Amintiri (Rosetti)/Capitolul XIX. Ieșul decadenții. Saloane. Tipuri. Întîmplări

←Capitolul XVIII. Moșu lascar. Amintiri. Plecarea din țară. Geneva. Pagini inedite

Amintiri de Radu Rosetti Capitolul XIX. Ieșul decadenții. Saloane. Tipuri. Întîmplă

Capitolul XX. Cine sunt ciocoii? Titluri și genealogii. Căderea conservatorilor la 1876→

Odată cu mutarea domniei în București, un număr mic de ieșeni de toată mîna a venit să s-așeze în capitală: boieri în căutare de situații politice, doritori să fie în apropiere de domn și în contact stăruitor cu dînsul, oameni de afaceri căutînd un cîmp de activitate mai vast, surtucari cu învățătură echivalentă acelei ce astăzi se dă în școlile primare cele mai proaste, vînători de slujbușoare, aventurieri și un număr destul de mare de evrei. Dar exodul cel mare a avut loc după îndeplinirea Unirii definitive, cînd mulțime de funcționari mari și mici și de oameni aparținînd celorlalte categorii mai sus enumerate au săvîrșit o adevărată năvălire în București. Această invaziune nu era spre bucuria tuturor muntenilor; căci dacă a pricinuit o simțitoare sporire în veniturile proprietarilor de case și a mărit în chip însemnat afacerile comercianților, a produs și o foarte mare abondență de concurenți la slujbe și la situațiuni politice. Slujbele s-au împărțit între moldoveni și munteni, iar cei dintăi au putut să simtă că domnul este moldovan. Moldovenii însă se jăluiau că departe de a-i primi frățește, frații de peste Milcov i-au dușmănit și i-au exploatat. Reproduc în notă copie de pe parte dintr-o scrisoare a lui Alecu Catargiu, fratele lui Costin Catargiu și președinte la Curtea de Casație, care ne dă un exemplu destul de nostim de starea raporturilor dintre bucureșteni și moldovenii emigrați în țara soră:

„1863 april 4

Iubiti veri Iordache!

”Ravașul dumitali cu data de la 12 mart, care primit la 2 a corentei luni, chiară în ziua de Paști, veri, deși nu mi-ai fi scris că ai fost în giosu sau în susu, totuși din cauza tăcerii ce am văzut la scrisorile meii, am înțelesu că nu ti afli în Ieși. Mulțămesc, frați, și iarăși mulțămesc că cercetezi despre mini și a me familie, precum și despre încredi – rea ce socoți a avea că am a pastra vreun feli de mulțămire pentru sărbători! Veri, veri! Nu doresc nici dușmanilor mei așa mulțămiri, așa sărbători: departi de rudi, de prietini, ș-azvîrlit de cruda soartă în București, între niște ființi ce pentru noi, pentru moldoveni, nu sînt alte decît fiare antropofagi (adică moldovofagi); căci își creazî mulțămiri de a ni faci și a ni procura tot soiul de șicanuri, ba încă și chiară batjocuri sub mască de emabilități. Cît pi ce eram să rămîn și chiară pe uliță, cu. copiii și nevasta me, și silugile meli, neputînd a găsi (din cauza delicateților lor și a emabilităților lor) casî di lăcuință, căci ca pi niști netrebnici ni speculă (cu emabilități) unul de la altul, căutînd prin feliurite manieruri a-și folosi pe ai lor cu pungile noastre, pănă ce cu vai nevoie am putut găsî un hîrb de casî, care sub aerul de hatîr mi-au luat 400 galbeni chirie pi an, ba încă să fiu dator a șăde 3 luni în colbărie în privire că două din odăi pică și trebuie să li dărîme și să le facă di liznoavă. Iaca, veri, starea noastră, apoi am mai avut nenorocire să primesc și ravașul tău prin care îmi faci cunoscut că nu ti mai poți ocupa cu nevoili meli și că, neputînd faci nimica, dorești a mă părăsi și tu. Veri, mai bine făceai a-mi trimete niște arsenic decît așa cuvinte…”

Restul scrisorii nu mai prezintă nici un interes.

Totuș un destul de mare număr de boieri, mari și mici, mai rămăsese în Ieși și, între 1861 și 1870, mai erau încă în acea vreme „case mari” în Ieși, case care mai puteau fi privite ca deschise, deși duceau un trai neasamanat mai modest decît înainte, de 1858. Acest trai mai măsurat era datorit marei micșorări a veniturilor boierimii, mai cu samă a acelor de care se folosea acea mare, datorită cheltuielilor nemăsurate, mai presus de mijloacele ei, jocului de cărți șî lipsei de prevedere a generațiilor boierești ajunse în stăpînirea averilor în timpul domniei lui Mihai Sturdza și a lui Grigore Ghica. Și chiar traiul restrîns ce-l duceau în cursul celii a șăptea decadă a veacului trecut era mai presus de mijloacele de care dispuneau. Totuși puține de tot erau atunci casele boierești din Ieși care nu ar fi avut la masă cel puțin doi, trei sau patru invitați în fiecare zi și aproape toate primeau sara. Puține erau acele în care serveau la masă cel puțin doi feciori. Mai erau încă multe echipajuri particulare, iar boierii burlaci țineau birjari cu luna și era luptă între dînșii pentru a avea pe birjarul cel mai elegant, trăsura cea mai luxoasă, caii cei mai de preț. Marele chic era să parcurgi lungul suiș, de la Jockey-Club pînă la capătul plantațiunilor de la Copou, în treapădul cel mai mare. Bineînțeles că această goană nebună, pe un asemenea suiș făcută adesea de două sau de trei ori pe seară, era prăpădenia cailor pe care birjarii trebuiau să-i schimbe necontenit. Birjarii speciali ai boierimii și ai îmbogățiților, al căror număr creștea, încet, dar în chip stăruitor, erau toți lipoveni (ruși) de secta scăpeților. Un cuconaș care se respecta nu ar fi tocmit niciodată un birjar moldovan sau evreu, oricît de elegantă ar fi fost trăsura lui. De aceea, birjarii moldoveni și evrei aveau aproape toți cai proști și trăsuri în proastă stare.

Dar din an în an, chiar cu acest trai micșorat, treceau moșii de ale boierilor mari în mînile îmbogățiților, ale boie – rănașilor care trăise cu cumpăneală și ale evreilor; boierii sărăciți începuse să vîndă din case și acei care nu erau prea bătrîni mergeau să se așeze în București, unde sperau să dobîndească vro slujbușoară, apoi se mai vedeau fii de domni exercitînd meseria de telali (samsari). De clasamentul era complect.

La 1874, după întoarcerea mea din străinătate, cînd am venit să petrec iarna la Ieși, nu mai rămăsese decît vro zece case care mai primeau în fiecare zi: casa Neculai Roznovanu, casa cucoanei Didița Mavrocordat, casa Toderaș Paladi, casa lui Nicu Ceaur-Aslan, casa lui Cocriță (Constantin) Cazimir, casa răposatului Constantin Catargiu, casa Nicu Rosetti-Bălănescu, casa Iancu Prăjescu și casa Neculai Drossu. Dintr-aceste, a lui Cocriță Cazimir nu aparținea marei boierimi, Cazimireștii fiind boieri de mîna doua sau a treia, dar prin căsătoria lui era aliat cu întreaga boierime mare, iar Neculai Drossu nu aparținea nici măcar micii boierimi, fiind omul operelor sale, fost om de casă al vornicului Lascar Cantacuzino-Pașcanu, îmbogățit prin vrednicia și economia lui proprie. Mai erau încă multe familii boierești care locuiau în Ieși: Bălșăști, Beldimănești, Bogdănești, Cantacuzinești, Ghiculești, Mănești, Mavrocordătești, Miclești, Rosetești, Sturdzești, Suțești etc., dar ei nu mai țineau case deschise, chiar dacă le mai rămăsese avere. Iar din casele specificate de mine mai sus, dacă ele primeau în fiecare zi, rămăsese numai două sau trei unde puteai merge la dejun sau la masă fără a fi fost poftit.

Casa cea mai renumită era acea Roznovănească. Stăpînul ei, Nunuță (Neculai) Roznovanu, barbat de treizeci și unu de ani, fusese părăsit de curînd de frumoasa și bogata lui soție, Adela Cantacuzino-Pașcanu; iar maică-sa, cucoana Marghiolița, născută Ghica-Comănești, vestită altădată pentru o frumuseță ale cărei urme se mai vedeau, era de aproape patruzeci de ani în capul societății ieșene. Casa era ținută tot în stil mare, tot ospitalieră, dar mai cu rezervă decît altădată. Influența mamei asupra fiului său era foarte mare; el nu-i ieșea din cuvînt.

Pe acea vreme, în iarna de la 1874—1875, Nunuță era cuprins de o adevărată pasiune pentru militărie; era subofițer milițian și, grație memoriei sale extraordinare, cunoștea școala de soldat și de companie mai bine decît cel mai bun reangajat. Cam neîndămînatic, cam gauche în hainele lui civile, îi șădea foarte bine în uniformă, încins cu sabia și cu cușma țurcănească în cap. Nu lipsea de la nici un exercițiu, de la nici o paradă. Urma cu cel mai viu interes mersul războiului civil în Spania; bineînțeles că era carlist convins și înfocat.

Dar persoana cea mai simpatică din casă era fiica cucoanei Marghioliței, doamna Zoe Sturdza, care fusese căsătorită cu Ion A. (Zizin) Cantacuzino, fostul caimacam din Căimăcămia de Trei, care a succedat lui Ștefănică Catargiu. Doamna Zoe Cantacuzino care, doarece maică-sa îmi era vară primară, îmi este nepoată, trăiește și astăzi, la frumoasa vîrstă de nouăzeci și șapte de ani.

