Amintiri (Rosetti)/Capitolul XX. Cine sunt ciocoii? Titluri și genealogii. Căderea conservatorilor la 1876

Capitolul XIX. Ieșul decadenții. Saloane. Tipuri. Întîmplări Amintiri de Radu Rosetti
Capitolul XX. Cine sunt ciocoii? Titluri și genealogii. Căderea conservatorilor la 1876

La Ieși erau atunci două societăți: întăia și a doua, adică acea boierească și acea neboierească, și cînd se vorbea de acea neboierească, ea, bineînțeles în gurile boierești, era desemnată prin denumirea de: a doua, lucru care făcea mult sînge rău mai ales sexului frumos din această de pe urmă categorie. Amîndouă societățile se mai distingeau prin faptul că fiecare din ele arunca celeilalte calificativul de „ciocoi”. Pentru cercurile boierești, ciocoii erau toți acei care, neaparținînd micului grup de familii care pusese mîna, în cursul celor două veacuri trecute, pe monopolul puterii în stat, se ridicase peste popor și peste negustorimea indigenă și mai cu deosebire parveniții. Aceasta era semnificarea ce, în copilăria mea, se dădea, în casă la noi, acestui cuvînt, prin care se mai înțelegea o ființă lipsită de demnitate, slugarnică, fără scrupule și lingușitoare. Spre marea mea surprindere, mai dezvoltîndu-mi-se mintea și începînd a face observațiunile mele personale, am constatat două fapte: întăi că oameni din clasele de jos ne numeau pe noi, membrii boierimii mari, ciocoi, fără însă a lega de această apelațiune aceleași însușiri urîte care, în accepțiunea boierească a cuvîntului, erau nedespărțite de ea, ci altele, de: om nedrept, îngîmfat, hrăpitor, crud și brutal. Al doilea că, în lumea noastră, a boierimii mari, erau mulți bărbați cărora tata li atribuia tocmai acele însușiri răle care, după accepțiunea boierească a cuvîntului ciocoi, erau nedespărțite de orice ființă avînd drept la el. Și mult, în vremea adolescenții mele, muncitu-mi-am crierii pentru a dezlega enigma ce o alcătuiește aruncarea, de la o clasă la alta, a acestui cuvînt de care fiecare din ele leagă cusururile ce le atribuie celeilalte. Mai tîrziu, cînd am început să mă ocup mai serios de istorie, de semnificarea cuvintelor vechi și de originea lor, am pierdut mult timp în încercări să rezolv această problemă și mărturisesc că am ajuns acuma la vîrsta de șăptezeci și doi de ani fără a-i fi găsit soluțiunea. Cuvîntul mi se pare că vine de la cioc, cuvînt sub care poporul înțelege ceea ce numim barbișa. Să fi fost oare întrebuințat acest cuvînt și pentru accepțiunea de barbă? În acest caz, cuvîntul de ciocoi ar fi apanajul boierimii mari care, numai ea, avea dreptul să poarte barba. A fost el oare întrebuințat pentru a desemna o barbă mai mică, ce ar fi fost purtată de boieri mărunți? Cunoștințile mele limbistice și etimologice precum și acele privitoare la regulile asupra portului barbei la noi în vechime sunt prea slabe pentru a-mi permite să mă pronunț asupra unei așa de vajnice chestiuni. De mult privesc cuvîntul ciocoi ca o injurie ce oligarhia în curs de stîngere și cealalta, în curs ascendent, și-o aruncă reciproc de mai bine de un veac, fără măcar a-i cunoaște semnificarea exactă.

În acea dintăi, ca și în acea de a doua, s-au găsit totdeauna nu puțini care meritau pe deplin metehnele ce i le imputa partea adversă. Adaug că am auzit pe țăran făcînd următoarea distincțiune între cele două categorii care-și aruncau una alteia epitetul în chestiune: pe cei mari îi numea ciocoi, iar pe acei mici ciocoieși, îi ura și-i urăște însă din inimă și pe unii, și pe alții.

Dar această digresiune m-a dus departe de subiectul meu, care este așa-numită „a doua societate” din Ieși în iarna anului 1874—1875. Ea cuprindea multe femei drăguțe și deștepte, precum și bărbați de valoare. Distincțiunea între ele a mers tot slăbind, astăzi acea dintăi aproape nu mai există.

O trăsătură ridicolă a rămășiților boierimii rămasă în Ieși, de care n-a rămas îndemnă nici acea din București, a fost mania genealogiilor fantastice a originilor străine și imaginare, a titlurilor și a blazoanelor închipuite ce această lume și le atribuia fără umbră de temei.

