America și românii din America/Șapte conferințe/6. Anglia și America: viața materială
Ⅵ.
Anglia și America: viața materială.
O experiență recentă, ct călătorie în Anglia, îndată după întoarcerea din America, m’a făcut să văd mai bine contrastul care există între lumea englesă și lumea americană. Contrastul acesta poate să intereseze, pentru că este o problemă, de sigur foarte interesantă, dar și foarte grea, aceia a felului cum America, -derivând din Anglia, a ajuns să nu fie o Anglie. Pentru un observator superficial, problema pare încă mai grea, pentru că acest observator superficial crede că în Statele-Unite ale Americei cea mai mare parte a populației este anglo-saxonă, Cine nu-și atribuie în America meritul de a fi Anglo-Sâxon?.
Dar peste lumea anglo-saxonă de la început au trecut atâtea schimbări, atâtea rase s’au adaus, atâtea influențe culturale, încât acum nu se poate vorbi de o Americă anglo-saxonă decât din punct de vedere al limbii. Și încăr în ce privește limba, am spus că în America lijnba englesă a suferit schimbări. Cineva, care ar cunoaște numai englesa clasică și ar ceti un roman contemporan american, s’ar încurca puțin. Nu numai că sânt cuvinte noi^ dar și accepții diferite ale cuvântului vechiu, și schimbări fonetice foarte importante, care se observă imai bine în poesie. Se fabrică mai multă limbă englesă în America decât în Anglia și vom ajunge la un snobism după Americani.
Nu se poate vorbi de o Americă anglo-saxonă; și cu toate acestea originea anglo-saxonă a locuitorilor Statelor-jJnite din America este incontestabilă. Tradiția istorică este în \nare parte anglo-saxonă. Tot secolul al XVII-lea, al XVlII-lea si o bună parte a secolului al XlX-lea sânt anglo-saxorțe. Literatura englesă creiază literatura americană și o adoptă. Lând Englesul are să presinte opere clasice, cuprindă și pe unii din Americani. Nu se poale, de pildă, ca literatura englesă să nu menționeze pe Longfellow, pe E-mcrson, pe Edgar Poe, pe Washington Irving ori pe Fehi-more Cooper.
învățământul limbii literare englese se Sprijină însă, înainte de toate, pe tradiția de acasă. Știu că sunt anumiți moderniști, speță odioasă pentru mine, — cari declara că nu se mai cetește Shakespeare. Păcatul nu este pentru Shakespeare, ci penlru acei cari nu-l mai cetesc. Dar nu s’a născut omul care, acolo, să poată distruge tradiția multiseculară.
Deci, fără îndoială estC o strânsă legătură între aceste două civilisații. Una s’a depărtat de cealaltă, dar niciodată nu se va putea rupe de dânsa. Formele se pot schimba, lucruri noi se pot produce necontenit, dar la basa și în țesătura intimă a societății americane va rămânea fără îndoiala acel anglo-saxonism care a fost la origine și care trăiește și mai departe în limbă.
Cu toate aceasta câtă deosebire între cele două lumi!
Voiu urmări înlăiu, aspectele deosebite ale celor două civilisații supt raportul a ceia ce omul aduce naturii, prin urmare a tot ceia ce arta umană poate da, pe lângă ce natura, tratată de om, a putut să cree ie ca fond.
Apoi voiu încerca și explicarea aceslor aspecte deosebite. De ce unele lucruri în Anglia se presintă într’un fel? De ce aceste țeri nu se copiază una pe alta? Atunci, natural, va trebui sa recurgem la desvoltarea istorică și la ceja ce desvoltarea istorică a lăsat în sufletul fiecăruia din aceste popoare.