Deoarece era verișoara de predilecție a mamei, am avut prilej s-o cunosc bine încă din copilăria mea. Era de statură naltă și bine proporțională, blondă, cu ochi albaștri și de o supremă distincțiune. Avusese parte de o creștere aleasă și firea o înzestrase din naștere cu o inteligență deosebită; foarte cultă, iubea mult lucrurile duhului, cum zice francezul. Toți acei care au cunoscut-o, atît români cît și străini, au conglăsuit totdeauna pentru a declara că Zoe Sturdza-Cantacuzino alcătuiește tipul cel mai perfect al cucoanei mari (de la grande dame), în accepțiunea cea mai înaltă a acestui cuvînt.

Astăzi, la nouăzeci și șăpte de ani, ea și-a păstrat întregi toate facultățile intelectuale, este și se ține în curent despre tot ce se petrece în Europa și arată cel mai viu interes pentru toate chestiunile mari. Admirabilă mai ales îi este memoria, care cuprinde o neprețuită și nesacată comoară de in formațiuni prețioase asupra nenumăratelor persoane cu care a fost în contact timp de optzeci de ani, de cînd a ieșit în lume, a evenimentelor mari și mici petrecute în țară, a schimbărilor petrecute treptat în obiceiurile și moravurile noastre, pe scurt, un admirabil repertoriu a unui trecut de opt decade. Ceasurile ce, din nenorocire, numai din cînd în cînd le pot petrece în societatea ei, căci șede la Ieși, sînt pentru mine pline de cel mai subtil farmec. Ascult cu deliciu vocea ei slabă, de bătrîna, cu debitul lent, dar clară, dîndu-mi, în cuvinte totdeauna alese și cu cea mai admirabilă preciziune, lămuririle și amănuntele ce i le cer, iar judecățile și părerile ei asupra oamenilor și a lucrurilor sunt totdeauna izbitor de logice și de juste. Și ascultînd-o, văd trecîndu-mi dinaintea ochilor bătrînii în giubele, anterie și ișlice din care am cunoscut numai vro doi, cucoanele în bonete cu horbotă sau rochii după moda din vremea lui Ludovic Filip, țiganii, unii zdrențuroși, pe jumătate goi, alții întemnițați în livrele galonate, vechile butci și carete trase de patru cai în șir, cu faleți călări înainte și cu feciori stînd în picioare în coada trăsurii, bonjuriștii de la 1848, luptătorii pentru Unire pe care i-am cunoscut aproape pe toți: bunul meu Grigore Ghica, Cuza, Panu, Vasilică Sturdza, Zizin Cantacuzino — simt acel fior ce cuprinsese Moldova întreagă la 1857 și 1858 și de care, prin contagiune magnetică, la auzul cuvintelor fermecătoare: Unire, Românie, mă împărtașam și eu, copil de cinci ani.

Revăd pe părinții mei, pe mama tînără și atît de frumoasă, bărbăteasca înfățișare a tatei, frumuseță și distincțiunea suverană a femeilor boierimii noastre de atunci, printre care acea ale cărei cuvinte le ascult, Zoe Sturdza, Zouzou cum îi ziceau tata și mama, era una din cele mai de samă podoabe.

Trenul de viață ce se ducea în casa Roznovanu, în anii 1874—1875, deși departe de a mai fi acel dus în vremea tatălui lui Nunuță, răposatul visternic Nicolai Roznovanu, era totuși pe un picior neasămănat mai mare și mai aristocratic decît în orice altă casă boierească din Ieși. Era încă casă de grand seigneur, în toată puterea cuvîntului: serviciul era perfect, masa minunată și din cele mai bogate, se servea la dînsa Cotnar de douăzeci și cinci de ani, din vestita via Roznovănească, argintăria era de o rară frumuseță și bogăție, ca și serviciile de porțelan și de cristal.

În toamna anului 1875, Nunuță se căsători, pentru a doua oară, cu domnișoara Lucia Vogoridi și, cu acel prilej, își puse iar casa pe aproape acelaș picior pe care era în vremea răposatului visternic, slugile fură îmbrăcate în livrele nouă, în colorile familiei: azur și argint, la intrare erai primit de un șvițer cu halebarda în mîna, se angajă un șef bucătar francez și se dădură mai multe baluri frumoase, la unul din care s-a hotărît căsătoria mea. Nunuță, cu prilejul nunții, comandase un carosse de ceremonie din cele mai luxoase, care mi se pare că a servit numai cu acel prilej, și hamuri împodobite cu armele familiei, lucrate în argint. Dar departe de a putea duce mai departe acest trai, starea afacerilor lui în curînd l-a silit să-l restrîngă din ce în ce și chiar să se retragă mai tîrziu la țară. Cucoana Marghiolița și cu fiică-sa Zoe, singure, locuiau în măreața clădire din Ulița Mare.

Acuma cincisprezece ani, aflîndu-mă la Budapesta și flanînd în ulițele ei, ochiul mi-a fost atras de niște hamuri excepțional de bogate expuse în vitrina unui sfeidecar și, uitîndu-mă mai cu băgare de samă, am văzut pe ele armele familiei mele. Am intrat în magazie și, din răspunsurile negustorului, am constatat că erau hamurile de gală cumpărate de Nunuță Roznovanu ou prilejul nunții sale și care, după feli de feli de peripeții, ajunsese la Budapesta și nu puteau fi vîndute fiindcă toți magnații și bogătașii unguri cărora le propusese le găseau prea grele.

Cucoana Marghiolița a murit la 1888, în vîrstă de mai bine de optzeci de ani trecuți. După moartea ei, Nunuță a vîndut statului casa ce era menită să fie transformată în palat pentru familia regală; se știe că, în urmă, i s-au dat alte destinații, iar după trei ani, Nunuță Roznovanu a urmat pe maică-sa în mormînt.

Îndată după casa Roznovănească venea, în privința ospitalității, acea a cucoanei Didița Mavrocordat, născută Lățescu, văduvă de curînd a generalului Neculai Mavrocordat. Acesta lăsase o avere frumoasă și cucoana Didița însăși nu fusese săracă, stăpînea două moșii mari și frumoase, Ștefăneștii la Botoșani și Negreștii la Vaslui, amîndouă cu tîrguri pe ele, acel de la Ștefănești fiind chiar un oraș în toată regula. Dacă această avere nu se putea asemăna cu acea Roznovănească, cucoana Didița ținea totuși, de aproape treizeci de ani, una din casele cele mai mari și mai primitoare ale leșului. Și casa, mare și încăpătoare, era bine ținută, masa era bogată și bună, balurile cît se poate de frumoase, în fiecare sară se primea, iar numărul musafirilor poftiți și nepoftiți la masă era totdeauna mare. Luxul la cucoana Didița nu era niciodată așa de european ca la cucoana Marghiolița, era mult mai moldovenesc, dar toate erau la dînsa cu belșug. Și multă lume prefera casa cucoanei Didița, căci era mult mai amabilă decît rivala ei căreia i se reproșa oareșcare țăpeneală.

Mama cucoanei Didiței, cucoana Efrosina Rosetti, fusese o frumusețe vestită pe vremea ei; acuma, ajunsă la adînci bătrînețe, era o bătrînă bună și indulgentă pentru păcatele tinereței.

Fiica cucoanei Didiței, doamna Natalia Suțu, trecea drept cea mai mare elegantă din Ieși. Trusoul ei de mireasă, lucrat întreg la Paris, fusese expus de casa care-l executase și reginele modei din capitala Franței au fost uimite de bogăția lui, mai ales cînd au auzit venitul relativ mic de care avea să dispună, deocamdată, mireasa și care nu depășea costul trusoului.

După moartea cucoanei Didiței, traiul nemăsurat, de o parte, și patima cărților, de alta, au făcut ca frumoasele moșii Ștefăneștii și Negreștii să apuce jalnica cale ce au luat-o aproape toate moșiile boierimii moldovenești.

Voi vorbi acuma de una din bătrînele cele mai încîntătoare de atunci, de cucoana Eliza Paladi, născută Rosetti, întăia nevastă a lui Mihalache Sturdza, măritată pe urmă cu bărbatul atît de popular care se numea hatmanul Constantinică Paladi, de care rămăsese văduvă de ani îndelungați. Cînd am cunoscut-o eu, cucoana Eliza Paladi era foarte aproape de optzeci de ani. De statură impunătoare, rămasă foarte zveltă, te impresiona cînd se ridica de pe jîlț ca să te primească, drapîndu-se în șalul de care nu se despărțea niciodată. Dar, îndată ce începea să vorbească, te simțeai atras cătră ea prin bunătatea privirilor și a vorbelor sale: era așa de amabilă și simțeai atît de bine că această amabilitate este firească, înnăscută într-însa, indulgența ei era așa de desăvîrșită. Apoi, născută la sfîrșitul veacului al optsprezecelea, rămășiță, cu surorile ei, Agripina Costăchel-Sturdza și Efrosina Rosetti, a unei epoci deja uitate, ce minunate erau amintirile păstrate de dînsa din acel trecut. Ca exemplu, voi reproduce aici povestirea chipului în care s-a hotărît și s-a săvîrșit, în vremea lui Scarlat-vodă Calimah, căsătoria ei cu Mihalache Sturdza.

Într-o zi tată-său, Alecu Roset-Cilibiul, a trimes s-o cheme la el și i-a spus:

— Poți să-mi săruți mîna, ți-am găsit mire.

La auzul acestor cuvinte, fata, care de-abia împlinea cincisprezece ani, fu cuprinsă de tremur și, precum i se poruncea, sărută mîna părintelui său fără a îndrăzni să zică măcar un singur cuvînt.

