America și românii din America/Șapte conferințe/4. Literatură și artă
Ⅳ.
Literatură și artă.
Sânt și acum, clin nenorocire, persoane care cred că America n’are o artă și o literatură a ei, ceia ce este o foarte mare greșeală. Se va vedea că -artei și literaturii Americei li se pot aduce oarecare critici; criticile sânt îndreptățite, dar trebuie să avem în vedere că este o artă și o literatură care a apărut târziu, care o bucată de vreme a dibuit, a făcut greșeli, și cea'mai mare greșeală a fost de a fi repre-sintat ceia ce a văzut și a cetit din arta și literatura altor țeri. Critica ce li se poate aduce Americanilor este că an fost în această fașă prea buni elevi. Eu, care n’am fost un escelent elev, recomand tineretului să fie buni elevi, dar cu măsură. Americanii au fost escelenți elevi ai Europei, și se simte. Această greșeală se îndreaptă; nu e îndreptată în întregime, dar în mare parte.
Așa cum împărțim noi de obiceiu lucrurile, ne gândim: cutare lucru s’a făcut într’o țară și într’o limbă, prin urmare acest lucru esle al ferii aceleia. Aceasta nu e adevărat; orice lucru este al spiritului cate este într’însul. Se poate întâmpla ca o operă literară să fie în limba unei țeri cu spiritul altei țeri. De exemplu poesia d-rei Elena Vâcărescu este românească, de și scrisă în franțuzește, pentru că spiritul ei nu e fără îndoială cel frances, care e cu totul altul; sau jocul cutării actrițe românce din Paris e joc românesc, dacă scena e francesâ, nu înseamnă că și jocul e tot frances.
De șigur că,. în această întăie fașă, America a dat ceva Europei, dar nu și-â dat ei. Datoria de căpetenie a unei teri și a unei nații este- însă ca, atunci când face artă și literatură, să dea umanității prin ea, adecă începând de la ceia ce e ea, de la mediul natural, de la elementul, etnic, istoric, de la împrejurările presente, ceia ce o categorie de — să-mi iertați cuvântul — de imbecili moderniști de la noi numesc „vegetativul etnografic”, probabil din causa enormei cantități de vegetale care li populează craniul, și acest niime revine de câte ori se vorbește ele artă și literatură.
America n’a avut „vegetativ etnografic”. A vrut să facă într’un moment pictură așa cum se făcea la Barbizon, în Franța, în felul lui Millet și Gorot, și a izbutit, dar noi am fi dorii" ceva mai stângaciu, mai primitiv, dar mai expresiv, mai capabil de desvoltare. Un lucru repetat In artă și literatură nu există; există numai lucrul care ereiază, care dă'O direcție. Urr templu, grecesc, făcut de nu știu -câte ori, în timpul Renașterii sau în cutare oraș-american pentru musee sau biblioteci — pentru -teatru mai puțin, fiindcă teatrul n’are niciun fel de influență în America—, nu e un lucru nou, și noi zicem: l-am mai văzut la Parthenon, Miliardarul american răspunde însă : se poate, dar acela are numai atâția metri pătrați, pe când la noi este de o sută de Ori mai mult. Cum am cunoscut- un amator de tablouri, mort acum câtăva vreme, care avea în colecția lui tabloul unui pictor cunoscut. I s’a spus: „bine, dar Qriginalul e aiurea!”.Și el a răspuns: „Intăiu, contest că acela este originalul și, al doilea, a,l mieu este ceva mai mâre”,
Voiu presinta arta și literatura americană după o metodă Care e de sigur nouă și pe care o cred bună. Am înfățișat-o și într’o carte care se numește „Arta și Literatura Românilor, sintese paralele”, „L’art et la litterature des Roumains, syntheses parallâles-”. Inhăuntru, pentru fiecare epocă, este vorba de arta -și literatura ieșind" din aceiași mentalitate și sentimentalitate a societății. EI o încercare pe care am continuat-o și în alte conferințe aici, și mă gândesc la o „Istorie generală a literaturii și artei universale presintate în sintese paralele”. Din sufletul uman, într’un anume loc, într’o anume țară pleacă în-tr'o direcție o literatură și în alta o artă. Tehnica literară și tehnica artistică fără îndoială introduc deosebiri; pe de altă parte o literatură este un organism, arta efcte și și e«i un organism, care datorește ceva elementelor sale proprii, dar nu e mai puțin ade^rat ca„ în linii generale, preș in tarea aceasta paralelă a două lucruri care-iese din același izvor sufletesc presmtă foarte mari avantagii
înainte trebuie să Vorbesc însă — dq și aceasta va ocupa câteva minute și acei cari se interesează de literatură în limba englesă, de arta așa cum o înțelegem noi., de arta contimporană, ar fi nerăbdători să ajung a vorbi de literatura americană în limba englesă, de arta americană, modernă, din secolul al XVIII-lea și al XlX-lea, fiindcă nu există artă americană înainte de a doua jumătate a secolului al XVIII-lea — trebuie să vorbesc de arta indiană, și de ceia ce putea fi literatura indiană.