Când întră cineva în America, ori pe ce parte, fie de spre Vest, pe la San-Francisco, cu frumosul lui golf, fie pe la New-York, dacă vine din Băsărit, fie prin altă linie, mai puțin cercetată, care trece prin Marea Antilelor și ajunge la Noul Orleans, ori prin care din aceste trei principale puncte de pătrundere ar veni în Statele-Unitex ceik ce va întâlni la început va fi o natură părăsită sau o natură artificială. Pe la Noul Orleans o natură care nu se poate îndrepta; la gura fluviului Mississipi, și azi alcelași noroiu pe care toată truda omenească nu-l vă putea opri de a fi târât de râul larg și leneș; prin New-York, (pădurea sucită, ruptă, - provisoratul de pădure, păstrat pănă ce va ajunge cineva să creeze un sat sau un oraș: natura lăsată în sama ei și încă, dacă ar ,fi lăsată cu totul în sama ei!, dar o natură persecutată, strivită, stâlcită, de care omul pare că se încurcă. Dacă vine cineva prin San-Francisco., prin acea Californie a aurului, cu livezi de portocali, de lămâi și cu florile minunate, cine se așteaptă să găsească acolo un paradis terestru îl va găsi, dar făcut de om. Nu e natura ea însăși care dă, ci omul care silește natura, împotriva putinții ei, să dea. Totul este irigație, gunoire, pentru ca să se poată abținea fructe în luna lui Februar. Este foarte frumos, dar pretutindeni se vede imixtiunea omului. Din voința de fier și din tehnica lui perfectă iese producția.
Ei bine, la cea d’intaiu pătrundere în Anglia, ori pe unde ar veni cineva, prin Scoția, prin Sud-Estul insulei, ori prin punctele de la Sud; fie că ar veni din Norvegia, din Danemarca, din Țerile-de-jos, din Belgia sau Franța, ori de aiurea din Apus, întâlnește înainte de toate natura. O natură covârșitoare, și, pe lângă dânsa, și elementul istoric, cuprins în pietrele porturilor, castelelor, în zidurile vechilor construcții orășenești.
Să zicem că aț1 întră pe la Dover. O să vadă un foarte frumos port vechio, un castel, case sure așezate în fața Mării ; dar ceia ce o să-i atragă atenția, mergând de la Dover, spre Londra,— ceia ce însemnează patru ceasuri de tren extraordinar derăpede,— o să fie același peisagiu pe care l-a. văzul între Paris și Calais,—căci este o foarte mare asămănare între coasta francesă și coasta englesă, printre care se întinde Canalul Mânecii, Și ceia ce întâlnește înainte de toate este câmpul, necontenita pajiște, cu animale frumoase, păscând ici și colo. Numai cât, pe teritoriul engles, în loc să se vadă frumoșii cai din Franța, sânt mai mult oi și vite, din aceiași speță, de almintcri, ca și speța care trăiește de cealaltă parte, în Franța. Dar în Anglia, ca în nicio altă țară, nu se usucă niciodată iarba, așa de frumoasă, așa de fragedă, așa de primăvăratecă, pănă în căldurile de August ale verii, pănă în toamnă, când totul a perit în alte părți, și pănă în iarnă, care pe continentul european distruge vegetația.
Iubirea aceasta extrordinară pentru pajiște se păstrează de altminteri și în orașe.
Londra nu are grădini publice, în sensul nostru, ci parcuri mai mult sau mai puțin bine îngrijite.
Englesului îi place copacul bătrân și viguros, care aduce aminte de timpul druizilor, când vâscul stejarului era considerat ca un element al cultului. Nicăiri în lume nu se va găsi iubirea pentru bătrânul copac care se întâlnește în Franța și Anglia.
Dar mai mult chiar decât copacul, pe care l-am văzut așa de frumos înflorit, la Cambridge mai mult decât la Oxford, Englesului îi plac parcurile de iarbă proaspătă, în care, chfar în mijlocul Londrei, pasc oile.
Felul cum s’au făcut aceste parcuri, îmi spunea d. Cio-tori, atașatul nostru de presă la Londra, un Român din cei mai spirituali, și, dacă nu s’ar supăra, aș zice: din cei mai ghiduși, cum este și simpatica sa înfățișare, este următorul, pe care l-a aflat de la Engles.
II întrebase: „De ce aveți d-voastră parcuri așa de frumoase, pajiști așa de proaspete și totdeauna verzi. Aș dori și eu să am în țara mea. Cum faceți?”. EnglesuLi-a răspuns: foarte ușor: „ari întăiu locul, pe urmă sameni sămânța de iarbă, sămânța crește, o uzi, aștepți o sută cincizeci de anE și pe urmă ai pajiștea”.
De fapt parcurile sânt extrem de vechi, și cer o îngrijire nocontenită.