— Și nu mă întrebi cine este acel mire? urmă Cilibiul. Este Mihai Sturdza, fiul vornicului Grigoraș.

Apoi făcu elogiul tînărului, într-adevăr foarte cuminte, foarte serios, neobișnuit de cult, foarte bogat și căruia tatăl Săfticăi îi prezicea un viitor strălucit.

Mihai Sturdza însă n-avea nici una din însușirile care pot atrage privirile și afecțiunea unei ființe tinere ca acea pe care calculele Cilibiului și a vornicului Grigoraș o osîndea să-i fie nevastă. Urît la față, cu părul roș, mic la stat, cu fluiere încovoiate, hursuz, avea numai calități serioase, dar Săftica era prea pătrunsă de respectul datorit voinților unui tată pentru a îndrăzni să obiecteze măcar un cuvînt. S-au logodit și în curînd, logodnele în acel timp erau scurte, sosit-a ziua nunții cînd nuni fost-au înșiși domnul și doamna. Iar după nuntă, tînăra pereche a plecat la casa vornicului Grigoraș în sunetele mehterhanelei domnești, între două șire de arnăuți în arme și în haine de gală înșirați de la scară pînă la poarta curții domnești. Săftica, deosebit de grațioasă și de drăguță în rochie albă de mireasă, cu peteala acoperindu-i părul și inundîndu-i umerele, așezată în fundul trăsurii, iar în fața ei, o cucoană bătrînă și, la oblonul drept al caretei, pe „calul de mire” primit de la socru-său odată cu mireasa și cu cele douăsprezece cămeși lucrate, dragă Doamne, cu mînile ei, venea, la pas, fericitul mire.

Gînd careta ajunse la scara curții vornicului Grigoraș, acesta însuș primi în brațele lui pe noră-sa, care-i sărută mîna. O duse sus, în salon, unde se aflau strînși juvaergiii și negustorii de galanterie cei mai de samă din Ieși, cu cele mai alese mostre din marfa lor așezate pe mese. Săftica fu poftită de socru-său să-și aleagă ceea ce-i plăcea mai mult și, odată alegerea făcută, negustorii plecară după ce fură plătiți peșin.

Nu ne vom mira că o căsnicie hotărîtă în condițiunile în care a fost hotărîtă acea a Săfticăi Rosetti cu Mihai Sturdza, date fiind înfățișarea și firea soțului, să nu fi durat decît puțini ani.

Și multe și interesante descrieri despre viața din tinerețile ei știa și povestea cucoana Săftica, tare era bună și indulgentă, și mult a regretat-o leșul cînd și-a dat sfîrșitul obștesc.

Și acuma voi vorbi de fiul său, de beizade Grigore, care a fost un bărbat foarte original, dar cult și înzestrat cu o inteligență frumoasă.

Auzisem în copilăria mea atîtea despre beizade Grigore, încît eram foarte nerăbdător să-l cunosc mai de-aproape. Îl văzusem o dată, cu doisprezece ani mai înainte, la Căiuți, cînd, în mijlocul iernii, venise să ceară tatei să-i înlesnească împușcarea unui urs. I se organizase o vînătoare, dar iarna urșii nu obișnuiesc să se primble prin păduri, ci dorm în bîrloagele lor și se trezesc numai pentru a-și suge labele și a-și înșăla astfeli foamea: nu se împușcă nimic. Dar beizade uimi pe pușcașii noștri prin îndămînarea cu care vîrîse un glonte în căciula unui hăitaș pe care-l pusese să i-o arunce în sus, plătindu-i repararea bortei făcute cu un galbăn. După cele ce le auzisem despre el, mă așteptam să fac cunoștința unui bărbat pe jumătate nebun și înzestrat cu instincte „neroniane”. Mare mi-a fost surprinderea să văd, în locul colosului slab și roșcovan, purtînd numai musteți, care venise în iarna anului 1862 la Căiuți, un colos tot atît de mare, de bine învălit și purtînd o barbă lungă și lată de un negru lucitor bătînd în verde, iar pe cap păr lung, atît de negru bătînd în verde și lucitor ca barba. Altfeli — un gentleman, de maniere deosebit de curtenitoare și vorbind numai de baluri și de petreceri.

Cînd m-am dus să-i fac o vizită cu prilejul zilei de Sfîntul Grigore, m-a impresionat starea de ruină în care se afla fostul pălat al lui Mihalache Sturdza, în care locuia și care pe urmă, fiind cumpărat de stat, a fost transformat în Seminarul numit după mitropolitul Veniamin. Un fecior îmbrăcat într-o livrée, care altădată trebuia să fi fost foarte elegantă, m-a dus sus, într-un salon cu mobile puține, dar uriașe. Beizade, care se întreținea cu mai mulți vizitatori, m-a primit în chipul cel mai amabil, ca pe o rudă (era văr primar cu bunul meu, Grigore Ghica) și m-a poftit să șăd pe un jîlț lîngă acel pe care se așeză și el. Cît am stat pe acel jîlț am avut o impresie din cele mai penibile, părîndu-mi-se că am redevenit băiețel mic: jîlțul era atît de nalt încît picioarele mele rămîneau spînzurate în aer, departe de ceea ce avea pretenția să fie un parchet. Beizade Grigore, bărbat de o statură impunătoare, își comandase mobile potrivite cu statura lui. Ceva mîngîiere mi-a adus constatarea faptului că vro doi din musafirii care se aflau odată cu mine în acel salon, fiind de statură mai măruntă decît a mea, aveau picioarele lor și mai departe de parchet decît mine.

Beizade Grigore întemeiase tocmai atunci, în foasta casă Mavrogheni, care astăzi nu mai există, Clubul proprietarilor, care avea particularitatea că numai o minoritate din membri erau proprietari, — acest club era un loc de petrecere pentru lumea elegantă și numai din cînd în cînd, pe puține zile, devenea club politic și conservator. Se dădeau într-însul baluri cel puțin o dată pe săptămînă și dansatorul cel mai intrepid din acele adunări era fără îndoială însuși președintele lui, beizade Grigore, pe ale cărui umere voinice apăsau numai cincizeci și patru de ani.

După spusa dansatoarelor, beizadea dansa bine, dar în chip cam furtunos, coliziunile cu dînsul erau primejdioase, riscai în acest caz să fii strivit, împreună cu dansatoarea ta, de părete sau de vro consolă.

— Dacă ne lovim de papa, sîntem pierduți, îmi zise într-o sară fiică-sa, Olga, cu care dansam, cu îngrijire în glasul ei, văzînd că trecuse alături de tot de părintele ei.

Și beizade era un curtezan neobosit al damelor deși, de-o vreme acuma îndelungată, renunțase la romane în lumea mare.

În schimb însă întreținea în permanență un harem de douăsprezece cadîne, pe care, afară de una ce de mulți ani era în capul haremului, le prefăcea necontenit, avînd spre acest sfîrșit furnizori speciali și de încredere.

El, dealtmintrelea, nu se jena să vorbească de personalul haremului lui și să se laude cu frumusețea cutărei odaliște, aceasta bineînțeles cînd eram între bărbați.

Pe lîngă sexul frumos, beizade mai cultiva științele și artele. El poseda cunoștinți științifice serioase ce și le însușise singur, fără profesor, prin cetire, și nu mă îndoiesc ca, dacă ar fi urmat cursuri universitare regulate, și-ar fi făcut un nume în știință. Avea ideile lui asupra „legilor fundamentale ale universului” și a scris chiar o voluminoasă lucrare cu acest titlu. Cu mult înainte s-o publice, cu prilejul unei călătorii ce o făcuse la Paris, obținuse de la învățatul Ba – binet o lungă audiență, în care îi expusese teoriile sale asupra subiectului. Învățatul francez, întrebat despre părerea sa asupra teoriilor ce i le expusese prințul român, răspunsese după un moment de gîndire: „On dirait qu’il y a pourtant quelque chose dans ce chaos! » (S-ar zice că totuși este ceva în acest haos.)

Beizade Grigore s-a ocupat între altele și de problema aviațiunii. Și încercările lui au fost făcute în direcția cea bună, căci el n-a căutat să rezolve problema prin aparate mai ușoare decît aerul, ci prin aparate mai grele. Cu puțină vreme înainte de venirea mea în Ieși făcuse o încercare despre care vorbea încă toată lumea. Inventase și construise un aparat de zburat, instruise pe un țigan din curtea lui cum să întrebuințeze acel aparat, și—1 pusese să zboare de pe acoperemînt. Se vede însă că aparatul nu corespundea tuturor cerințelor, căci țiganul căzuse și-și frînsese piciorul.

Beizade se ocupa și de artă, în special de muzică. Construise pentru expoziția din Viena de la 1873 un piano și o violină, amîndouă de dimensiuni colosale, atît de colosale încît, cînd s-au scos din atelierul în care fusese construite, o parte din părete trebui dărîmat spre a li permite ieșirea lor.

Avea, dealtminteri, ideile lui asupra muzicei. Pretindea că ea este pur și simplu o afacere nu de artă, ci de calcul. Fiecare notă corespunzînd, precum se știe, unui număr de vibrațiuni, compunerea unui aer de muzică se mărginea la o întrebuințare dibace a unor serii de progresiuni.

Mi-a explicat pe larg această teorie muzicală a lui într-un moment în care matematicile și fizica erau încă proaspete în capul meu, dar mărturisesc că n-am priceput nimica, aceasta probabil din cauză că mi-a lipsit totdeauna orice simț muzical.

L-am frecventat destul de des atunci pe beizade Grigoje, dar de instincte neroniane nici urmă n-am văzut. Era un bărbat foarte vesel, foarte iubitor de femei și de toate bunurile vieții, foarte indulgent cătră păcatele altora, foarte binevoitor, deosebit de politicos și foarte darnic: niciodată nu refuza vreunei opere de binefacere obolul său, care era totdeauna un obol princiar, și aceasta fără umbră de ostentațiune.