Este imposibil să desfac pe vechii locuitori ai unui pământ din desvoltarea lucrurilor petrecute pe pământul acela. Lumeți e de obiceiu foarte crudă pentru acești înaintași. cari sânt adese ori niște învinși, niște distruși în cea mai mare parte; dar tocmai fiindcă sânt învinși și fiindcă sânt distruși, noi, cari am fost foarte adese ori învinși pe pământul acesta, și atâția au încercat să ne distrugă de pe pământul nostru, dar n’au izbutit pănă acum și nu vor izbuti^trebuie să avem un sentiment de simpatie pentru Indieni.
Am spus că e vorba de o artă liniară, geometrică, importată din Asia, pe calea pe care am indicat-o în precedentele conferințe. Am arătat că este o artă europeană de Sud, trecută prin Asia Mică în regiunile sil>o~ rime și manciuriene, și suind apoț în spre strâmtoarea de Bchring.
Un lucru însă n’am Spus: că arta aceasta este de o vâri date "Infinită. Ea nu se manifestă numai în covoare. In costum nu în momentul de față, dar aceasta nu înseamnă că nu s’a manifestat cândva și în costum; n’a-vem nicio înfățișare a Americei în momentul cuceririi de •de către Spanioli a Mexicului și Perului, și nu știm exâct cum erau îmbrăcați Oamenii atunci, iar câteva indicații literare nu înseamnă nimic: astăzi, fără îndoială, este îmbrăcămintea spaniolă a secolului al XYI-lea mutată în America Când mi s’a înfățișat șalul cel mare care acopere Ir ei șferturi din trupul cutării femei indiene, am spus: e foarte probabil același șal careiormeaza principalul element de cochetărie și în Spania și la Veneția. Fustele largi, polcu-țcle st ’ân e stângaciu. strimt, desagreabil pe trup arată imitația europeană. Eu cred că un popor care se arata atât de artist în covoare h’a putut să aibă o astfel de îmbrăcăminte la început. Prin urmare vechea îmbrăcăminte de la început a fpst părăsită. De sigul că în pământ nu poți găsi nimic pentru acest domeniu; în pământ găsești materialul care se păstrează, prea rare ori lemnul, ci olăria, obiectele de metal și de piatră.
Dar Indienii nu-și arată gustul pentru artă numai în sitât: tot ce pun pe ei, tot ce se găsește în coliba lor, are mn clement de artă Ei au creat o artă unica a penelor^ de vultur, de papagal și alte' păsări, cu care formează un fel de mantie de un foarte frumos gust în alegerea Colorilor.
In ce privește clădirea, Indienii au în unele părți clădiri foarte remarcabile; însă în America centrală și sudică, și mai ales în Mexic. Face să se vadă Mexicul pentru templele indiene păstrate pănă acum. Se întâmplă și 'astăzi sa se descopere, în adâncimile unei păduri nestrăbătute, urmele acestei arhileeturi Astfel în timpul din urmă urs. aventuner 9. văzut un întreg sat indian, părăsit de nu știu câte secole.