Terenurile acestea cu iarbă proaspătă au fost căpătate printr’o operație foarte folositoare pentru frumuseța Angliei, dar care supt raportul social e mai puțin demnă de laudă. Acolo erau sate pe vremuri, în secolul al XVIII-lea; dar nobilimea englesă a cumpărat aceste sate, a distrus casele, a făcut castelul și împrejur au lăsat terenuri întinse, care au devenit parcurile de "astăzi. De sigur că existența parcurilor este una din căușele pentru care Londra este un oraș atât de aglomerat, cu atâtea cartiere suprapopulate» unde trăiește o populație în Gea mai mare miserie.
In afară de deosebirea aceasta, America iți iese înainte ca un oraș, un oraș încă neînchegat, foarte întins, care așteaptă forma sa definitivă și o armonie la care nu s’a. putut ajunge pănă acum, pe când Anglia presintă mai ales satul ei sau, mai exact, o colecție de case, acoperite cu țigle roșii, mai vechi sau mai noi și, din loc în loc, ieșind de-asupra caselor, ogeacurile, coșurile care servesc pentru prelucrarea hemeiului. Casele fiind strânse, unele peste altele, impresia pe care o are cineva, prin fereasta vagonului, e ca și cum ar privi din înălțimea unui aeroplan. Și ceia ce atrage privirea îpainte de toate este vălmășagul acesta de roșu, vechiu sau proaspăt, pe care îl presintă acoperișurile. Biserica este cu deșăvârșire topită în mijlocul acestui foc de toate nuanțele.
Intre un. sat engles și un sat românesc nu poate să existe niciun fel de asămănare, cum nu există nici între satul frances sau satul mediteranean în general, și satul nostru. Eu declar, și nu fiindcă sânt Român, că prefer nesfârșit satul nostru, așa cum este, cu strada lui strâmbă,, noroiasă, cu bătătura, care este o nenorocire din punctul.
de ^vedere agricol, pe car6 săteanul o face așa de largă ca să aibă unde „învârti carul”; cu căsuțele albe, necontenit îngrijite, ci^ acele figuri în relief, care se fac apăsând în. tencuială cu tipare de lemn, imitate după sculpturile din vechile biserici și mănăstiri, mai ales din Muntenia, cu livezile, nu Lotdeauna bine îngrijite, dar, înainte de toate, cu acest centru pp care îl formează biserica, și, adese ori, mai ales în Muntenia, pe dânsa, covorul acela de picturi exterioare, care o încunjură. Așa ceva nu se poate vedea în Anglia, cum nici în America.
Cu toate acestea, în Anglia aglomerații rurale există, pe când în America nu există, fiindcă nu au la ce servi, findcă ar fi o piedecă la desvoltarea vieții economice a. țerii. Acolo e ferma. Ferme asociate și burguri, care în câțiva ani de zile se pot preface în adevărate orașe.
Deci, nici satele albe -ale noastre, nici roșia îngrămădire de case a Angliei, ci Casele sămănate în mijlocul pădurilor de odinioară și represinlând fiecare un centru de exploatare. Astfel, și supt raportul satului, >ca și supt raportul naturii, cea mai mare deosebire între Anglia și America.
In America, ochiul Europeanului, deprins a vedea castele în vârful unui munte sau agațate pe coastele unei înălțimi, deprins a vedea ruine, Urme din trecut cuprinse în piatra aceasta seculară,, rătăcește în zădar. Este setos cineva de trecutul visibil în monumente, și în America nu-l întâlnește. Când vi se vorbește de Casa lui Washington e, necontenit reparată, un fel de vilă de lemn, extrem de simplă. Câteva odăi joase; în interior arta din. secolul al XVIII-lea, întrebuințând toate metodele ei ca să acopere golul lemnului; șemineuri, cu puțin stuc, dau o impresie de locuință înstărită, nobilă. Pentru că Washington represintă, fără îndoiala, casa aceasta a nobililor înstăriți de care era condusă societatea americana înainte de războiul pentru eliberare. Pe urmă o scăriță, obișnuita scară de lcmnj foarte îngustă, în care piciorul Europeanului se simte totdeauna încurcat. Ea duce la odăile de dormit, care sânt în mansardă. George Washington, președiii-tele glorios, luptătorul pentru libertatea țerii sale, idolul .a două continente, a dormit și a închis ochii de veci în-tr’o mansardă. De-ăsupra, povârnișul acoperemântului.
Nu există nicăiri, în America, nici chiar când este vorba de cineva care a jucat un rol, cum a fost al lui George Washington, ceia ce numim noi o casă istorică.