Beizade Grigore era foarte mîndru de forța lui fizică, care era extraordinară și pe care o cucerise prin niște exerciții zilnice foarte raționale practicate încă din tinereță. Avea o splendidă sală de gimnastică, înzestrată cu toate aparatele imaginabile, de la cele mai mari pînă la cele mai mici, permițînd exercitarea și întărirea tuturor părților corpului omenesc. Spre exemplu, erau serii de greutăți menite a da putere și flexibilitate fiecărui deget de la mîni și de la picioare.

Beizade nu refuza intimilor săi să li arăte cum întrebuințează deosebitele sale aparate de gimnastică și, la asemene ocaziuni, se îmbrăca prealabil în costum de gimnastică, adică rămînea aproape fără costum deloc. Dar niciodată n-a consimțit să deie altora voie să facă uz de aparatele lui.

Îi plăcea să-și arăte puterea. S-a povestit în această privință următoarea istorioară: Se plimba într-o zi cu regele Carol nu departe de Sinaia. Au stat de s-au odihnit lîngă o fîntînă, la care se aflau mai mulți țărani cu care s-au pus la vorbă. Deodată beizade spune unuia din țărani să-i aducă un bolovan destul de mare care se vedea în mijlocul drumului, Țăranul aducîndu-i-l, beizade îl ia în mîna lui, îl așază pe ghizdeaua fîntînei, își învălătucește în basma pumnul pe care îl ridică în sus, învîrtește de două sau de trei ori, apoi lovește cu el piatra și o despică în bucăți. După aceasta își dezvălătucește mîna, scoate un napoleon din pungă și-l întinde țăranului care-i adusese piatra, cu cuvintele:

— Iaca! Ca să vă aduceți aminte de beizade Grigore?

Se zice că întîmplarea n-a prea fost pe placul regelui Carol.

Beizade Grigore, la 1859, a fost — precum se știe — candidat la domnie împotriva tătîne-său, fostul domn Mihai Sturdza, și numai această dezbinare între tată și fiu făcut-a cu putință alegerea candidatului unionist. El a mai păstrat „gărgăuni de domnie” și mai tîrziu. La 1874 nu făcea politică și se zicea că renunțase la orice veleitate domnească; cînd vorbea de principele Carol se exprima în chip binevoitor atît despre el, cît și despre guvernul lui Lascar Catargiu, atunci la putere. Mai pe urmă însă, a fost din nou cuprins de pofta să joace un rol politic de căpetenie și s-a încercat să formeze un partid nou, căruia i-a dat numele de „Partid al Democrației Naționale”, nume care, date fiind ideile și tendințele lui ultraconservatoare, au dat prilej la glume. S-a stabilit atunci la București pe iarna întreagă și, pe lîngă un ziar care purta acelaș nume ca și partidul, mai întreținea cu cheltuiala lui un personal întreg de funcționari; îmi aduc aminte că, între alții, era și căpitanul (mort general în rezervă) Gheorghe Florescu, care îndeplinea însărcinările unui prefect de poliție. Aceste se petreceau la 1880—1881. Se zicea că această acțiune politică a lui beizade Grigore era bine văzută și ajutată de legațiunea rusască, însă această alegațiune era bazată pe simple presupuneri. Dealtmintrelea, puținul succes al acțiunii și mai ales costul ei a făcut ca, după puține luni, beizade să renunțe la ea.

Vîrsta l-a făcut, cînd se apropiese sau trecuse de șaptezeci de ani, să renunțe la cultul Venerei. Și-a congediat haremul, a recunoscut fiii nelegitimi ce-i avuse, cărora avuse grijă să li deie o creștere bună, și s-a căsătorit cu persoana pe care lumea se deprinsese ani îndelungați s-o privească ca fiind căpetenia acelui harem. Și această persoană, de origine foarte umilă, a dovedit, prin purtarea ei, odată ce ajunsese la o poziție ce nici nu visase, că este o femeie plină de inimă și binefăcătoare: mulți au fost acei, aparținînd tuturor treptelor sociale, care s-au împărtășit de binefacerile ei, nu numai cît a trăit beizade Grigore, dar chiar după săvîrșirea lui din viață.

El a clădit palatul în care se află astăzi Ministerul Afacerilor Străine și ne dă o idee despre desăvîrșită absență de simț artistic al acelui care i-a conceput planul. Dar beizade era foarte mîndru de creațiunea lui. „Dans ma maison il y a de tous les styles» (în casa mea găsești cîte ceva din toate stilurile) — afirma el cu mîndrie.

Din căsătoria lui cu Elena Ghica (din Țara Românească) beizade Grigore a avut trei copii: două fete și un băiet, toți deosebit de voinici și de frumoși. Băietul a murit în vîrstă de șasesprezece ani, de o febră tifoida capatata la o vînatoare în bălțile Cristeștilor. Fiica cea mai mare, Elena, a fost căsătorită cu Mihai Sturdza, fiul logofătului Alecu Sturdza-Bârlădeanu. A murit după cîteva luni de la căsătorie în urma unei pierderi pricinuită de un accident. Medicii au spus atunci că nu ar fi putut naște nici într-un caz, căci gimnastica zilnică ce li-o impusese din copilărie beizade, tocmai spre a ușura mai tîrziu facerile, produsese efectul contrar, învîrtoșind într-atîta oasele și mușchii bazenului, încît ei n-ar mai fi avut elasticitatea trebuitoare pentru a permite o facere normală. N-am cunoscut-o, dar după aprecierea con – glăsuitoare a tuturor acelor care au frecventat-o, era deosebit de frumoasă și de deșteaptă.

Am cunoscut însă bine pe sora ei mai mică, Olga, cu care am fost tovarăș de tinereță, și pot spune că era una din ființele cele mai simpatice de care îmi aduc aminte. De statură neobișnuit de naltă, dar foarte bine proporționată, cu mîni și picioare mici și de o forma perfectă, era blondă și avea ochi albaștri, plini de vioiciune și de francheță, o gură mică și rumănă, iar toate trăsăturile celelalte erau frumoase și regulate. Educațiunea era departe de a-i fi perfectă, avea maniere cam garçoniere și își zicea verde părerea fără a se preocupa dacă această părere este sau nu plăcută acelor care o aud. Dar ce suflet curat și cinstit, ce inimă de aur avea, ce dispreț pentru orice era falș sau josnic!

Instrucțiunea îi era puțin lucru și numai intelectuală nu era. Biata miss Fitz Gerald, foasta guvernantă a Măriei Ghica de la Comănești, care era acuma (de nume) guvernanta, dar mai degrabă duena ei, avea destule de suferit de la vioiciunea elevei sale și va fi oftat greu și adesea după zilele frumoase de ia Comănești, dar nu se putea împiedeca să iubească această ființă cu instincte atît de bune și de curate în ciuda rălei sale educații.

Ea mi-a scăpat probabil viața, iaca în ce împrejurări. În vara anului 1875, cu prilejul nunții Aglaei Jora, fiica lui Alecu Jora și a Sultanei Manu, cu St. John, consulul englez din Ieși, venise la Ieși cucoana Catinca Negruzzi cu nepoatele sale, Lucia Vogoridi și Alice Jora, aceasta vară primară cu frumoasa mireasă, și trăsese la Otel „Binder». Se adunase acolo în haosul odăii din centru de la rîndul de sus mai multe domnișoare, între care era Olga Sturdza și mă aflam și eu cu dînsele.

Se scosese pe terasa de jos mesele din sufragerie și mai multe din ele erau ocupate. Vorbind nu știu cu cine, mă apropii de colțul balconului și deodată scîndura pe care mă aflam, fiind putredă, se rupe și dispar pînă la brîu în borta astfeli făcută. Domnișoarele de primprejurul meu se sparie. Lumea de sub noi se scoală de la mese și fuge înspăimîntată, iar eu fac cu brațele mișcări disperate pentru a mă acăța de parmaclîcul de fier al balconului. Nu ajung la el, dar mă acăț de brațul Olgăi Sturdza.

— Nu te teme, te țin, îmi zise ea fără a-și pierde prezența de spirit și… mă ține, deși nu eram ușor încă de atunci.

Mă ține atît de bine, încît mă pot ridica iar cu picioarele la nivelul balconului și pășesc pe o scîndură sănătoasă. Am avut prilejul atunci să binecuvîntez gimnastica impusă de beizade Grigore copiilor lui.

Olga Sturdza era o călăreață neîntrecută și pătimașă. Căsătorită cu Manolache Vogoridi, fiu al fostului caimacam și al Cocuței Conache, a murit de o pneumonie căpătată în urma unei băi în Siret, în care se aruncase încă înfierbîntată de o lungă raită făcută călare. A fost regretată de toți acei care au cunoscut-o.

Un bărbat care juca un rol destul de însemnat în Ieși pe acea vreme era avocatul Neculai Ceaur-Aslan, denumit, de obicei, Nicu Asian, fiul hatmanului Alecu Asian de la Onești.

El era un bărbat mărunt la stat, ca tată-său, dar mai învălit decît acesta și mai urît decît el, deși vărsatul nu-i ciuruise pielea obrazului. Înzestrat cu o inteligență neobișnuit de vie și plin de duh, avînd darul cuvîntului, făcuse în Germania studii de drept complecte și-și împodobise frumos mintea prin cetire, fiind un intelectual în toată puterea cuvîntului. În timpul în care s-a întors în Moldova (în domnia lui Grigore Ghica) bărbații care făcuse studii atît de desăvîrșite ca el se numărau încă pe degete; date fiind inteligența, duhul, îndămînarea și activitatea lui precum și legăturile de rudenie și de prietenie ale părintelui său cu Moldova întreagă, era chemat să facă o carieră strălucită și să ajungă la cele mai înalte situațiuni. Și nu încape îndoiala că așa s-ar fi întîmplat dacă de la început ar fi fost hotărît să nu se depărteze de căile unei stricte corectitudini. Deoarece, departe de a se ținea de această cale, prea adesa a călcat pe altele, opuse sau cel puțin lăturalnice, a dus o existență în care momentele de bielșug au alternat cu acele de nevoie și a sfîrșit în mizerie neagră.