Cât despre corturile Iudienilor din Nord sau căsuțele dn argilă ale Indienilor din Ari zona, sânt în ele -elemente cu-rioasej dar nu de artă~
Ca literatură, Indienii au avut fără îndoială cântece populare și legende, dar acestea hu le-au strâriS nici ei, și nici alții pentru că a fost, mult timp, un despreț fără mai'geni față de sălbateci. „Ce poate ieși din mintea sălbatecului!” Omul cu carte are acel despreț nesfârșit pen-cel fără carte, fără a-și da sama că înțelepciunea n’are-a face cu cartea.
Prin urmare oamenii aceștia fără carte, fără școli, carir în unele regiuni n’aveau măcar materialul pentru a putea scrie, își însemnau evenimentele cronologice cu noduri, cum înoadă cineva un colț de batistă pentru a nu uita un lucru, sau întrebuințau tot felul de figuri In Mexic s’au găsit foarte interesante „scrisori” de acestea, pre-sintăiri religioase sau istorice făcute- prin figuri foarte complicate, oonfuse, monstruoase, caricaturale și înspăimântătoare. In urma săpăturilor ce se fac, iese necontenit lucruri pe care mintea noastră nu ld poate înțelege. Oricum, legendă, poesie trebuie să fi existat.
Și, fiindcă e vorba de elementul acesta _barbar, sălbatec,, primitiv, înainte de ivirea unei arte și unei literaturi americane, nu există în Statele-Unite ale Americel o artă neagră; pe aceia o caută cineva în Africa. Sânt lucruri foarte-interesante și în insulele Oceaniei, unde trăiește o populație de coloare amestecată, producând lucruri extrenl de interesante, mai ales ca stilisare. TJnele musee din America, precum e cel din Chicago, au bogate colecții de lucruri din Melanesia.
Există țnsă, dacă nu o poesie neagră — mai curând aș crede că există^ dar n’a fostculeasă—, o poesie în dialectul negru al limbii englese, așa cum e vorbită de negri.
în Amerița, o poesie care une ori întră și în antologii.
Spuneam că. rpusica negrilor joacă un rol .foarte important. E cântecul dureros al celor cari merg cu vasele pe Mississipi, al oamenilor puși la muncile cele mai grele.
Negrii aceștia', întrebuințați fa funcțiuni servile, au păș-trat o duioșie a sufletului care se exprimă în acea musieă a lor, mult mgi interesantă când o auzi la ei, cari lucrează din greu, decât atunci când e adoptată dej albi și potrivită pentru nevoile unui Cafe Concert sau într’un film vorbitor. Ea are note sfâșietoare une ori, impresionante prin durerea ce o exprimă.
Acum vin la ceia ce fără îndoială are o nesfârșit mai mare importanță decât ce au făcut rasele pe care le numim pe nedrept inferioare, pentru că cine știe ce ar fi ieșit din rasa roșie dacă ar fi avut putința de desvoltare a raselor celorlalte. Nu poți să judeci niciodată o rasă asasinată, și aceasta a fost o rasă asasinată, și în ce privește civilisația ei.
Vin deci la prima perioadă a artei și literaturii ame-i ricane dc caracter anglo-saxon, de și erau și în acea vreme în America atâția Olaiidesi, Scandinavi, Irlandesi și Germani.
Cel d’intăiu caracter șl manifestării sufletești a literaturii și artei așa-zise anglo-saxone din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea stă în caracterul ei practic și realist.
Dar este o» întrebare preliminară care s’ar putea pune: de oare ce Europenii au fost, în colonii mai mici sau mai mari, răspândiți în toate părțile încă de la ^1500 și ceva, de ce trebuie să așteptăm pănă în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea ca să avem o literatură și o artă? Ce a fost pănă atunci?
A fost o vreme de răspândire, de lupte cu sălbateci, de. muncă intensă. N’aru fost orașe și nici ceia ce putea da jnai târziu orașul. Orașele sânt'târzii, făcute la întâmplare.
