Amintiri (Rosetti)/Capitolul XVII. Vecini, rude, prieteni și cunoștinți

 

Dacă luăm Trotușul la vale, aveam în acea direcție mult mai puțini vecini și cunoștinți decît mergînd spre obîrșiile lui. În hotarul de la vale al Căiuțului se găsea moșia mănăstirească Bîlca-Păunești, moșia Coțofăneștii a „Sfîntului Spiridon”, iar la hotarul de la vale al acesteia începea moșia Adjudul a logofătului Alecu Balș, supranumit Cucoșul, în întindere de mai bine de șăpte mii de fălci. Și Adjudul era departe de a fi singura moșie a logofătului, el mai stăpînea la munte, la Suceava, moșia Broștenii, de 40 000 de fălci, Poienii lîngă Ieși și altele, peste tot 80 000 de fălci, cel puțin așa se lăuda el singur.

I se zicea Cucoșul fiindcă vreme îndelungată el își închipuise că are în pîntece un cucoș care cîntă și că auzea cu-cu-ri-gu-rile lui. Pentru a-l lecui de această idee fixă, medicii i-au bătut în strună, i-au spus ascultîndu-i pîntecele că simt unde este cucoșul, că dau de picioarele și de capul lui. Apoi, cu consimțimîntul lui l-au adormit și i-au însamnat pielea pîntecelui cu bisturiul. Iar cînd l-au trezit din narcoză, i-au prezentat un cucoș vioi, pe care au zis că i l-au scos din pîntece. Și de atunci logofătul n-a mai auzit cucoș cîntînd într-unsul.

Alecu Balș a fost unul din puținii adversari ai Unirii între boierii cei mari. Se povestea că, în cursul unei șădinți a divanului ad-hoc, un orator unionist exclamînd în cursul discursului său, cu indignare:

— Și oare cine aici este împotriva Unirii?

Un glas ar fi răspuns:

— Ia eu!

— Cine? ar mai fi întrebat oratorul, cu și mai multă indignare.

— Ia eu, Alecu Balș, proprietar a 80 000 de fălci, ar fi repetat Cucoșul (căci porecla îi rămăsese) fără a se intimida.

Logofătul Alecu Balș, după ce se despărțise de întîia lui soție, Casandra Păscănița (Cantacuzino), se căsătorise pentru a doua oară cu domnița Elenco Sturdza, fiica lui Ioniță-vodă Sturdza, care în întîia căsătorie fusese căsătorită cu bunul meu, Grigore Ghica. Domnița Elenco era și ea bogată, dar mai ales strîngătoare. Se zicea că amîndoi sunt putrezi de bani.

Eu n-am cunoscut nici pe logofăt, nici pe domnița, pe vremea lor nu erau relații între Căiuți și Adjud.

Lucrurile s-au schimbat însă cînd, după moartea bătrînilor, au venit să s-așeze la Adjud, unde clădise prealabil un cottage modern și sădise o grădină, tînărul Alecu Balș cu tînăra și frumoasa lui soție, Ruxandra Sturdza, de la Miclăușăni.

Din cauză că domnița fusese căsătorită cu Grigore Ghica și avuse cu el trei băieți și o fată, frați și soră ai mamei, Alecu Balș cel tînăr era frate cu frații și cu una din surorile mamei, fără a fi însă frate sau nici măcar rudă cu dînsa. Totuș se cunoșteau bine și erau în relațiuni amicale.

Alecu Balș tînărul fusese crescut de un profesor elvețian francez, numit Jules Bolomey, numai puțin mai în vîrstă decît el. Bolomey rămase pe lîngă fostul său elev chiar după căsătoria acestuia și se ocupa cu afacerile lui Balș. Dar dacă era meșter în creșterea găinilor și a celorlalte animale domestice și un apicultor de forță, însărcinîndu-se cu căutarea moșiei Adjudul, a fost un deplorabil agricultor care, cu toată afecțiunea și tot interesul ce-l avea pentru Alecu Balș, a contribuit nu puțin la ruina fostului sau elev.