Niciodată, în timp de trei secole, vre-un Qolon european în America nu s’a gândit să ridice o locuință fortificată. In locul acesteia este pușca fiecăruia, vitejia lui personală inițiativa lui în a~și apăra locuința^ este pădurea nestrăbătută și pustiul din jurul locuințzi lui. Pe când plăcerea cea mai mare pe care o ai, venind în Anglia, este că te găsești necontenit într’o lume istorică, respectată cum nu se poate spune, și în ce privește clădirile, și în ce privește copacii înșii.
O să vorbesc îndată de foarte frumosul orășel Ely, înainte de toate glorios pentru catedrala sa, anglo-saxonă, anterioară descălecării Normanzilor» mai veche» prin urmare, decât secolul al Xl-lea, prefăcută apoi în biserică romană, în biserică gotică, una din cele mai fi umoase, nu numai din Anglia, dar din tot cuprinsul Europei. Dacă vine cineva în această localitate, care se găsește în apropiere de Oxford, întâlnește nu numai acea minunată biserică gotică, din nenorocire prea îngrijită — totdeauna în materie de monument istoric trebuie să aibă cineva discreția, să nu repare prea mult, prea visibil—, ci, ieșind din catedrală, livada, grădina, care este acum ca pe vremea regilor nor-xnanzi, grădină plină de flori a căror speță e aceiași pe care o cunoștea și Gulielm Cuceritorul. Pentru că se cultivă acolo și flori locale și nu se face greșeala pe care am făcut-o noi, cari am înmormântat toată grădinăria noastră veche, grădinile de sistem engles, înlocuind pe ale noastre de odinioară, ca în Moldova, unde cu greu s’au aclima-tisat florile Răsăritului; am omorât, de altfel, vechii noștri copaci și i-am înlocuit cu copaci de pepinieră, cari trăiesc numai zece ani, In Anglia se găsesc pretutindeni copaci din cei vechi, și e acolo la Ely o rădăcină de glicină, poate cea mai mare din toată lumea, un adevărat trunchiu,
Monumentul istoric, deci, se găsește acolo în cadrul istoric, ceia ee este o învățătură pentru alte țeri, ca la Curtea-de-Argeș, unde’ vechea biserică, dată jos și refăcută bucățică cu bucățică de răposatul Lecomte du Nouy, în toate colorile care n’au existat niciodată, are în față palatul regal în stilul bisericilor din Moldova, iar zidurile împrejmuitoare au fost distruse, clopotnița a dispărut și de la mănăstire în jos se întinde un bulevard banal cu copaci pe cari locuitorii îi stropesc cu apă fiartă, pentru 9a să nu facă umbră caselor. In Anglia, când este, un monument istoric, el este într’d grădină istorică, cu copaci istorici și livadă istorică și chiar locuințile de azi, din pietate față de monumentul în jurul căruia_se găsesc, sânt refăcute după cele istorice, din acea vreme,
Cașul acesta din Ely este, fără îndoială, unul din cele mai frumoase, Nimănui nu i-ar trece prin minte să strice înfățișarea unei case prin alta disparată, făcută lângă dânsa, Dacă s’ar încerca acest lucru, s’ar întâmpla ca la Nurnberg; imediat ar interveni municipalitatea și n’ar permite,
Anglia este, înainte de toate, o țară adânc istorică, de adevărată viață istorică, nu contrafăcută; cum nici natura nu este contrafăcută, ceia ce ar da un resulfat caricatural.
Prin urmare, iată o deosebire foarte însemnată între Anglia și America, Avem a face, pe de o parte, cu o țară adânc istorică, pe de altă parte cu o țară lipsită de element istoric. Americanul nu este lipsit de simț istoric; el este, între câți oameni sânt pe pământ, cel mai doritor de a avea amintiri istorice, și aceasta se exprimă într’o forma care este une ori înduioșătoare, dar șl puțin ridicolă. De exemplu; Universitățile cele mai mari, cum e aceia din Princeton, sânt compuse toate din clădiri gotice, S’au copiat clădirile din Cambridge și Oxford, dar în proporții mai mari: unde la Oxford sau la Cambridge era o fe-reastă de cutare dimensiune, Americanii și-au zis: noi o să facem aceiași fereastă, dar odată și jumătate mai mare.
Deci, oriunde poate, Americanul construiește în stil ve-chiu. Face biserici romane și gotice, în care așează labora-torii de chimie sau institute de fîsică: zidește imense bi--serici, dar, când se uită cineva pe ferești în clădirea luminată electric, vede studenți suind și coborând scări largi, pentru că interiorul nu corespunde de loc cu exteriorul.