Pe cele d’intăiu lerau făcut Francesii și Olandesii; Mon-treal, Quebec, Noul-Amsterdam (care va deveni: New-Yor-kul), Noul Orleans nu s’au făcut de Anglo-Saxoni, ci ei le-au moștenit.
Orașele sânt astfel, de funjdațiune latină sfiu neerlandesă. Neexistând orașe, nu s’a putut avea ceia ce un oraș poate da ca artă și literatură. Gândiți-vă la un pictor care ar fi vrui sa facă portrete: ce viață -ar fi trebuit să ducă! jar fî trebuit să se suie pe căi și să străbată spații imense pănă să ajungă la vre-un fermier ca să-l întrebe: „Vrei să-ți fac portretul d tale?”. Evident ca fermi rul i ar fi răspuns: „Dar de portret îmi arde "mie în momentul de față!”. Ce putea fi un portret pentru dânsul, om muncit, ori pentru nevasta lui, îmbătrânită la treizeci de ani în munca grea! Portrete fac oamenii bogați și frumoși sau cari se cred frumoși, cum se crede societatea celor ou bani. Pe atunci oamenii aveau alte griji: să-și asigure viața, să întemeieze o familie, familii formidabile cum noi n’a-vem ideip: de exemplu a murit la începutul veacului al XIX-lea un bătrân de nouăzeci de 'âni care a lăsat cinci sule de urmași. In aceste condiții de traiu nu f^ci artă și literatura- sânt mvoile omenești fundamentale care cer toată truda £i grija Oamenilor.
Dar n’a fost nici poesie populară. De ce? Aici se impune o explicație interesanta pentru însăși noțiunea generala a poesiei populare. De ce atâția oameni cari au trăit la țară, cari au văzut cele mai frumoase apusuri, cum sânt cele din America, întrecând și apusurile noastre, n’au avpt poesia lor? Pădurile însă nu sânt ca ale noaătre; sufletul pădurii a fost izgonit de la cea d’intăiu lovitura sălbatecă barda; e o pădure fura cântec, fără păsări, ^.ceste păduri, aceste câmpii nesfârșite, imensele' râuri, oglinzile dfe argint care sânt lacurild uriașe-.ale Americei pol inspira o poesie populară, dap n’au fost păistori în America. Vita e lăsată singura în pădure, după ce i s’au pus zurgălăi la gât. Pănă astazi o întâlnești la distanțe foarte mari de locui unde stă stăpânul, ferma. Păstor, deci, care să-și petreacă toată viața la -câmp, nu există. Sânt turme științifice, cu ciobani științifici cari trec pe urmă la fabrici științifice, la Armour, -din Chicago, dar păstoria primitivă, simplă, poetică, plină ele neajunsuri igienice, dar plină, fără îndoială, și de atâta- farmec poetic, nu există. Astfel, «America nu va avea poesie populară. Singura p° car’ o poți auzi & aceia a imigranților. Se poate întâmpla, ca, de la fereasta unei case de lemn, Unde s’au succedat cine știe câți locui-toii, să auzi un cântec de pe stepele rusești, din văjle u-crainiene, o doină de a noastră, de și a doua generație va ^trica acest cântec de acasă, iar a treia nici n’o va mai cunoaște de fel. E numai atâta poesie populară câtă a fost adusa de imigranți și câta poate ținea în acest mediu cu totul nepotrivit pentru dânsa.
Ce putea fi însă literatura americană de pe la 1770 și pănă dincolo de 1800? Pentru a o defini, n’are cineva decât să ia în mână opera celui mai representativ exponent ca să întrebuințăm o expresie la modă al spiritului american din acea epocă; e vorba de Benjamin Franklin.