Vînzarea plutelor de copaci de brad de la Broșteni alcătuiau capitolul principal al veniturilor lui Balș și neexperiența în adunarea și expedierea la Galați, pe Bistriță și pe Șiret, a acelor plute a fost, pe lîngă chetuielile lui exagerate, pricina de căpetenie a pierderii acelei frumoase averi. Vindea bancherilor din Ieși un număr de plute și nu era în stare să le ducă la Galați la termenele hotărîte. Spre a nu avea gîlceavă cu evreii, le răscumpăra în pagubă și după puțină vreme vindea alt contract cu acelaș rezultat. Date fiind enormele dobînzi ce se plăteau atunci, este ușor de înțeles ce pagubă enormă alcătuia fiecare asemene vînzare urmată de răscumpărare. Deși traiul ce-l ducea, date fiind veniturile lui nominale, nu se putea chema exagerat, acele venituri fiind prea adesa nule, deficitul anual devenea enorm; în patrusprezece ani nu mai rămînea nimica din uriașa avere lăsată de Cucoșul și de domnița Elenco.

Ruxandra Balș, sora lui Dimitrie Sturdza, a fost una din podoabele boierimii moldovenești, nu numai prin frumuseța. și distincțiunea ei supremă, dar mai ales prin accepțiunea înaltă ce și-o făcea de datoriile ei de soție, de mamă, de femeie sus-pusă.

Mama era nepoată de soră a lui Costin Catargiu. Dacă nu avea nici o afecțiune pentru moșu-său, ținea, în schimb, în chip deosebit la mătușă-sa, cucoana Smărăndița, născută Balș. Și nu se poate tăgădui că cucoana Smărăndița era un adorabil tip de cucoană bătrînă. De statură înaltă și rămasă mlădioasă încă în vrîstă înaintată, avea o față cu trăsături regulate, încadrată între niște coques de păr cărunt, peste care purta totdeauna un voile căzîndu-i pe spate. Mișcările ei erau de o rară grație, distincțiunea înfățoșării sale cu totul deosebită. Mie mi-a făcut totdeauna impresiunea unei dame mari din epoca lui Ludovic al XIV-lea, scoborîtă din cadrul portretului ei. Dar cu deosebirea că damele franceze ale acelei vremi erau de obicei foarte ușuratece, pe cînd mătușă Smărăndița fusese toată viața ei fără prihană în această privință. Și meritul ei nu era mic, căci cuconu Costin fusese soțul cel mai necredincios ce se poate închipui. Și cucoana Smărăndița a rămas absolut credincioasă acestui soț atît de nestatornic, care nu era nici frumos, nici distins, nici cult, dar cu care avusese prostul gust, în tinerețe, să fugă de acasă.

Mama mergea des la Mărășești și mă lua cu dînsa. O bucată de vreme întîlneam acolo pe un văr al doilea al meu, menit să devie rege: Milan Obrenovici, fiul Mariei Catargiu și a lui Efren Obrenovici, care Milan mai tîrziu a fost întîi domn și mai pe urmă rege al Sîrbiei. Ne jucam împreună și, amîndoi fiind hărțăgoși, ne și băteam.

Nicăiurea, în ospitaliera Moldovă, nu era ospitalitatea practicată pe un picior atît de larg ca la Mărășești. Să lăsăm lui Costin Catargiu ceea ce este al lui: bătea în această privință toate casele boierești din țară și nu mic era numărul acelor care îi învidiau situația Mărășăștilor, așezați la răspîntia drumurilor dintre Țara-de-Sus și Țara-de-Jos, București-Ieși, București-Roman-Țara-de-Sus și Palanca-Galați. Fapt este că aproape nu era zi lăsată de Dumnezeu, iarna sau vara, în care să nu fie la curtea din Mărășești musafiri, care totdeauna găseau masă bogată întinsă pentru mai mulți, străini decît membri ai număroasei familii. Cunoscut sau necunoscut, cereai găzduire, erai bine primit și bine ospătat.

Cuconu Costin, cu toate metehnele lui, era un părinte de familie bun și, dacă era soț necredincios, avea cunoștință de calitățile soției lui și nu o lăsa să ducă grijă de nimica. Dar, mai ales după Unire, afacerile i se încurcase căci avuse de înzestrat patru fete și fiii îl costau destul: era omul strîmtorat de bani, avea datorii cu dobînzi grele și se vedea silit să taie tot ce putea din cheltuieli și în curînd trebui să vîndă moșia lui Odiseu Negroponte, dar pînă la cel de pe urmă moment cît rămase în Mărăsești ospitalitatea acelei curți nu pierdu nimica din îmbelșugarea ei.