Iubirea pentru tot ce e vechiu este una din căușele principale pentru care Americanii au cele mai frumoase mu-see din lume. Niciodată frumuseța istorică europeană nu întâlnește .atâta prețuire cât în America. Ceia ce se spune de obiceiu, că Americanul cumpără, fără știință șL fără gust, tot felul de pânze falșe din Europa, nu este adevărat, Se întâmplă une ori^cum se întâmplă și în Europa. Toată lumea știe că museul Louvre a cumpărat faimoasa tiară a lui Saitaferne și pe urmă s’a presintat un argintar evreu din Odesa, care a spus că el a făcut-o. Toată lumea știe că s’a cumpărat pentru un museu din Berlin cutare cap de ceară ca fiind din epoca Renașterii italiene și s’a văzut, după o bucată de ziar prinsă înuntru, că era făcut «pe la 1870. Toată lumea știe că, dacă pânze falșe „ale lui Millet” s’or fi găsind în America, alte pânze falșe s’au vândut în Franța și în Anglia. Să nu fim, prin urmare, prea severi cu Americanii în această privință. Ei sânt respectuoși pentru trecutul tuturor culturilor, se încunjură de monumente ale trecutului istoric ale oricării nații, cu o iubire aproape fanatică, de care noi, Europenii, sântem adesea incapabili. Nicăiri arta veche n’are temple așa de strălucite cum sânt cele americane.
De alminteri, când literatura americană a început, în secolul al XlXdea, Americanii au ales înainte de toate subiecte europene, mai ales istorice. Nimeni n’a iubit mai mult romantismul german, 'tastelele de pe malul Rinului, viața de acolo, cape a păstrat atâtea amintiri din e
Ani mediu, decât Longfellow; iar, atunci când a fost să des-crie viața de țară a Americei, el a preferat să imite pe Hermann și Dorothea, a lui Goelhe, în Evangelina. Iar Washington Irving a fost pasionat pentru Grenada, pentru Al-hambra și așa sq face că la Grenada este un foarte frumos otel care se numește Otelul Washington Irving.
Prin urmare, Americanul nu urăște trecutul, dar îl doare că nu-l are. Și dintr’un trecut de acum câteva decenii face un element de căpetenie în viața lui.
Când am fost la Washington, voiam să văd localitățile din împrejurimi. Avem o zi neocnpată. Dar unul din colegii miei de la Washington mi-a spus: nu, trebuie să te duci neapărat să vezi locul unde a fost bătălia cea mare dintre Nordiști și Sudiști. M!ara dus să văd acest câmp de bătălie. Pădurea de monumente e compusă din ceia ce deosebite regimente și localități au consacrat ca banale clădiri de cimitir elementelor care au luptat acolo.
Neavând ceva de arătat, neputând zice, cum zicem noi, când sântem inteligenți, străinului care vine la noi, să meargă la Curtea-de-Argeș, la mănăstirile din Moldova sau la cele din Bucovina, Americanul te duce la câmpul de bătălie de acum trei șferturi de veac sau îți recomandă să nu uiți să vezi casa lui Washington. E tot ce poate presinta, dar aceasta înseamnă iubire și pentru un trecut pe care nu-l are, pe câtă vreme Englesul trăiește în trecutul lui.
O explicație, care nu e grea, în ce privește pe Americani. Americanii sânt creatorii, printr’o viață populară, harnică, plină de risc, gata de orice sacrificiu, a unei civilisații pe care o simt adânc a lor. Ei n’âu adus, ca elemente materiale, nimic de aiurea. America nu e față de Anglia ceia-ce Constantinopolul lui Constantin-cel-Mare a fost față de Roma. Când Constantin-cel-Mare a creat Constantinopolul, el a înțeles să mute Roma acolo și a făcut ceia ce a făcut mai târziu Carol-cel-Mare, cu palatul din Aachen, când a cărat materiale din Italia. Americanii hu venit cu mânile goale, în deplină sărăcie, fără nicio zestre de acasă; zestrea trebuiau să și-o facă ei acolo. De aceia, sânt rari oamenii de rău gust, ca mine, cari, venind în America, declară de la început că nu vreau să vadă fabrici, care sânt o ispravă americană de care cei de acolo sânt foarte mândri. Dar eu n’am vrut .să văd fabricile fiindcă sânt locuri de chin omenesc acele minunate usine. Dar Americanii apasă, înainte de toate, pe importanța usinelor și se mândresc cu „Napoleonii” industriei lor. Cum ceilalți au Napoleoni cuceritori, ei au Napoleoni constructori și producători.
