a treia soții a bunului meu, cu care familia mea nu avea nici o relație. Ea era atunci de cincizeci de ani bine trecuți, mai aproape de șăsăzeci, și încă frumoasă: decolteul ei mai ales ar fi putut face mîndria oricărei femei tinere. O vedeam adesa la vară – mea, Elena Bălianu, și am avut astfeli prilej să aud amărunte interesante asupra vieții bunicului. Era atunci foarte îngrijită din pricina închisorii la care fusese condamnat, pentru partea ce o luase la duelul în care căzuse Nicu Ghica, fiul ei Grigore. El își îndeplinea pedeapsa în închisoarea de la Versailles, unde maică-sa îl vizita cît de des putea. În sfîrșit, prin iunie, fu grațiat de Mac Mahon, care era atunci președinte al republicii, în urma unei audiențe ce o avusese maică-sa de la mareșal.

Curînd după aceasta am plecat și eu în țară, unde am declarat moșului Lascar că nu-mi mai urmez studiile pentru a deveni inginer, expunîndu-i totodată motivele pentru care le părăseam, dar, din nenorocire, nepomenind nici un cuvînt despre studii de drept.

Întîia iarnă după întoarcerea mea, rămasă astfeli definitivă, am petrecut-o în Ieși, unde se aflau și mama cu soră-mea Ana, ou fratele meu mai mic.