Dincolo de Șiret, aproape de Tecuci, erau Țigăneștii, așăzarea lui Conache, unde trăia acuma fiică-sa Catinca, poreclită Cocuța, spre a o distinge de soră-sa despre mamă, Catinca Negri, despre care am vorbit mai sus.

Ea, după moartea lui Vogoridi, se căsătorise, în Italia fiind, cu principele Emanuel Rusipoli, ofițer de ordonanță a regelui Victor Emanuel, o frumuseță de bărbat. Am povestit, mai sus, frumosul și patrioticul rol jucat de Cocuța Vogoridi în timpul căimăcămiei primului ei soț și ajutorul prețios ce l-a dat partidului Unirii, silind pe Vogoridi să conge – dieze pe Costin Catargiu.

Dacă primul ei soț fusese un risipitor care ierosise o mare parte din urieșa ei avere, acel de al doilea era un bărbat cît se poate de chibzuit în cheltuieli și de priceput în afaceri, care îndreptă în chip simțitor starea în care Vogoridi lăsase averea.

Țigăneștii era o așezare cît se poate de frumoasă și bine întreținută, cu casă modernă și cu o frumuseță de grădină.

Cocuța Ruspoli a murit, încă tînără, în iarna anului 1869, lăsînd regrete unanime.

La Bîrlad tata și moșii mei aveau un prieten din tinerețe la care țineau foarte mult și care, la rîndul său, îi iubea foarte mult: Iorgu Radu. Urmaș al unei vechi familii de boieri moldoveni de țară, el stăpînea, la porțile Bîrladului, frumoasa moșie Dealu Mare, a cărei curte este așezată pe dealul cu acest nume la picioarele căruia este așezat Bîrladul, avînd o priveliște din cele mai frumoase. Era om cu stare bună, gospodar priceput și știind să-și învîrtească gospodăria. Tata și moșii îl stimau pentru credința lui ca prieten și independența caracterului său. A luptat alături de ei și împotriva lui Mihai Sturdza și pentru Unire; era naționalist convins. Numai cu ideea domnului străin nu se împăca. Principelui Carol îi trimetea mai în fiecare an, de Anul nou, cîte un rînd de haine țărănești pentru ca: „purtîndu-le cît mai des, să se pătrundă de simțiminte românești”, precum îi scria în scrisoarea însoțitoare. Și i-a trimes domnului multe scrisori în acelaș sens. A trăit pînă la vrîsta de nouăzeci de ani și pînă aproape de moarte a fost un călăreț minunat și a cultivat sexul frumos în chip foarte activ. Avea într-o vreme o preafrumoasă rasă de cai moldovenești cu mult sînge arăbesc într-înșii. Mi-a dăruit mie, cînd eram copil, un armăsar și o iapă de toată frumusețea, iapa fiind foarte blîndă, mai cu samă pe dînsa învățat-am a călări.

Nu departe de Bîrlad, la Iepureni, era așezarea lui Manolache Costache-Iepureanu, alt intim al tatei și al moșilor mei, cu care ei fusese la studii în Germania, și un bărbat care a jucat în țara noastră un rol politic destul de însemnat. Luase parte atît la luptele împotriva lui Mihai Sturdza, cît și la acele pentru Unire. Deși conservator și boier de neam, el a adoptat de la început, în chestiunea rurală, un punct de vedere cu mult mai liberal decît ceilalți tovarăși de idei ai săi. El, cel dintîi, în broșura ce a publicat-o în anul 1860, sub titlul: Chestia locuitorilor privită din punctul de vedere al Regulamentului Organic și al Convenției, a demonstrat cît de greșită era părerea că dreptul stăpînilor de moșii asupra pămîntului stăpînit de ei ar fi un drept de proprietate absolută, ci că, dimpotrivă, este mărginit de dreptul țăranilor așezați pe acele moșii, la uzul perpetuu al unei părți destul de însemnate al pămîntului fiecăreia și, prin obligația pusă de lege stăpînului, să puie la dispoziția fiecărui fiu de sătean, la căsătoria lui, cîte o nouă întindere de pămînt, aceasta pînă la concurența a două treimi din terenul cultivabil al fiecărei moșii, în schimbul cîtimii anuale de muncă statornicită de lege.

Această broșură a supărat mult pe frați-boierii lui care, neputînd imputa opiniunile emise de dînsul decît unor convingeri sincere și dezinteresate, l-au gratificat de pe atunci cu epitetul de brouillon. Aceasta însă nu l-a împiedecat să mai scrie în 1864 altă broșură în care, printre altele, repeta aceleași păreri despre mărginirea dreptului de proprietate al stăpînilor de moșii.