Prin urmare, America nu poate să aibă rostul istoric pe care îl are Anglia. In America, orice lucru se simte că este nou, cu toate că l-ar dori "sprijinit pe ceva vechiu. Dar ei sânt creatori de biserici gotice, de Universități în același stil gotic, imitatori ai tuturor literaturilor europene, importatori de profesori din Europa., pe cari îi țin în condiții strălucite trei luni de zile în Universitățile lor, și-i trimit acasă plini de bani,— daf trebuie să stea la ei trei luni. In această viață americană, plină de ispravă, isprava este de ieri și ei se mândresc cu ceia ce ea poate să deie pentru onoarea și gloria lor.
Când se gândește cineva la ce au găsit, la ce primejdii au întâlnit, la câte greutăți au trebuit să învingă, se poate zice că Americanii au organisat în câteva veacuri ceia ce Europa a făcut în milenii. Și e firesc, atunci, să se vadă pro-visoriul, înseilatul. Deocamdată orașele lor sânt grupe de case; oameni bogați cumpără cartiere întregi pentru a le distruge. Un cartier frumos din New-York este condamnat la moarte pentru că Rockefeller vrea să facă acolo o grădină. Și toate se fac în câteva luni de zile.
Catedrala de la Pittsburg urmează să aibă treizeci, patruzeci dn rânduri. întrebam dacă pănă la toamnă, o să fie gata. Mi s’a spus: nu, în primăvară chiar.
In cutare alt oraș s’a făcut o splendidă bibliotecă. In față e o piață, care represintă sume enorme, pentru case ex-propiate. In fund, Museul Rodin, dar, pentru Că alături e o mare fabrică, stricând perspectiva Museului, donatorii au cumpărat totul și vor dărâma imense construcții numai pentru a permite o mai mare perspectivă.
Este o plăcere să se vadă, cu o astfel de activitate, atât de mult sens de solidaritate umană, atât de multă înțelegere pentru faptul că nimeni nu trăiește pentru sine, ci toată: lumea trăiește din societate, prin societate și, prin urmare, pentru societate. In loc să fie acolo doamne snobe ca la noi, care pradă bisericile pentru a împodobi odaia lor de culcare, în care nu pot dormi fără îngeri din secolul al XV-lea lipiți de părete, se văd averi imense cheltuite, pentru a prăda Europa în folosul museelor americane.
întrebuințez cuvântul de „pradă”, pentru că în cutare mu-seu vezi o foarte frumoasă frescă, strămutată într’un castel din Franța, precum îți indică catalogul; dar nu se zice care, pentru că probabil donatorul are intenția să mai cumpere și alte fresce.
In Anglia lucrul este cu totul altfel. Anglia este o țară, fără îndoială, făcută de Englesi, dar de multe feluri de „En-glesi”. Au fost întăiu Celții, popor de civilisație destul de înaintată; au venit apoi Romanii. Peste opera Celților și a Romanilor au venit Anglo-Saxonii, ceia ce înseamnă o a treia civilisație. Au venit apoi Danesii, cari au cucerit anume părți ale Angliei, și un nou strat, ștratul regelui Alfred, s’a adaus peste cele trei de la început. Au venit în fine Normanzii, la jumătatea secolului al Xl-lea, și au alipit b nouă civilisație. Biserica din Ely represintă, astfel, un foarte vechiu strat normand, asupra căruia se adaugă pe urmă frumuseța bolților gotice. Fiecare epocă măreștfe.
Cele două mari orașe universitare, Cambridge și Oxford, nu s’au făcut de-odată. Nimic mai interesant decât să vezi cum s’au creat orașele acestea, din care Cambridge a rămas aproape numai pentru Universitate, pe când Oxford are și un oraș modern, care face să nu vezi destul de clar liniile vechilor colegii, în parte prefăcute. Unele sânt Sri legătură cu biserica vecină, episcopală; altele a fost fundate de cutare nobil sau de cutare rege și pănă târziu, în secolul al XVII-lea, sunt creațiunile acestea regale. Pe lângă creațiunea lui Henric al VlII-lea dc la începutul secolului al XVI-lea, sânt .altele de pe vremea regelui Carol I-iu,' a reginei Maria-Henrieta.