Cine e Benjamin Franklin? Un om de știința aplicată, dc descoperiri imediate, un om de oportunitatea momentului ridicata la valoarea unui principiu, și un om de principii care se coboară imediat în oportunitatea inamcn-lană. Nu-i place cum sânt făcut scările, coșurile caselor; atunci el se ocupă de edilitate în cele mai mici amănunte A fost Un om complect. Europa nu, mai avea, din timpul Renașterii, asemenea oameni: fiecare era specialist, cum și azi specialiști sântem mai cu toții. Anume lucruri refusăm sa le facem; ne -socotim umiliți când e vorba de a le face.
El însă, Benjamin Franklin, lacea de toate. Din corespondența lui, de cel mai mare in (eres, tradusă în franțuzește în trei volume, se Vede că nu a fost subiect contimporan care sM nu-l fi interesat Nicăiri nu face teorii prea înalte, nu se înfundă în filosofic; doctrinele acestea nu l-au atras. A venit Ia Paris, a văzut Revoluția francesă, nemilos de abstractă, incisivă, tăind tot ce întâlnește în cale' întocmai ca și compatriotul lui, Governor Morris, care a stal mai multă vreme acolo și a fost și represintantul oficial al Statelor-Unite, pe vremea când era. o chestiune de împrumut.
Memoriile lui Morris au fost tipărite, — există și o traducere francesă— și mentalitatea lui este absolut mentalitatea lui Franklin. Deci o singură mentalitate americană, mentalitate liberală. Egalitară? Știu~eu? Nu prea. In acea vreme, între negustorul american -și industriașul american era o deosebire, și tot așa era o deosebire întră industriașul american și simplul meșter. Doamna Trolope, Englesă, care a fost în Statele-Unite la începutul secolului al XlX-lea, spune că, la o petrecere, n’a văzut anumite persoane care i s’au părut foarte importante. întrebând de ce nu sânt, i s’a spus: „da, într’adevăr, sânt oameni fcarte bogați, dar, vedeți, nu sânt negustori, ci numai industriași sau meșteri Și prin urmare au pot fi invitați în societate”.
Prin urmare liberalism da, egalitarism nu. Nici acum,. Este numai o aparență pentru JEuropenî. Fiecare după munca lui, dacă vreți, dar fiecare lâ aceiași masă, aceasta în unele părți ale Europei se găsește, în unele ferme olandese de exemplu; în America însă, nu.
Franklin a arătat totdeauna o mare curiositate științifică, o curiositate aproape copilărească,. atât de puternică, încât a ajuns la cele mai importante descope- -riri. El n’a urmat nicio școală, și totușr a fost unul dintre cei d^intăiu alcătuitori de școli, precum fusese și Unul dintre cei d’intâiu creatori de norme edilitare și -unul dintre primii gazetari, ba chiar unul dintre cei mai buni tipografi din vremea lui; la început muncitor, patron pe urmă, într’o măsură nu prea strălucită. Căci niciodată Franklin n’a făcut parte din plutocrația americană. Era totuși priceput în afaceri; când se ț>ăteau EnglesiL coloniști cu Francesiit a fost aprovisionatorul armatei en-glese.
A ajuns la o filosofie practică pe care â pus-o și în-tr’un fel de decalog care nu e fără îndoială de natură să ne împiedece de a zimbi puțin. Sânt lucruri foarte burier dar pe care le știe toată lumea, și noi sân tem așa; de îndată ce, știe un lutru toată lumea, nu mai e bun; e bun numai ceia ce nu înțelege nimeni.
Franklin, într’o formă “patriarhală, a spus lucruri minunate. In general, pentru orice om cult, cetirea a două cărți ale lui Franklin este aproape o necesitate. Autobiografia lui, pe care n’a putut-o duce pană la sfârșit pentru că a început-o târziu și a murit Ja optzeci și patru de ani, cu o seninătate ca pe vremea filosofilor greci. Ultima lui scrisoare este dd toată frumuseța. ,.Autobiografia” a fost tradusă în toate limbile. Este apoi g lucrare de știință vul-garisată, Poor Richard’s Almanack, pe care Francesii au tradus-o supt numele de „Science du Bonhomme Richard”, în care „nenea Richard”, am zice noi, spune o mulțime de lucruri bune. Când eram în școala secundară, se dădeau premii cm multă îngrijire; Im Ministeriul Instrucției, la Prefectură se. gândiau să nu puie cine știe ce carte în mâna elevilor, și între premii, pe lângă unele cărți didactice foarte vechi pe care autorul nu le putea Vinde, și literatură bună și cărți de știință, printre care și aceasta a lui „Nenea Richard”, care putea să folosească și unui elev de liceu din Moldova-de-Sus. prin anii 1880-l890.