Manolache Costache a rămas prietenul lui Cuza pînă după legea rurală, a făcut parte din mai multe guverne și a fost chiar președinte de consiliu sub el. Înzestrat cu o frumoasă cultură, era un intelectual în toată puterea cuvîntului. A fost un bărbat de o cinste și de o onorabilitate exemplara și, cu toate că toată viața lui a trăit încurcat în datorii, corectitudinea lui niciodată n-a fost pusă la îndoială.

S-a căsătorit cu Maria, fiica logofătului Alecu Sturdza-Bîrlădeanu, o femeie frumoasă, cultă, avînd și ea multe aplecări intelectuale; i-a fost o soție și o mamă ireproșabilă. S-au luat din dragoste și nu a lipsit din dragostea lor nici elementul romantic. Nu știu din ce motive, mama tinerei nu voia s-audă despre căsătoria cu Manolache Iepureanu, deși amîndoi tinerii erau de neam bun, frumoși, cu stare bună, foarte culți și deloc nu ascundeau că se iubesc. Logofeteasa aruncase ochii, spre a și-l face ginere, pe moșu-meu Lascar, amic intim și fost camarad de universitate al lui Manolache Costache, și-i făcea feli de feli de avansuri, la care, moșu-meu, confident al amînduror îndrăgostiților, răspundea, bineînțeles, cu cea mai mare răceală. Dar logofeteasa încăpățînîndu-se să nu cedeze, tinerii pierdură răbdarea și, într-o noapte, fugiră la Cernăuți cu caii tatei și ai moșilor, pe acea vreme foarte des întrebuințați la asemenea drumuri, care atunci, în urma faimei Gretna Greenului, devenise și de mai demult la noi la modă.

Cînd logofeteasa a aflat despre fugă și despre amărunțimile ei, a exclamat:

— Acuma înțeleg pentru ce Lascar Rosetti nu voia să ieie pe fiică-mea! Fiindcă era prieten cu Iepureanu. Căci altfeli de ce n-ar fi luat-o? Frumoasă-frumoasă, de neam bunde neam bun, învățată-învățată, scria ca un filozof, vorbea ca un diplomat, cînta ca o privighitoare! Unde mai găsește el asemenea comoară!

Căsnicia lui Manolache Costache cu Maria Sturdza a fost din cele mai fericite: era citată ca model în toată Moldova.

Manolache Costache era, bineînțeles, un naționalist convins, nu numai în ceea ce privea neamul nostru, neîndoindu – se un moment de reîntregirea lui, dar și în ceea ce privea celelalte neamuri asuprite și îmbucătățite: nemți, italieni, slavi de la sud, greci și poloni. Era mai ales un polonofil înfocat și nu găsea cuvinte destul de tari pentru a caracteriza cumplita crima comisă prin împărțirea Poloniei; necontenit prezicea renașterea și reîntregirea ei. [… ]

Manolache Costache, care a supraviețuit mai mulți ani soției sale, a lăsat trei copii: un fiu și două fete. Fiul, Ion Costache Iepureanu, a fost deputat de Bîrlad și a murit necăsătorit. Fiica cea mai mare, Elena, a fost căsătorită cu bei – zade Alexandru Bibescu, fiul cel mai tînăr al răposatului domn al Țării Românești, Gheorghe Bibescu. Era o pianistă de mare talent. A doua fiică a fost căsătorită cu domnul Alexandru Exarhu și a murit și ea de mai mulți ani, lăsînd o fiică rămasă pînă acuma necăsătorită.

Manolache Costache era un bărbat foarte iubit și stimat de prietenii lui și respectat de toată lumea; nu i-am cunoscut dușmani. Singurul lucru ce i se reproșa era disprețul lui pentru curățenie și, în această privință, umblau o mulțime de povești. Voi cita aici numai una.

Cuza povestea că mergînd odată să-l vadă în săptămînă luminată, l-a găsit foarte răcit, în pat. Au stat ei de vorba o bucată de vreme (era în toiul luptelor pentru Unire), cînd Cuza vede că Iepureanu vîră deodată mîna sub oghial, scoate de acolo o bucată de cozonac și o oferă musafirului său cu cuvintele:

— Da cozonac nu mănînci?