Câtă deosebire între Universitatea cum o înțelegem noi și cum o înțeleg Englesii! Când voiu vorbi despre cultură, set va înțelege mai bine această deosebire. Deocamdată, iată marele contrast față de sistemul nostru. Noi am pus Universitatea drept în mijlocul orașului. Cam la fel au făcut Francesii, cari aveau vechea Sorbonă; de câte ori vorbesc de dânsa, mă prinde o duioșie deosebită. Era negarea pretenției și triumful simplicității, era legătura cu trecutul, în forma cea mai expresivă și mai simpatică. Ferit de zgomotul cel mare al Parisului, întrai într’o curte în care erau căsuțe mici de cărămidă; sui ai o scăriță foarte îngustă și ajungeai, câ și în colegiile englese, la încăperi care erau și sale de cursuri și cămăruțe de bibliotecă. Nimic mai frumos decât să fi văzut grupuri de câte zece studenți, dintre cari opt străini și doi Francesi, ascultând pe Monodj Bămond, Giry. Scărițile acestea reservau une on c surprisă. Era un coleg român, care avea obiceiul să-și copieze tesele._ obținând cea mai mare laudă. Secretul lui era să culeagă dintr’o carte veche, pe vremuri foarte bună, dar de care toată lumea uitase, așa încât adesea profesorul îi spunea: „Da, d-ta revii asupra unei vechi teorii, dar ai exprimat-o într’o formă bună”. Intr’un rând judecam pe colegul acesta al mieu, pe când coboram scara. Am făcut câțiva pași și l-am zărit pe dânsul. Ce a făcut guvernul Republicei? A ras toată această amintire a trecutului și a făcut o mare clădire americană^ foarte antipatică, nesănătoasă, plină de încurcături, în care profesorii așteaptă într’o biată odăiță, un adevărat culuar, fără lumină și fără aier, înainte ca să poată întră într’un. amfiteatru care s’a dovedit, peste câțiva ani, insuficient. In Anglia clădire este adausă lângă clădire, o epocă și-a pus pecetea lângă o altă epocă. întregul este foarte interesant,
«de și une ori incomod. De exemplu obiceiul curios, când este o adunare sau un prânz, să-ți lași pălăria și haina în-tr’un loc al pătratului de clădiri. Doamnele sânt, natural, în toalete de seară, poate a plouat; sânt silite totuși să străbată toată curtea ca să ajungă la partea cealaltă, unde este ^adunarea. Lucrurile nu^se mută niciodată; este un haos pitoresc, creat nu prin voința omului, ci prin potrivirea 'veacurilor, ajungând totuși la o relativă armonie.
Anglia aceasta, sprijinită pe atâta civilisație, totdeauna veche și totdeauna nouă, a păstrat toate formele trecutului, punând într’însele toate necesitățile prezentului. Este una din cele mai mari minuni omenești. Pentru că noi trăim prin aceia cari ne-au precedat și pentru aceia cari vor -veni după noi. Ce însemnăm noi? O generație, un moment în viața unei națiuni. Noi ne confundăm cu pământul, alții răsar după noi. Moartea este o fatalitate grozavă când te gândești numai la tine, dar este un lucru indiferent când te gândești la desvoltarea unei nații sau a omenirii. Când vezi aceasta nu numai îu paginile istoriei, ci și în pietrele așezate unele peste altele, în instituțiile crescute una din alta, simți cum o societate poate să fie indevStruc-tibilă.
De aceia, de câte ori în America auziam că sute de mii și milioane de locuitori fără lucru se adună pentru o demonstrație, de câte ori erau atacate clădirile comuhei sau Ale guvernului de aceste mase exasperate de foame și întețite de agenții Sovietelor, de atâtea ori mi se strângea inima pentru viitorul splendidei civilisații americane. De câte ori însă a venit vorba în Anglia de uneltirile Sovietelor, cu ambasadorul lor cu tot, de atâtea ori ajungea să privesc fațadele cenușii de la Cambridge și Oxford, ca să-mi dau sama pe ce continuitate istorică se ridică spiritul generațiilor noi, si ca să nu-mi fie frică pentru civilisația en-jjlesă și, printr’însa, pentru civilisația lumii.