Iată omul care a represintat literatura americană.
El a represintat și jurnalistica, puțin deosebită de învățăturile lui „Nenea Richard”, pentru că omul mai are și pasiuni, și, când scrie o carte, se mai ștăpânește, dar, când face un articol de gazetă, mai puțin. Erau și pamfletari pe vremea aceia; dacă nu Franklin însuși, fratele lui,, care a și fost condamnat pentru un pamflet. Pe vremea când era condamnat fratele lui, Benjamin a continuat ziarul.
In ce privește arta din șceastă vreme, peisagiul american, pe'la 1780, n’are nicio importanță, cum în general nu are nici cel frances, peisagiul fiind numai întov- jșirea. unor personagii. La Watteau, la 'Boucher el este o grădină, un raiu artificial care încunjură 'păpușile omenești cele mai elegante și mai sprintene. Natura pentru natură n’a existat pănă în secolul al XlX-lea nici în literatură, de altfel.
Dar Rousseau? La 'Rousseau e un cas special: lacul de Geneva, Alpii; dar și natura lui Rousseau e de J:apt foarte artificială, foarte abstractă în fond. Mai târziu, la Cha-feaubriand chiar nu-totdeauna lucruri văzute, ci lucruri așternute de asupră realității, o tehnică de birou suprapusă pes^e o observciie foarte relativă și care dovedește o mare parte din imaginație. Mirosul sintetic al naturii întregi, parfumul ieșit din fiecare ponf, din fiecare floare, din fiecare brazdă tăiată îrt pădurea primitivă, farmecul multiplu și indescriptibil Care ne îmbată pe noi astăzi, câiid Ue rupem din viața orășenească pentru a ne cufunda în âceastă imensă natură din care sântem o mică parțe, cârd de-a dat lumii și care ne va cufunda din nou în brazdele ei, aceasta natură nu se găsește nicairi, nici în Europa în acea vreme. Declamațiile sentimentale ale bunului Bernar-din de St. Pierre nu-i pot ținea locul. Cum era să se ceară deci artei americane simțul pentru natură? Natura? Atâta suprafață de pădure câtă poate fi tăiată în atâta timp și care, dusă la fierăstrău, poate să producă atâta sumă Un râu? O posibilitate de a face o cascadă, punând în mișcare o moară sau același fierăstrău.
Dar omul în vremea aceia, era interesant. Oricare om și mai ales acel care avea bani sau, dacă mai era și erou, cu ^itât mai bine! Și cine nu se poate simți erou într’o epocă de eroism ?Dacă dorești tare un lucru, începi să crezi câ-l aL Atunci portretul omului distins omului de sus, al eroului, se impune. Avem astfel o serie întreagă, de portretiști. Cel mai important dintre dânșii poate fi celebrul Stuart, ale cărui pânze reprcsintă însă o imitație; a portretului engles.
Nu trebuie să uităm că trăim într’o vreme în care Anglia dă un Șir de străluciți portretiști, aproape geniali: Gainsborougn, Lawrence, Reynolds, cari, în ce privește adâncimea analiseiț puterea de expresie, meșteșugită, întrebuințare a colorilor celor mai delicate pentru a da teinul engles, a celor mai șerpuitoare contururi pentriL a desface liniile sprintenului corp al aristocrației englese,. în eleganta modă a secolului al XYIII-lea, n’au fost Inii cuți niciodată. Dintre dânșii cel din urma a găsit și teoria picturii și a presinlat una din cele mai interesante cărți în-acest gen. Anglia mai avea și un alt gen de pictură, de care America a ramas străină: răsfrângerea lumii prin ceață, razele căzând asupra mării, peisagiu cu desăvârșire nou, cu lotul altceva decât al lui Qaude Lorrain sau al Italianului Salvator Roșa. Peisagiul represintat înainte de toate prin personalitatea artistică genială, în crea-țiuni cu totul noi, care e Turner. Precum se știe, toată pictura nouă de peisagiu, care ține samă de aierul intercalat, pictura francesă în primul rând,, vine de la școala lui Turner și de la pictorii englesi cari pe la 1800, au croat această nouă vedenie și interpretare a naturii.