Familiile Balș și Sturdza, spre exemplu, existau fără îndoială în țară din veacul al cincisprezecela și de atunci au ocupat necontenit o pozițiune în vază în marea boierime moldovenească. Dar nemulțămiți cu această situațiune, și una și alta au căutat să-și atribuie o origină pe cît de fantastică, pe atît de străină. Bălșeștii și-au căutat originea în Provansa, la Napoli, în Muntenegru, la o epocă cu mult posterioară acelei în care ocupau un loc de frunte în Moldova, uzurpînd totodată blazonul neamului Baux, cu toate că la Arhiva Statului se păstrează pecetea cu un secol și jumătate mai veche a lui vtori logofăt Gheorghe Balș, cu totul diferită de acea a familiei Baux și cu totul lipsită de coroana contală a neamului de origine provansală, asumată de Bălșeștii de astăzi. Iar Sturzeștii au căutat o origine mai falnică într-o legătură cu totul imaginară cu familia austriacă a conților Turzo, pe care au maghiarizat-o, și apoi, înșelați de niște nemeși falsificatori din Ardeal, s-au înrudit cu Vlad Dracul. Și noi constatăm că, în ciuda acestor genealogii ilustre, în veacul al 17-lea Sturzeștii se mulțămise ou un modest diplom de nobleță ardeleană, dat lui Chiriac Sturdza de domnul ardelean Mihai Apafi și de blazonul recunoscut de acesta, surmontat de o simplă coroană de nobil, ceea ce nu i-a împiedecat ca în veacul trecut să asume coroana contală și chiar titlul de conți. Nu mai vorbesc de Ghiculeștii din Moldova care se trag din Dimitrie Sulgiaroglu și Caterina Ghica, sora lui Grigore Ghica al III-lea, și care nici într-un chip nu vor să se scoboare din acel Sulgiaroglu ci pretind că se trag cînd din cutare membru al familiei Ghica, cînd din altul. Atît bunul meu, Grigore Ghica-vodă, cît și tată-său, Alecu Ghica, nu stăteau la îndoială pentru a se declara urmași ai lui Dumitru Sulgiaroglu despre care ziceau că a fost: „un bărbat foarte de ispravă”.

Unii membri din familia mea n-au stat la îndoială pentru a se face de rîs împodobind blazonul lor cu o mantie și cu casca de argint sub pretext că suntem de neam suveran. Se știe că un nefericit țărigrădean, numit Antonie Ruset, a cumpărat de la turci, în veacul al șăptesprezecelea, cu bani, domnia Moldovei și că, după trei ani de domnie, a fost scos din scaun și dus în lanțuri la Constantinopol, unde turcii l-au torturat pentru a scoate de la el banii ce nu se pricepuse să-i facă în timpul cît ocupase scaunul atît de decăzut atunci al Moldovei. Și acesta era temeiul pentru care oameni, ce nu se trăgeau din el, ci din fratele său, se pretindeau de neam suveran.

Dar, în această privință, culmea ridicolului a fost atinsă de o familie de origine țărigrădeană care a dat țării mai mulți domni, bineînțeles din epoca de cadență desăvîrșită a principatelor, care, sub cuvînt că strămoșii ei au dat domni și Moldovei și Țării Românești, au găsit cu cale să așăze peste blazonul lor acel al Hohenzollernilor, mai împodobindu-l cu deviza: Nihil sine Deo.

Titlul de prinț era bineînțeles acel care făcea mai cu deosebire obiectul aspirațiunilor acelei lumi. Toți. urmașii familiilor fanariote din care lăcomia turcilor făcuse, sub vechiul nume de domni, niște arendași și exploatatori fără milă ai acestor țări, schimbați de capriciul și interesele pașalelor după puțini ani, uneori după puține luni, asumau titlul de prinți și prințese, deși vechiul obicei dădea fiilor domnului titlul de beizade, sau fiu de bei, iar fiii acestor de pe urmă nu mai aveau drept la nici un titlu.

Și această slăbiciune, departe de a deveni un lucru al trecutului, se lățește și sporește din zi în zi: numărul prinților români devine din an în an mai însemnat. În timpul ocupației germane de la 1916—1918 se constituise în București un feli de comitet compus din membri ai elitei bucureștene care, prevăzînd niște mari schimbări în constituția țării și stabilirea unui nou regim, mai puțin democratic, s-a pus pe lucru spre a alcătui un nou proiect de alcătuire a țării. Comitetul din care făceau parte mai multe doamne care, precum se întîmplă de obicei în asemenea cazuri, erau mai pline de zel decît bărbații, a ajuns destul de răpede la articolul 12 care, precum se știe, interzice românilor să poarte titluri de nobleță străină ca: principe, marchiz, conte, baron etc.; avînd în vedere importanța acestui articol ce era hotărît să-l modifice cu desăvîrșire într-un sens cu totul contrar, l-a discutat în chip atît de temeinic și de conștiincios încît, la plecarea din București a nemților, era încă departe de a fi terminată discuțiunea și de a se fi luat o hotărîre în ceea ce privea modificările ce aveau să i se aducă.