Bineînțeles că Cuza a răspuns, mulțămind, că nu-i este foame.

Reputația lui de neîngrijire era atît de mare, încît la 1875, fiind oarecare greutăți între minister și cameră, un mic ziar comic care apărea în București în limba franceză scria că o schimbare de minister este probabilă, căci s-a văzut pe Manolache Costache cu o cămeșă curată, ceea ce nu poate fi decît din pricină că are o audiență la palat, unde domnitorul l-a poftit pentru a-l însărcina eu formarea noului cabinet.

O bună cunoștință a părinților mei, care mai pe urmă a fost și pentru mine un neprețuit prieten, a fost acel bărbat delicios care s-a numit Costică Suțu. El era fiul lui beizade Neculai Suțu și nepotul lui Alexandru Suțu-voievod, care a murit, la 1821, otrăvit la București de eteriști fiindcă ei nu aveau încredere că va susținea cauza lor.

Beizade Neculai Suțu era un bărbat înzestrat cu o deosebită cultură care, în timpul domniilor lui Mihai Sturdza și a lui Grigore Ghica, a fost de repețite ori ministru al Afacerilor Străine în Moldova. A lăsat reputația unui înalt funcționar integru și destoinic. Ni-au rămas de la el memorii care varsă oareșcare lumină asupra timpului în care a trăit, precum și o lucrare statistică de valoare. (3)

Fiul său Costică a fost crescut la Geneva, în vestitul pensionat al fraților Topfer, care, judecînd după cunoștințile ce le avea și pe care ni spunea că și le-a însușit acolo, trebuia să fi fost deosebit de bun. Și-a mai complectat studiile, mai pe urmă, urmînd cursuri universitare și mai ales prin cetire. Avea pasiunea dreptului și, fără a fi urmat cursurile vreunei facultăți, avea în această branșă cunoștinți din cele mai temeinice, cum le-au avut puțini din juriștii noștri cei mai renumiți. Deoarece, după întoarcerea lui în Moldova, a trăit mai ales la țară, pasiunea lui pentru cetire l-a pus în stare să adune o mulțime de cunoștinți în toate ramurile științei. Capabil de muncă multă și încordată, era însă totodată foarte modest.

El era unul din sufletele cele mai bune, mai blînde, mai curate și mai generoase ce le-am cunoscut. Cît a trăit numai bine a făcut, chiar acelor care i-au făcut rău. Niciodată nu s-a răzbunat asupra cuiva: nu era în stare să simtă ură. Dărnicia îi era fără margini, nu ar fi trebuit să-i ceri cămeșa de pe dînsul, căci ai fi riscat să te roage să-i arăți în ce loc să meargă pentru a o scoate ca să ți-o deie.

Membru al unei generațiuni care își făcea o fală din absolutul dispreț ce avea pentru ban, Costică Suțu ducea acest dispreț pînă la extrem: și niciodată nu fusese bogat. Tată-său, beizade Neculai, fusese și el bărbat dezinteresat și cinstit, care deloc nu s-a folosit de număroasele prilejuri de îmbogățire de care a avut de atîtea ori parte în slujbele mari ce le-a ocupat în vremea lui Mihalache Sturdza, care totdeauna era bucuros să vadă pe colaboratorii săi compromiși în afaceri necinstite și, din această pricină, mai supuși lui. El a lăsat copiilor săi o avere din cele mai încurcate și mai modeste, pe care Costică a lăsat-o întreagă fraților și surorilor din a doua căsătorie a lui beizade Neculai cu o engleză, el rămînînd cu modesta moștenire rămasă de la maică-sa, născută Cantacuzino-Pașcanu, foarte compromisă prin gestiunea puțin pricepută a lui beizade Neculai.

Bunul lui Costică Suțu, Alexandru-vodă, fusese unul din cei mai răi domni fanarioți de care au avut parte aceste țări: lacom, incapabil, mișel, fără pic de durere cătră pămîntul al cărui ocîrmuitor soarta și supunerea lui oarbă cătră poftele turcilor îl făcuse. Fiul său, beizade Neculai, deși crescut în tradițiile Fanarului, a fost, precum am arătat mai sus, un funcționar de o absolută și necontestată probitate și, dacă prin nimică nu a dovedit că împărtășește aspirațiunile naționale ale generației de boieri moldoveni în mijlocul căreia a trăit, a iubit fără îndoială țara în care a trăit și totdeauna i-a dorit binele [… ]. Costică Suțu, nepotul acestui fanariot și fiul acestui partizan convins, dar cinstit al Regulamentului, trăind în mijlocul acelei generații de bărbați generoși cărora România li datorește aproape exclusiv ceea ce este, s-a pătruns de ideile lor, li-a împărțit toate idealurile și, împreună cu ei, a luptat pentru aducerea lor la îndeplinire. Iacă o transformare care s-a putut constata adesa la noi în generațiile care au trăit în aceeași epocă.