Va să zică: în fasa întăiu avem o literatură de caracter practic, moralisator, filosofic, patriarhal^ cum' e a lui Franklin. Și avem în același timp o artă de portrete individuale ori de grupe de familie, pe vremea când familia avea a foarte mare importanță»
După aceasta, la începutul secolului al XlX-lea, pănă pe la 1840-l850, este' o nouă fașă în cugetarea și simțirea americană. Aceasta își găsește expresia mai puțin în literatură decât în artă.
Acum, când un popor vrea neapărat să aibă o literatură și o artă într’o anume vreme, el poate presinta un număr oarecare de nume fără niciun fel de valoare deosebită. Nu e vorba însă de ce se. poate presinta astfel, ci de ce a rămas în desvoltarea civilisației umane. Pentru epoca aceasta, dacă s’ar întreba cineva care nu e American, ar fi foarte împiedecat să spuie un nume. E doar vremea când se creiază societatea, când se întemeiază Statul, când luptă spiritul lui Jefferson cu al celorlalți^ când industria începătoare este în războiu du viața de îermă, alt fel dc. traiu și de concepție a vieții. Pe o vreme turburată, Constituția trebuia să se schimbe; erau chiar unii cari voiau să o răstoarne cu desăvârșire. Atenția Americei era, apoi, îndreptată asupra Europei, din causa lui Napoleon, de la care a avut America Louisiana. O adevărată literatură pe vremea aceasta nu o găsim, esceptând pamfletul politic. De sigur ar fi interesant să se caute acelea care au o valoare literară, căci foarte adese ori pamfletul are valoare literară. Oriunde se pune suflet omenesc mult, ori cugetare, ori pasiune, valoarea literară vine de la sine. In gazetele care presintă procese criminale, se întâmplă să se afle unele admirabile scrisori de femei care se înfățișează juraților. Acum în urmă, în Franța, s’a tipărit o culegere de scrisori de femei din toate timpurile, femei care au făcut literatură și femei cărora prin cap nu li-a trecut să facă literatură, și colecția e totuși foarte interesantă.
In ce privește arta, pe vremea aceia ea caută să întrupeze anumite direcții religioase. Ca și în Germania, unde, pe la 1820, a fost un curent religios, mistic, înfățișând figuri diafane, senine, gesturi sacramentale, cu un fel de simplicitate impunătoare ‘în figuri, în mișcări a personagiilor sfinte; școala lui Cornelius și Overbeck.
Ceva corespunzător cu această școală, care nu se întâlnește în Franța decât într’o formă mult mai colorată, în pictura lui David, mai mult eroic- și une ori prinzând realități contimporane, cum e încoronarea lui Napoleon, se ^găsește ici și colo și în- America, dar rar, prin edificii publice americane, dintre acelea de care Americanii sânt mai mândri, de exemplu Congresul, adecă locul uîide se .găsește Camera și Senatul.
Tablouri de războiu, cu lupte cumplite, eroice în subiect, dar sărăcuțe în inspirație.
Perioadă nulă în literatură, slabă în artă. Dar Americanii contibuă a se satișface prin ei, adecă nu chiamă pictori și sculptori de aiurea, ca astăzi, când pictori europeni fac călătorii triumfale în America, precum a făcut, de curând, una, conaționalul nostru d. Stoenescu, din Cra-iova, care stă la Paris. E încă o epocă de autarhic americană, a unei societăți patriarhale care se mulțămește cu „producția indigenă”, cum o numesc unii snobi de la noi.