A început prin a seduce soția urîtă, dar bogată, a unui bărbat politic care a jucat un rol însemnat în țara noastră, ademenind-o să fugă cu el. Dar bărbatul părăsit i-a urmărit, i-a ajuns la a doua poștă după Ieși și complicea lui Asian a fost destul de cuminte pentru a părăsi pe seducător și a se întoarce înapoi cu acel care era un soț admirabil. Pe urmă a stricat casa lui Iorgu Scorțescu, bărbat neinteligent și incult, dar om foarte de treabă. Scorțescu era căsătorit cu Sofia Ghica-Budești, o persoană foarte distinsă, cultă și cu zestre frumoasă. Părinții o căsătorise fără a o întreba dacă soțul ce i-l alesese îi convine sau nu, și ea, după puține săptămîni de conviețuire, se convinsese că-i va fi cu neputință să ducă viața cu acest primitiv, a cărui lipsă de cultură și de educație erau un obiect de nesfîrșite glume pentru toată societatea ieșană. Se povestea în această privință un lung șir de anecdote, din care voi povesti vro două.

Bietul Scorțescu vorbea limba franceză cum o vorbesc negrii de la Guadelupa și de la Martinica. Se povestea că perechea Scorțescu fiind într-o sîmbătă sara la sindrofie în casă străină, se întîmplă ca pe la zece oare bărbatul începu să strige deodată, în auzul tuturor, soției sale, care tocmai în acel moment petrecea mai bine:

— Sufi! Sufi! Dix heures!! Aujourd’hui Samedi! Moi bain pieds! Faut nous partir! » (Sofio! Sofio! Zece ceasuri! Azi sîmbătă! Eu baie de picioare! Trebuie să plecăm!)

După neizbutirea întăii sale încercări de căsătorie cu o femeie bogată, Nicu Asian își puse ochii pe soția lui Scorțescu și începu s-o curteze. Literatura fu terenul pe care se putură înțelege; amîndoi erau admiratori ai lui Alfred de Musset și Asian împrumuta pe iubita lui cu operele acelui poet. În curînd bietul Scorțescu fu părăsit și seducătorul se căsătorea cu Sofia. Iar Scorțescu, care-și iubea soția și fusese foarte mîhnit de părăsirea ei, dădea toată vina pe Alfred de Musset.

— Ce cochon de Musset d’Alfred, zicea el în franțuzasca lui, gaté ménage à moi. (Acest porc de Musset d’Alfred a stricat căsnicia mea.)

Intăii ani ai căsniciei au fost fericiți, dar el nu a întîrziat să-i încurce averea și s-o înșele cu altele în chip sfruntat. Reputația lui ce de la început o compromisese se făcu din zi în zi mai rea. Totuși dibăcia lui reușea să-i aducă clienți, să-i permită să joace oareșcare rol politic și să ție casă deschisă. Se însărcinase să plătească datoriile lui Lascar Bogdan și acesta, din partea lui, îi pusese la dispoziție spre acest sfîrșit casa din Ieși și moșia Unțeștii de la ținutul Tutovei, după un număr de ani datoriile avînd să fie plătite, iar casa și moșia, libere de datorii, să se întoarcă în stăpînirea lui Lascar Bogdan. Acesta, un an sau doi după încheierea înțelegerii, fu înștiințat că Asian nu plătește datoriile și se folosește de chipul meșteșugit în care a redactat convențiunea dintre ei pentru a se gera ca stăpîn definitiv, și pe casă, și pe moșie. Se născu un proces între dînsii și, cu mare greu, izbuti Bogdan să scăpe moșia, dar casa rămase pierdută, iar deoarece datoriile rămăsese tot neplătite, Grozeștii, moșia de munte la care ședea Bogdan, au fost vînduți la mezat.

Casa pe care Asian se făcuse astfeli stăpîn, una din cele mai bune din Ieși, cu o preafrumoasă grădină înconjurînd-o, înlesni mult lui Asian ducerea unei vieți în aparență opulente, dar în realitate de expediente. Deoarece era bărbat plin de duh, societatea lui era căutată și se vedeau la el oameni care în fundul inimii nu aveau nici un pic de stimă pentru dînsul. Doamna Asian, fiind foarte iubită de societatea leșului, era în relații prietenești cu toate doamnele acelei lumi, căci se făcea o mare deosebire între ea și soțul ei. Fiind înzestrată cu toată indulgența ce societatea noastră o prodigea femeilor făcînd parte dintr-însa, chiar cînd viața lor era departe de a fi fost fără prihană, se vedeau la dînsa și unele dintr-aceste, printre care era și Eliza Balș.

Aceasta era fiica vestitului logofăt Lupu Balș, unul din cei mai mari prevaricatori din vremea domniei lui Mihai Sturdza, și sora lui Grigore Balș, un bărbat foarte deștept, care jucase și juca încă un rol politic, dar a cărui reputație nu era mai bună decît acea a lui Nicu Asian. Eliza Balș fusese și mai era încă, la 1875, deosebit de frumoasă. Foarte naltă, dar cu mîni șl picioare de dimensiuni cam inuzitate în țara noastră, avea un cap cu trăsături clasice și ochii negri de toată frumuseță: un adevărat cap de Judită pregătindu-se să ucidă pe Holofern, un tip de o frumuseță fatală.

Fusese dintăi căsătorită cu un bărbat care, după toate cîte le-am auzit despre el, merita pe deplin această denumire; Alecu Moruzi de la Pechea, frumos, deștept, neînfricat, știa să cîștige simpatiile acelor ce-l apropiau, vrednic la treabă și plin de duh. Și totuși ea a părăsit pe această podoabă de bărbat pentru un tînăr care, după cum se exprima odată despre el o bătrînă cucoană al cărui duh era renumit, avea „aparența unui limbric”, cu inteligență mai mult decît moderată, leneș și stăpînit de patima cărților: Matache (Dumitru) Beldiman. S-a căsătorit cu el și au plecat amîndoi în Italia, iar acolo n-a întîrziat să înșele și pe al doilea soț cu un italian numit contele Ceranni. Beldiman i-a surprins și a administrat amorezului o corecțiune exemplară. A urmat un duel în care nu s-a întîmplat nici moarte, nici rănire și, la întoarcerea în țară, s-au despărțit.

După despărțenie, cucoana Eliza a practicat amorul liber în toată plenitudinea expresiunii, a făcut mulți fericiți și a urmat această cale pînă la moarte. Dintăi, cucoana Eliza a fost în foarte buni termeni cu Nicu Asian, dar, nu știu din ce pricină, el a început să-i arăte oareșcare ostilitate.

Într-o sară, Eliza Balș a zis că ar vrea să-și scrie memoriile.

— O, ce bună idee, ce interesante vor fi dacă îi povești tot. Scrie-le, și eu mă însărcinez să li compun un titlu minunat.

— Ia spune-mi și mie, ce titlu, întrebă cucoana Eliza.

Asian luă de pe masă un creion și o bucată de hîrtie,

scrise cîteva linii și le prezentă cucoanei Eliza.

Aceasta luă hîrtia cu lăcomie, dar mînia ei nu fu mică cînd ceti: Aventures authentiques de la comtesse Vache des Veaux, coquine émérite, relié en peau de cocotte. (Aventuri autentice ale contesei Vacă a Vițeilor, ștrengăriță preavrednică, legată în piele de cocotă.)

Pentru a înțelege bine sarea acestei glume, de gust de-altmintrelea discutabil, trebuie știut că unii membri ai vechii familii boierești Balș pretindeau că familia lor e originară din Provensa și se trage din neamul Beaux de acolo, care ar fi emigrat întăi la Neapoli, apoi în Muntenegru și, în sfîrșit, la noi.

De atunci s-au stricat cu desăvîrșire relațiunile între cucoana Eliza și Nicu Asian. Dar el urma să facă glume asupra ei.

La un bal din iarna 1874—1875, Eliza Balș dansînd cu Leon Ghica, nu știu din ce cauză căzură unul peste celălalt, iar căderea lor făcuse un zgomot infernal. Îndată ce Asian auzi despre această întîmplare se grăbi să facă versurile următoare și le trimise obiectului persecuțiilor sale:

Léon tombe sur son poitrail, Elise lâche un p… de telle taille Que jamais jour de bataille, Canon chargé à mitraille, Ne fit pareil épouvantait. (Leon căzu pe pieptul ei voinic, Eliza slobozi astfel o strașnică b… Încît niciodată în zi de bătălie, Tun încărcat cu mitralii Nu făcu atîta grozăvenie.)

Eliza Balș a avut un fiu, din căsătoria ei cu Alexandru Moruzi, și o fiică, din acea cu Matache Beldiman. Fiul, Vasile, în toamna anului 1870, fugi de-acasă, de la tată-său, care-l creștea, spre a se angaja în armata franceză, în care se purtă în chipul cel mai vitejesc. Se întoarse acasă decorat și cu acte de laudă pentru vitejia de care dăduse dovezi pe cît de repețite, pe atît de strălucite… dar atins de oftică în urma greutăților campaniei de iarnă. Eliza Balș nu veni să-l viziteze nici o singură oară, deși fiu-său exprimase de repețite ori dorința s-o vadă. Fata s-a făcut catolică și a intrat în religiune.