A fost toată viața lui un conservator convins, dar nu un reacționar. Pe Cuza l-a susținut în multe, i-a fost ministru în întîiul minister comun și a rămas în legături bune cu el pînă la sfîrșit, apărînd, împotriva acelor care îi atacau, patriotismul domnului căzut și marea lui onorabilitate personală. Pe regele Carol nu-l iubea, dar îl susținea din principiu. Avea cel mai desăvîrșit dispreț pentru liberali, ale căror „fanfaronadă și ipocrizie” îi dădeau nesfîrșit subiect de critică.

Costică Suțu era un vînător pătimaș și unul din cei mai buni trăgători din țară deși pierzînd ochiul drept în tinerețe, în urma scarlatinei, fu și să învețe a pune, cînd trage, pușca, la umărul stîng. Era cel mai plăcut tovarăș de vînat, totdeauna gata să se sacrifice pentru ceilalți. I se reproșa un singur lucru: cînd era lăsat să conducă el vînătoarea, punea să se facă bătăi care țineau jumătate de zi fiecare și cîteodată și mai mult. Se cuprindea astfeli în bătaie o întindere urieșă de pădure, ce nu o puteai înconjura bine cu numărul de pușcași și de haitași de care dispuneai și scăpa astfeli adesa vînatul pe la aripi.

El mi-a fost un prieten sincer și devotat de zile răle, un sfetnic neprețuit și luminat, unul din sufletele cel mai nobile, mai blînde și mai curate ce le-am cunoscut; în veci nu-l va uita afecțiunea și recunoștința mea.

Pe unul din cei mai buni si mai prețuiți prieteni al părinților mei, pe Lascar Catargiu, l-am lăsat la urmă și am stat la îndoială dacă voi vorbi de el în volumul de față sau dacă voi rezerva paginile lui cuvenite pentru altul, viitor. Dar la vrîstă mea, „alt volum» implică un alea atît de mare, încît m-am hotărît să spun acuma ceea ce știu și am de zis despre el, deși eu personal l-am cunoscut mai de aproape numai spre sfîrșitul tinerețelor.

Cu tata și cu moșii mei el „trăia ca un frate”: afecțiunea și stima era reciprocă între dînșii, deși Lascar Catargiu era cu zece ani mai tînăr decît tata, fiind născut în anul 1823. Ei se mai deosebeau și prin gradul de cultură, tata și moșii mei avînd studii universitare, iar Lascar Catargiu numai parte de învățătura ce se dobîndea în pensionatul lui Cuénin, despre care am mai vorbit. Dar cu toată insuficiența acestei culturi a prietenului lor, ei îl priveau ca un bărbat de o mare inteligență, cu care li era drag să steie în relațiuni cît de dese.

Lascar Catargiu era fiul lui Ștefan Catargiu; boier mare, dar nu bogat, căci pe lîngă că moștenise de la părinți o avere modestă, avea o mulțime de copii. Ocupase diregătorii de samă sub Mihai Surdza, dar, fiind bărbat de o cinste exemplară, ocuparea acestor slujbe întru nimica nu-i sporiră averea, copiii lui, cinci fii și nu știu cîte fete, nu moșteniră deci decît prea puțin de pe urma părintelui lor. El se căsători însă, pe la începutul domniei lui Grigore Ghica, cu Eufrosina Ventura care-i aduse o zestre din cele mai frumoase: marea moșie Golășei de la ținutul Covurluiului plus alta, mai puțin întinsă, Docăneasa, la ținutul Tutovei.