O casă foarte ospitalieră, în care se petrecea mult, dar fără de pretenție la chic și la eleganță europeană era acea a lui Iancu Prăjescu, unul din tipurile cele mai curioase ale leșului de la sfîrșitul celui al treilea sfert al veacului trecut.

Iancu Prăjescu, urmașul unei vechi și strălucite familii boierești pămîntene din Moldova, se născuse în penultima decadă a veacului al optsprezecelea și era tipul vechiului boier moldovan cu frica lui Dumnezeu, cinstit, iubitor de țară și de obiceiurile ei. Cultura lui era foarte puțin lucru, căci nici măcar franțuzește nu învățase, iar de va fi știut în tinerețile lui grecește, acuma uitase. Moștenise de la părinți o avere frumoasă, dar nu mare, timpul și economia lui îi sporise valoarea. Fusese gospodar bun și harnic, de acei care se lăudau că coada vacii nu are nici o taină pentru ei, călăreț îndrăzneț și pușcaș bun, ahotnic mare de vînat. Inteligența lui era moderată, dar bunul-simț nu-i lipsea și chiar cel mai șiret din evrei n-ar fi fost în stare să-l înșele la o vînzare de pîne, de vite sau de lemne. Era bun la inimă, cum este moldovanul îndeobște, și dacă nu pot zice că avea reputația să fie darnic, era primitor cu toți sămenii lui. La vîrsta de optzeci de ani împliniți era încă sănătos și voinic, în stare să facă pe jos primblări care ar fi ostenit pe mulți tineri. Tăgăduia vîrsta ce i se atribuia, dar era dat de gol de logofătul Costăchel Sturdza, născut odată cu veacul, care ni povestea cum, cînd el era băiet și stăpînit de patima vî – natului, tată-său, logofătul Dumitrache, îl încredința la vînătoare vecinului *lor de la Stolniceni, mai în vîrstă decît el cu mulți ani. Nu am nevoie să mai spun că cuconu Iancu era conservator statornic și convins, ceea ce, bineînțeles, nu l-a împiedicat să lupte pentru Unire și să fie partizan tot atît de statornic al domnului străin.

Cuconu Iancu rămăsese burlac pînă ce trecuse bine de șaptezeci de ani. Toată lumea credea că de acuma înainte nu se va mai căsători și-și va lăsa averea copiilor nepotului său, Iorgu Prăjescu, un fost vecin al moșilor mei, care cumpărase de la moșu Mitică trupul de 400 fălci numit Gura Bohotinului. Acel Iorgu Prăjescu era un bărbat foarte cinstit dealtmintrelea, dar un crai; se căsătorise cu o nepoată a mitropolitului Sofronie Miclescu, femeie cu oarecare avere, dar lipsită de frumuseță, dar el însă se mîngîia de această lipsă cu altele, pe care le ținea cu banii ei. Această viață destrăbălată îl sili să vîndă moșia cumpărată tot cu banii soției și să trăiască din ceea ce-i rămăsese din acea vînzare. Toată nădejdea lui pentru viitor era că moșu-său, Iancu, va închide ochii în curînd și că va moșteni frumoasa lui avere. Soția murindu-i curînd după vînzarea moșiei, viața lui destrăbălată nu mai cunoscu nici un frîu. Cuconu Iancu însă crezu momentul sosit pentru ca să intervie, făcîndu-i cunoscut că dacă urmează „să bată la tălpi” puținul ce i-a ramas, lăsîndu-și copiii pieritori de foame, îl va dezmoșteni. Dar craiul de Iorgu nu băgă în samă avertismentul bătrînului și își urmă viața de desfrîu. Bătrînul mai repetă acest avertisment de cîteva ori, însă fără succes, sfaturile sale stîrnind numai răspunsuri puțin respectuoase din partea nepotului. Acesta făcu chiar imprudența să zică unuia dintr-acei trimeși de moșu-sau ca să-i facă observații:

— Să vezi că mîni, poimîni te trimete să-mi zici că dacă nu mă cumințesc, se căsătorește și face o droaie de copii!

Sărmanul Iorgu Prăjescu, în rău ceas mai vorbit-au! Nu trecură decît puține săptămîni și leșul uimit află că Iancu Prăjescu se căsătorește cu o domnișoară de familie bună, dar nu prea tînără, și săracă.

Iorgu Prăjescu se căi amar de cuvîntul scăpat cu atîta ușurință, dar îi rămînea încă nădejdea că această căsnicie nu va fi binecuvîntată cu copii. Și iar s-a înșălat amar!

Trecură un an, doi ani și se părea că nepotul va avea dreptate și că tot îi va rămînea o parte bună din moștenire, căci se știa că bătrînul ținea la perpetuarea și strălucirea vechiului său nume. Iorgu ar fi împărțit acuma bucuros acea avere cu tînăra soție după moartea bătrînului, dar acesta nu murea, se încăpățîna să trăiască și făcea în fiecare dimineață o lungă primblare pănă la Pester. Purta șapca cu cozoroc ce nu se putuse hotărî s-o părăsească, perucă neagră și își cănea mustețile, dar călca voinicește și răpede și era hotărît să facă copii.

Consultase pe toți medicii din țară, pe lîngă număroase babe și călugări, toți îi luase parale și-i dăduse leacuri, unele materiale, altele spirituale, dar copiii nu veneau și Iorgu Prăjescu bătea în pinteni.

Un medic îl trimese cu nevăstuica la Gastein, baia la care merg toți împărații bătrîni care se găsesc în stări asămănătoare în care se afla cuconu Iancu. Acolo medicul căruia fusese adresat îi recomandă să încerce eine Erdbeerkur (o cură de fragi). Cuconu Iancu, neștiind nici un cuvînt nemțesc, se duse să se sfătuiască cu credinciosul lui fecior țigan, pe care îl avea de ani și îl luase cu dînsul.

— Măi Dumitrache, ce crezi tu să fie Erdberkur aceea pe care m-o sfătuit doftoru s-o fac?

— De, cucoane, răspunse țiganul după ce se scărpina pe cap și se gîndi cîtva, kur știm cu toții ce este și Erdbeer însamnă fragi, căci în fiecare zi aud cum le strigă fetele care vin cu panere pline și văd cum le cumpără stăpînul hotelului și mulți din musafiri.

Și țiganul tăcu, mîndru că a putut lămuri stăpînului său o prescripție a medicului ce nu o putuse pricepe.

— Atunci, zice cuconu Iancu, tu ești de părere ca să pun fragi la…

— Cred, zise țiganul, ca în fiecare dimineață să te așăzi pe o baie de șăzut plină de fragi.

Și așa se făcu; cît a stat la Gastein, cuconu Iancu a urmat sfatul țiganului, stricînd astfel incalculabili kilogrami de fragi de pădure, dar nu se ivi semn de copil nici după trecere de luni.

Cuconu Iancu începu să piardă răbdarea, pe cînd Iorgu Prăjescu se făcea tot mai mîndru. Insistă pe lîngă toți medicii din Ieși, făgăduindu-le marea și sarea dacă îl vor pune în stare să aibă un copil. În sfîrșit, doctorul Max, mi se pare, îl trimise la Ostanda, cu recomandare expresă să mănînce cît mai multe stridii și cîte scoici va putea. Prescripția fu urmată cu sfințenie și, o minune! puțin după întoarcerea lor în țară, tînăra soție putu să deie lui cuconu Iancu vestea, de atîta așteptată, că va fi mamă. Vă închipuiți pe de o parte bucuria bătrînului, pe de altă deznădejdea nepotului, a cărui situație financiară se făcuse din ce în ce mai grea. Cuconu Iancu oricui întîlnea îi zicea cu cea mai adîncă convingere:

— Cine vrea să aibă copii la Ostanda să meargă.

Prin oraș se exprimau într-adevăr îndoieli asupra faptului că regimul scoicilor fusese pricina minunatei întîmplări, dar aceasta nu este treaba mea: eu mă ocup de fapte și nu-mi bat capul cu cauzele lor și nu voi pune la îndoială, că, precum istorisea cu atîta bunăvoință cuconu Iancu, paternitatea lui era fără îndoială datorită efectului binefăcător al băilor de mare și al scoicilor de la Ostanda. Și acest efect al lor s-a menținut, căci, după un an sau doi, cuconu Iancu s-a văzut tată fericit a unei a doua fetițe.

Tînăra soție a bătrînului boier era foarte amabilă și ni dădea cel puțin cîte o serată dansantă pe fiecare săptămînă. Și, cu toate că nu am putut niciodată suferi dansul și că am fost un dansator foarte prost, mă interesam mult la dans, în iarna aceea, domnișoara a cărei frumuseță și inteligență mă farmecase petrecînd acea iarnă în Ieși, împreună cu vară-sa, domnișoara Lucia Vogoridi, sub egida bunei noastre prietene, cucoana Catinca Negri, bunica celei dintăi și mătușa celei de a doua. Amîndouă domnișoarele erau dansatoare pătimașe și excelente, care nu scăpau nici un prilej de dans, și era lucru firesc ca eu din partea mea să țin să fiu cît mai des în societatea acelei cu care visam să mă căsătoresc. Afacerile mele de inimă mergeau, dealtfeli, prost: acea pe care o iubeam era tot atît de cuminte ca și de frumoasă, perspectiva de a se lega pe viață cu un tînăr de douăzeci și unu de ani care își părăsise studiile pentru a urmări niște visuri cu împlinire cel puțin problematică nu-i zicea nimică, și deoarece eram dansator prost, dădea bucuros cotilioanele altora, mai meșteri în arta Terpsihorei, iar eu angajam pe buna Lucia Vogoridi și o plictiseam rău cu necontenite și uniforme lamentații despre suferințele mele amoroase. Salonul casei Prăjescu de la Copou unde asemenea întîmplări aveau, cum am arătat, loc cel puțin o dată pe săptămînă, mi-a lăsat amintiri la care, astăzi, cînd amărăciunea lor este, vai! de mult trecută, mă gîndesc cu jînd și cu dor!

Aceste serate dansante erau fără pretențiuni și fără etichetă. Îmi aduc aminte de Gogo (Gheorghe Alexandru) Catargiu dansînd o sară întreagă în redingotă cu o compresă înfășurîndu-i capul din cauza migrenei ce-l chinuia. Nu voi uita niciodată un supeu înaintea cotilionului, făcut din cauză că în sofragerie nu mai încăpea mulțimea oaspeților, în ietacul doamnei Prăjescu, cu Alice Jora și cu Lucia Vogoridi, ele șezînd pe patul stăpînei casei, cu masa ei de noapte suportînd tablaua pe care adunasem în sofragerie și îi adusesem o mulțime de bunătăți, căci numai flămînzi nu rămîneau musafirii lui cuconu Iancu, iar eu, mîncînd în picioare cu pofta acelei vîrste și cu bucuria pricinuită de faptul că obiectul dragostei mele se arăta în acea sară ceva mai miloasă cu mine, le serveam.

Sînt de-atunci tocmai cincizeci de ani, de mult răposat-a întru pomenire cuconu Iancu, la vîrsta, se zicea, de o sută și doi ani, dar eu tot îmi aduc aminte de dînsul în plantațiunile defuncte ale Copoului, cu mustecioarele lui bine cănite, cu șapca lui de piele cu cozoroc și cu pantalonii lui albi de nanchin.

A murit și tînăra doamnă Prăjescu, răpusă de o boală crudă, și astăzi este căsătorită și nepoata ei; dar eu tot nu uit supeul făcut în ietacul ei cu cele două tovarășe de tinereță.

Una din casele cele mai primitoare din Ieși era atunci acea a lui Cocriță (Constantin) Cazimir. Familia lui nu făcuse niciodată parte din boierimea mare, dar era una din cele mai în vază ale boierimii mici. Fusese căsătorit dintăi cu Elena Stroici, una din femeile cele mai frumoase ce le-a avut, în secolul al 19-lea, Moldova și despre care am vorbit în întăia parte a acestor Amintiri. Se despărțise după puțini ani de conviețuire, ea se remăritase cu Mihai Suțu și, cu toate că se apropia tare de cincizeci de ani, era încă foarte frumoasă.

Cocriță Cazimir, care moștenise de la părinți o avere destul de frumoasă, fiind meșter mare în toate modurile de a risipi bani gata, îi văzu în curînd sfîrșitul: femei, cărți, băutură, trai nemăsurat, de toate se împărtășea. Trebuie să adaug însă că avea o inimă de aur, era generos și prieten de nădejde, totdeauna gata să sară în ajutorul amicilor.

Cînd se văzu ruinat, își aduse aminte că făcuse altădată niște studii de drept în străinătate și intră în magistratură, ajungînd destul de răpede la o președinție de secție a Curții de Apel din Ieși. A știut să păstreze în acea situație reputația unui magistrat destoinic și nevenal, ceea ce, în acea vreme (în domnia lui Cuza), nu se putea zice decît de o foarte mică minoritate de magistrați. Căderea lui Cuza și încercarea de separatism ridicolă și totodată criminală de la 3 april 1866, la care Cocriță a luat o parte ostentativă, îl făcură să-și deie demisia din magistratură și să se ocupe de avocatură. Această încercare îi reuși pe deplin: se relevă avocat de frunte, în puțină vreme își făcu cea mai frumoasă clientelă din Ieși, cîștigînd de la douăsprezece pînă la cincisprezece mii de galbeni pe an.

Se încurcase cu o femeie ușoară, întăia „hetairă” produsă de Moldova, cum o porecli mai tîrziu Alecu Ghica-Brigadier, numită Marița, femeie frumoasă, deșteaptă și gospodină neîntrecută. Casa lui Cocriță era ținută de dînsa în chip minunat și era frecventată cu plăcere de toți bărbații mai cu vază din Moldova și de toți bucureștenii pe care vro întîmplare oareșcare îi aducea în Ieși. Toți acei care au avut parte de îmbielșugata ospitalitate de atunci a lui Cocriță mi-au lăudat chipul admirabil în care era ținută casa, excelența mesei, iar entuziasmul lor, al tuturor, nu mai cunoștea margini cînd vorbeau de farmecul glasului Mariței cîntînd cîntece românești. Și, pentru întăia oară în viața lui, Cocriță Cazimir nu numai că nu avea datorii, dar dispunea și de bani gata.

Dar după mai mulți ani de trai quasi cinstit, credința Mariței fu învinsă de seducțiunile acelui vajnic călău de inimi care, pe la 1868, se întoarse în Ieși, în persoana lui Alexandru Ghica-Brigadier.

El era cel mai mare frate din cei patru frați Brigadirești, fiii lui Ion Ghica-Brigadier și a lui Filippescu (din Țara Românească). Porecla de Brigadier li fusese dată pentru a-i distinge de alte ramuri Ghiculești și pentru că bunicul lor, Alexandru, servise în armata rusască și ajunsese la gradul de brigadier-general.

Alexandru Ghica era înzestrat cu toate însușirile care pot scoate dm minți femeile, cu deosebire acele al căror ideal este o viată ușoară si de plăceri necontenite: nume ilustru, frumuseță, inteligență excepțional de vie, darul de a se face simpatic, duh strălucitor, ușurință de cuvînt, îndămînare la toate exercițiile trupului, îndrăzneală, generozitate, avere frumoasă, toate era i întrunite într-însul. rutine erau acele ca – re-i rezistau.

I-a plăcut Marița lui Cocriță și ea s-a grăbit să-i facă pe voie, părăsind pe vechiul ei prieten pentru a fi, la rîndul ei, părăsită după puține săptămîni, bineînțeles în schimbul unei frumoase indemnități.

Bietul Cocriță se simți foarte nenorocit în urma acestei părăsiri și, spre a se mîngîia, s-a apucat din nou de viața de exces căreia îi pusese oarecum capăt lunga legătură cu Marița. Dar, după vro trei ani de asemenea viață, simțindu-se ostenit și înțelegînd că urmînd astfel nu o va mai duce mult, s-a rugat de prietene în vîrstă să-i găsească o soție.

Pețitoarele nu lipsiră, căci cîștiga foarte mult și ducea o viață din cele mai luxoase. Acea care-i plăcu mai mult fu Maria Hrisoverghi, o vară în al doilea grad a mea, nepoată de fiică a Elenei Șubin, mătușa mamei și sora lui Grigore Ghica. Mama Măriei, Olga Șubin, fusese căsătorită cu un Hrisoverghi, care a murit devreme și trebuie să fi fost un bărbat foarte neînsemnat, deoarece nu-mi aduc aminte să fi auzit menționîndu-se numele lui de botez pe care îl ignorez încă în momentul în care scriu aceste rînduri. Maria Hrisoverghi era o ființă căreia cu drept cuvînt i se poate aplica calificativul de fermecătoare. De talie mijlocie, avea un cap cît se poate de drăguț, acoperit cu păr bogat de nuanță castanie închisă, aproape negru, așezat pe un corp fără greș. Deșteaptă, plină de duh, înzestrată cu un preafrumos talent muzical, era cea mai bună dansatoare a lașului și juca comedia într-un chip care ar fi făcut onoare oricărei artiste de profesiune. Era și gospodină bună, deși am auzit pe vechii intimi ai lui Cocriță declarînd că Marița îi era mult superioară în această privință. În cît mă privește, am uzat mult de ospitalitatea lui Cocriță și a verei mele și nu i-am găsit greș. » Era la dînșii casă deschisă în sensul ce se înțelegea acest calificativ în vremea de demult: pe lîngă musafiri permanenți, mai putea să vie orice prieten sau cunoscut bun al lui Cocriță, la dejun sau la masă, fără ca să fie poftit, găsea totdeauna primire bună, îmbielșugată, satisfacere a apetitului și societate plăcută și veselă: doamne tinere și cu duh, prietene ale stăpînei casei, și musafiri semipermanenți printre care erau tipuri din cele mai originale.

După masa de sară Cocriță se așeza invariabil la partida de preférance cu partenerii lui constanți: doftorul Ottremba, Dumitru Sakellaridi și un al patrulea care era mai adesea bunul Costică Suțu. Ei aveau, jucînd acea partidă, o limbă specială, numită „graiul sakellaridesc”, reprezentînd româneasca vorbită de cei doi frați Sakellaridi după treizeci și cinci de ani trăiți în această țară.

Fratele mai mare fusese aproape treizeci de ani consul al Eladei la Iași și se căsătorise cu o moldovancă de neam bun, dar cu zestre mică, gospodină bună și cinstită, care-i hărăzise mai multe fete. Din aceste, cea mai mare alcătuia una din cele mai plăcute flori ale buchetului de domnișoare ieșite în lume atunci. Consulaki, aceasta era porecla sub care se desemna obișnuit cel mai în vîrstă din frații Sakellaridi, avusese în ultimul timp niște neînțelegeri cu ministerul din Atena și se văzuse silit să-și deie demisia; trăia în mare nevoie.

Al doilea frate, Dumitru, nu ocupase niciodată vro funcție, nu exercitase nici o meserie sau profesiune, nu lucra nici cu mintea, nici cu trupul, nu poseda nici o avere cunoscută și totuș trăia ca un om căruia nu-i lipsește nimica: era gras și rumen la față, veșnic bine dispus și avea veșnic de ales, iarna, între nenumărate invitațiuni la masă, vara, între tot atîtea, de îndelungată petrecere la țară.