În schimbul bogăției sale, cucoana Frosa era urîtă și, fără a fi rea, de un caracter absolut nesuferit. A trebuit să deie peste un bărbat ca acel ce i l-a hărăzit o soartă norocoasă pentru ca să nu fi fost părăsită din întăiul an. Incultă, vanitoasă, capricioasă, la culme, meschină, interesată, zgîrcită, neurastenică, alcătuia un ansamblu a tuturor însușirilor ce o soție nu trebuie să le aibă. Și totuș Lascar Catargiu a trăit patruzeci de ani cu dînsa și… i-a fost cu credință. Nu i s-a cunoscut nici o legătură cu altă femeie, nu s-a aflat de nici o potihneală din partea-i pe calea credinții conjugale.

Intrat de tînăr în slujbă, a fost, încă sub vechiul regim, ispravnic (prefect) în mai multe ținuturi și pretutindeni s-a arătat un administrator nu numai exemplar de cinstit, ci și de o rară hărnicie și deosebit de destoinic. A căpătat în aceste slujbe secundare o mare cunoștință de țară și de oameni, care i-a fost de neprețuit folos pe urmă, cînd a devenit unul din conducătorii țării. A luptat împotriva abuzurilor administrației lui Mihail Sturdza împreună cu toată generația de tineri boieri de atunci și, atît sub Grigore Ghica, cît și în timpul căimăcămiilor, a fost unul din stîlpii partidului unionist.

Pe timpul activității Divanului ad-hoc, Lascar Catarpiu a rămas credincios steagului unionist, pronunțîndu-se în chipul cel mai catcgoric pentru Unire și pentru principele străin. În chestia agrară a susținut punctul de vedere conservator, ca cei mai mulți din tovarășii săi de luptă de pînă atunci; am arătat mai sus că din cauza lipsei desăvîrșite de material documentar, care să arăte mărimea spoliațiunii a cărei victimă fusese țărănimea română, nimene nu cunoștea atunci chestiunea. Dealtmintrelea, vedem chiar pe membrii cei eu idei mai înaintate și mai generoase ale acelei adunări, ca s. e. Negri și Costache Rosetti-Țețcanu, ieșind cu niște propuneri de rezolvare a vajnicei probleme care nici de departe nu erau măcar atît de favorabile țărănimii ca Legea rurală a lui Cuza și a lui Kogălniceanu și cu bună samă n-ar fi avut nici măcar efectul liniștitor ce l-a avut acea reformă pentru un scurt period de timp.

Am auzit pe un tovarăș de luptă de atunci al lui Lascar Catargiu, care mai tîrziu a ajuns la situație mare, acuzîndu-l că, în vremea Căimăcămiei de Trei, ar fi vrut să profite de faptul că acea Căimăcămie era prezidată de moșu (unchiu) său, Ștefănică Catargiu, pentru a ajunge el la scaunul domnesc. Nu mă îndoiesc un moment ca, dacă Lascar Catargiu ar fi hrănit asemenea scopuri și ar fi izbutit să ajungă la domnie, el, întocmai ca și Cuza, nu ar fi încetat măcar o clipă să lucreze pentru înfăptuirea Unirii și aducerea unui domn străin. Cu toată venerațiunea și iubirea ce o am pentru memoria lui însă, recunosc că, spre a ajunge la înfăptuirea idealurilor noastre de atunci, Cuza era nea – sămănat mai indicat. Dar știu bine că bănuielile bărbatului de stat în chestiune erau absolut greșite și că deloc nu a avut vrodată Lascar Catargiu „gărgăuni de domnie». El, precum am arătat, era prieten intim al tatei și al fraților acestuia, toți unioniști și partizani convinși și ireductibili ai crezului de la 1857; lucrau împreună, se vedeau zilnic și nu aveau nimica ascuns unul pentru altul. Adevărul este că, nu Lascar Catargiu, dar cucoana Frosa visa domnia și făcea soțului ei zile amare pentru a-l hotărî să-și puie candidatura: moșu-meu Lascar povestea o mulțime de amărunte hazlie asupra mijloacelor întrebuințate de prietenul său pentru a scăpa de insistențele soției și a evita totodată, pe cît îi era cu putință, scenele, stenahoriile și atacurile de nervi de care cucoana Frosa făcea, pentru a-l sili să-i fie pe voie, o atît de bogată întrebuințare. Apoi, dacă Lascar Catargiu ar fi voit să se folosească într-adevăr de faptul că moșu-meu era președinte al Căimăcămiei, el nu ar fi ales tocmai momentul critic cînd se pregăteau alegerile din care avea să iasă Camera Electivă, menită să aleagă pe viitorul domn, pentru a se duce la băi, în străinătate, și a sta acolo în tot timpul crizei, cu toate telegramele ce i se trimeteau ca să-și grăbească întoarcerea în țară. Iaca, dealtmintrelea, ce zice în această privință organul unionist prin excelență, Steaua Dunărei din Ieși, de la 14/26 noiemvre 1858:

„Se vorbește de împăcăciune. Sunt persoane care cred că sosirea d-lui Lascar Catargiu ar fi de bun augur, că, prin mijlocirea sa, Locotenența princiară făcînd unele concesii, mult regretabila dezbinare între dînșii și unul din membrii ei s-ar putea împăciui. Fără îndoială, tot publicul a văzut cu durere, iscîndu-se în sînul guvernului național, chiar din cele întîi zile ale instalării sale, o dezbinare și, ceea ce este mai grav, provocare la intervenție străină. Desigur, ceea ce ar putea cineva dori mai mult astăzi ar fi o împăcăciune; dar ceea ce ar fi fost și mai bine era să nu urmeze dezbinare. De ar fi fost aici d. Lascar Catargiu, al cărui bun-simț este cunoscut, ar fi împiedecat poate pe bătrînul ministru Dinlăuntru de a cădea în cursele vechilor săi prieteni. D. Lascar Catargiu, care în Divanul ad-hoc a protestat, cu o inimă demnă de vechii moldoveni, în contra încălcării autonomiei, n-ar fi îngăduit niciodată ca numele familiei sale să fie cel dintăi pus la pilori, pentru încălcarea autonomiei țării, de curînd solemn garantată… »

Și Lascar Catargiu nu s-a grăbit să vie, deși era chemat și de moșu-său și de unioniști, căci știa bine că. odată întors în țară, cucoana Frosa i-ar fi făcut viața nesuferită cu ambițiunile ei. Dar îi ascundea cu îngrijire toate telegramele și scrisorile ce le primea din țară și prin care era ținut în curent despre mersul afacerilor de cătră prietenii lui. [… ]

Evghenie Alcaz șădea atunci vara la moșia Podoleni, care o cumpărase de la Zizin (Ion A.) Cantacuzino. Era, zisu-mi-s-a, de origine armenească și nu moștenise mare lucru de la părinți, dar încă de tînăr începuse să facă speculații și să se arate priceput în afaceri. Neastîmpărarea tineretii l-a făcut să plece în America, unde a vizitat Statele-Unite și Canada. Plecase cu bani puțini și a ajuns în curînd în nevoie mare căci, precum singur mi-a povestit, s-a văzut la un moment dat silit să se facă vezeteu de birjă la New York. Întors în țară, a intrat sau reintrat în miliție, căci nu știu dacă nu mai intrase și ieșise din aceasta o întăie oară, înainte de călătoria lui peste Ocean. (Pe vremea regulamentară se intra și se ieșea din miliție după voie.) A înaintat răpede, căci sub domnia lui Grigore Ghica îl vedem colonel și aghiotant domnesc. Făcea afaceri bănești și, sub haina militară, dădea bani cu împrumut și era interesat în feli de feli de întreprinderi; foarte econom, avînd trebuinți foarte puține, foarte activ, strînsese de pe atunci bani buni. Foarte corect în re – lațiunile lui de afaceri, foarte exact, excelent platnic, se bucura încă de tînăr de un credit preafrumos. Mai avea reputația că ajută neamurile lui și este chiar darnic cătră ei. Poza ca om original și în mai multe rînduri și-a dat aparențele unui binefăcător care vine în ajutorul celui strîmto – rat și amerințat cu ruina și-l scapă. În realitate însă, afară de cazurile în care acel om strîmtorat era vro rudă de-a lui, s-a constatat că acea facere de bine alcătuia totdeauna pentru Alcaz o afacere minunată și deloc nu scăpa pe pretinsul mîntuit.

Instrucția îi era aproape nulă, iar neîngrijirea persoanei sale scandaloasă. Sub guvernul conservator de la 1871—76 n-a făcut decît prea puțină politică, iar în timpul celor doisprezece ani de guvernare ai lui Ion Brătianu a fost un membru statornic al partidului liberal și era privit ca inițiatorul subscripției naționale în folosul primului ministru, la care a fost unul din cei mai mari contribuitori. După căderea regimului liberal n-a mai făcut aproape deloc politică. N-a fost căsătorit niciodată și a lăsat număroaselor neamuri o preafrumoasă avere.