Nu i s-a cunoscut nici o legătură de dragoste.

Dumitru Sakellaridi, Sak, cum i se zicea de obicei, nu avea nevoie să se-ngrijască de hrana lui, alții însărcinîndu-se, și cu plăcere, să-l hrănească bine. Era totdeauna bine îmbrăcat și dacă nu știu unde locuia, sigur este că avea un domiciliu, iar în privința mijloacelor prin care își procura aceste două recvizite ale traiului, lumea le atribuia meșteriei cu care și el și frate-său jucau toate jocurile de comerț; preferansa, whistul englez, whistul obișnuit la noi, ieralasul rusesc, ecarteaua, pichetul nu aveau taine pentru ei, deși niciodată n-am auzit ca corectitudinea lor la cărți să fi dat loc măcar celui mai mic temei de bănuială. Sigur este însă că mai totdeauna ieșeau învingători din luptele de la masa verde, iar că folosul anual ce fiecare din ei îl realiza, din acest condei, trebuia să reprezinte o sumă destul de respectabilă.

Dumitru Sakellaridi era un servitor devotat al cucoanelor: li făcea mulțime de mici servicii, avea pentru ele atențiuni pe cît de număroase, pe atît de delicate. Apoi era de o discrețiune mai presus de orice bănuială: în cei patruzeci și mai bine de ani ce i-a trăit în Moldova el n-a dat niciodată prilej de bănuială că ar fi fost autorul sau complicele unei intrigi. Sak ducea fără îndoială viața unui parazit, dar a unui parazit-om de treabă. Și era chiar parazit cu oareșcare demnitate: cînd îl luai la vale îți trimetea marturi chiar după ce ajunsese la vîrstă înaintată. Franțuzeasca ce o vorbea sămăna cu româneasca lui. Alecu Ghica prin – zîndu-l într-o zi cu un dicționar francez în mînă și întrebîndu-l ce cuvînt caută, grecul îi răspunse:

— Ze serse comment on écrit zouitre (caut cum se scrie zouitre), voind să înțeleagă huitre, adică stridii, cuvînt ce el îl pronunța cum am scris în textul francez, adăugînd că dicționarul este foarte insuficient.

Cu multă greutate parvenit-a Alecu Ghica să-l convingă că acest cuvînt începe cu litera h și trebuie căutat acolo.

Mai povestea odată că în tinerețe a stat un an la Viena, un an la Londra, un an la Paris, un an pretutindeni, ceea ce rostit în franțuzasca lui suna:

— Z’ai été oun ann à Vienne, oun ann à Londres, oun ann à Paris, oun ann partout.

Chipul în care pronunța însă cuvîntul francez an (an) făcea dintr-însul âne, ceea ce înseamnă măgar, în sensul de prost, de unde reieșea că însuș mărturisea că pretutindeni a fost un prost.

O personalitate interesantă pe care o găseai aproape în toate serile la Cocriță era doctorul Ottremba, polonez din Galiția și colonel-doctor în armata noastră, care sămăna în chip surprinzător cu împăratul Francise Iosif, ceea ce dădea loc la credința, împărtășită de mulți ieșeni, că era fiu natural al împăratului Austriei.

Ottremba era un medic bun, un bărbat plin de inimă, foarte dezinteresat și un mare iubitor de muzică; compusese chiar o operă și se bucura de simpatiile unanime ale ieșenilor. Mulți erau acei pe care-i căuta gratis. Mai venea și alt doctor, Max, evreu de naștere, dar botezat, care fusese căsătorit cu o domnișoară Romalo. A fost tatăl artistului Max care a avut atîta succes la Paris și a murit mai dăunăzi. Era un ginecolog foarte apreciat și un bărbat iubit în societate. A murit la București, unde, în ultima decadă a veacului, se mutase.

Viața de excese ce o dusese Cocriță atîta timp îi surpase cu desăvîrșire sănătatea; puterea și voința-i de muncă începură să slăbească din zi în zi, deveni neglijent, pierzînd termene în procese importante și numărul clienților slăbi în chip simțitor, afacerile începură să meargă prost, cunoscu din nou nevoia. Muri însă înainte ca ea să devie grea de tot. Cu dînsul dispăru un bărbat care jucase un rol de căpetenie în leșul decadenței.

Una din casele care se menținură timp mai îndelungat a fost acea a lui Toderiță Paladi. El era un boier din generația tatei; fusese crescut în țară, știa prea puțină carte, nici măcar nu putea să vorbească curent franțuzește. Dar era bărbat frumos, neobișnuit de nalt, cu o păreche de musteți formidabile, veșnic încălțat cu botfori. Moștenitor al unei averi frumoase și căsătorit cu o femeie bogată și econoamă, păstrase amîndouă averile întregi, deși de la căsătoria lui tot ținea casă deschisă și-și permitea, cît l-au iertat puterile, cheltuieli atît pentru plăceri legiuite, cît și pentru altele extralegiuite.

Soția lui, Efrosina Ghica, mai cunoscută sub diminutivul de Misica, fiica vestitei cucoane Ilenuța Catargiu, măritată întăi cu Iorgu Ghica și apoi cu beizade Iorgu Sturdza, fiul lui Ioniță-vodă Sturdza, era unul din cele mai curioase tipuri ieșene. Nu frumoasă la față, fusese în tinerețile ei ceea ce francezii numesc belle femme, iar italienii un bel pezzo di donna, fiind de statură naltă și bine făcută. Instrucțiunea ei era numai puțin mai presus de acea a soțului ei, însă vorbea curent o franțuzească suferind și de accent pronunțat moldovenesc, și de greșeli gramaticale. Nu avea pretențiuni de distincțiune, dar era o persoană bună, primitoare, credincioasă cătră prieteni, în stare să facă bine cu toate că ținea la ban, și neintrigantă.

A avut patru feciori, toți nalți, voinici, frumoși și risipitori. Ei, la rîndul lor, au lăsat copii mai toți frumoși și voinici, care acuma sînt aproape, dacă nu toți, căsătoriți. Bineînțăles că odată cu moartea lui cuconul Toderaș și a cucoanei Misicăi i-a urmat răpede în mormînt și averile ce le lăsase, nenorocire devenită de mult, din nenorocire, regulă imuabilă pentru averile boierimii noastre moldovenească.

Cucoana Misica mai avea încă o caracteristică: suduia (înjura) de minune, precum însumi am avut prilej s-o aud în mai multe rînduri.

Puține zile după sosirea mea în Ieși am întîlnit pe uliță pe cineva care sămăna cumplit cu Tornborg, dar deoarece acel cineva era bine, aproape elegant îmbrăcat, mi-am zis că nu poate să fie el. Povestind faptul unor ieșeni, mi-au zis că acel bărbat bine îmbrăcat sămănînd cu Tornborg nu este altul decît el însuș. S-înțelege că m-am informat îndată despre schimbarea întîmplată în situația lui materială și atunci mi s-a lămurit că el descoperise o mină de chihlimbar negru și făcea din acel produs țigarete și feli de feli de alte obiecte de lux, pe care le vindea, s-înțelege, foarte scump. Dar nimene nu a fost în stare să-mi precizeze unde se afla acea mină. Mi s-a mai povestit că vînduse două țigarete mari, pentru țigări de foi, cu cîte șăsăzeci de napoleoni, una lui Alecu Balș de la Adjud și cealaltă lui Bismark și, precum am aflat mai pe urmă, lucru era adevărat. O bucată de vreme a dus-o Tornborg bine, comerțul lui prospera îl întîlneai, tot bine îmbrăcat, pe uliță sau prin băcăliile lui Iby și a lui Ermacov, cumpărînd feli de feli de mezelicuri și de delicatese. Pe fiul său însă îl ținea tot în zdrențe și-l trimetea în fiecare zi la gară ca să vîndă călătorilor țigarete de chihlimbar negru. Dar în curînd începu să se zvonească că nu a descoperit nici o mină, ci numai un procedeu pentru închegarea prafului de chihlimbar galbăn și colorarea lui într-o nuanță sămănînd cu acea a chihlimbarului din Muntenia. Această presupunere a devenit după cîtva timp certitudine, și produsele lui Tornborg care se vindeau pentru galbeni și napoleoni au ajuns să se vîndă pentru franci și, la urmă, le puteai cumpăra aproape pe nimica, iar Tornborg a ajuns din nou jerpelit și nu s-a mai văzut prin băcălii.

leșul avea atunci un excelent primar, Neculai Ganea, căruia îi datorește asfaltul precum și alte lucruri și obiceiuri bune, iar administrația ținutului era asemene în mîni destoinice și cinstite, căci Leon Negruți era prefect. Despre poliție, în capul căreia era Iorgu Lățescu, fratele mai mic a lui Toderiță și a lui „Jujinel”, nu se auzeau același cuvinte de laudă. Prim-președinte al Curții de Apel era Dimitrie Rosetti-Solescu căruia i se reproșa că abuzează de influența lui asupra colegilor săi pentru a face „hatîruri”, nimeni însă nu punea la îndoială onorabilitatea lui. Curtea de Apel din Ieși se bucura, dealtmintrelea, în toată țara de o excelentă reputație și trecea mai ales drept foarte independentă chiar față de guvern.

Asfaltul, care s-a dovedit o mare binefacere pentru Ieși, a avut darul, în primele luni, să atragă pe capul vrednicului primar blăstămurile birjarilor și a vezeteilor particulari, căci caii lor, nedeprinși să calce pe o suprafață atît de netedă, lunecau și cădeau întruna. Dar caii învățîndu-se cum să calce, iar birjarii și vezeteii cum să-i mîie pe asfalt, blăstămurile în curînd s-au schimbat în binecuvîntări.