Pe urmă a venit altă epocă, aceasta de tot interesantă.
In perioada aceasta trebuie să vorbesc intăiu de artă. Arta a dat un picior «de foarte mare importanță. Un sculptor american de mare valoare nu e nici acum, din care causă _se comandă cea mai mare parte din sculpturi Ini străinătate, pănă la cetățeanul român cu nume unguresc căruia i s’a încredințat o lucrare, un fel de Partenon, într’un oraș de- provincie american, cu tot felul de ornamente sculpturale.
Acel pictor cu totul remarcabil are numai defectul, de care vorbiam la început, de a represinta o școală străină și de a pune pe pânză priveliști care nu sânt americane. E vorba de Georges Inness. El e din epoca marilor pictori francesi, cari au cunoscut natura de-a dreptul, la Bar-bizon, în pădurea de la Fontainebleau; acolo a lucrat o legiune întreagă de mari artiști cari au revoluționat peisagiu! în Franța, Corot, Millet, Diaz, școală de care e legat un pictor român, cu impietate acoperit de oarecare despreț al moderniștilor de astăzi, pe care însă întreaga societate românească p gala săvl apere totdeauna pentru geniul său care este în rândul întăiu adevăr, un încânte tabil și etern adevăr, Nicolae Grigorescu, Iuness. Insă mi e un Nicolae Grigorescu al Atnericei, pentru că n’a înțeles natura americană. Meritul lui Grigorescu este că el a prins lumina de la noi, a prins umbra pădurilor noastre, spiritul văilor care coboară prin podgorii; în el e întrupată în anume aspecte ale ei natura românească, Poate fi criticat pentru că din natura noastră a ales numai o parte, ca alături de carăle sale cu boi n’a pus și ceva automobile contimporane, dar acelea abia începeau șă apara, că, în loc de tnț pastor, n’a presintat un tânăr intelectual în propaganda agricolă sau industrială. El a preferai sa reproducă țerani și ciobani mai mult ciobanul decât țeranul, de și cine cunoaște tdată opera lui Gri-,gorcscu își aduce aminte și de un anume iarmaroc, cu toată populația specială mișunând acolo, tot așa precum a r -dat grozăvia războiului nu cu masele de trupe mergând la atac, cElii răzlețe figuri represeutative; el își auuce aminte de anumite scene din Normandia sau de lângă Parisul unde a trăit atâta vreme, de foarte frumoasele poitrete, de florile lui fragede și poate vedea că Grigo-rfescu nu era un fabiicant în sute de exemplare al acelorași tablouri de nuralitate cu boi albi și ciobani tran lafirjî, de feți frumoși și păstorițe, ci un. pictor în cea mai înaltă concepție a cuvântului.
Inness nu e așa; el face numai copăcei, supțiri din păduricile americane. Doar în peisagiile acoperite cu brumă p C încercare de a se apropia de solul lui nativ, fără să-i fi aflat însă toate secretele.
Literatura acestei epoci are exact același caracter. Americanii sâni și pe vremea âceasta, dar cu deosebire în fasa de astăzi, călători. Numai cât azi călătorește înainte de toate miliardarul de toate vrâstele, fetele frumoase și bogate, inteligente și culte foarte adese ori, care se întâmplă să ia în căsătorie pe cine știe ce scăpătat nobil maghiar sau vre-un hobereau frances de provincie, care nu-i aduce decât o tinereță furtunoasă și datorii care se vădesc încetul cu încetul.
In vremea aceia însă călătorul american era foarte adese ori un intelectual. Nu debarca la Paris la otelurile cele mai scumpe, deci nu cele mai bune, ci dd obiceiu cele mai zgomotoase și mai nelocuibile, ci se ducea prin văile fluviilor germane, străbătea orașele și satele de pe linia Rinului, se interesa de amănuntele de artă, ori, visitând regiunile Italiei, respira și acolo mirezmele de trecut ale Europei, care nu se întâlnesc în America. Era adoratorul unor zei cari nu trecuseră. Oceanul. Intre aceștia unul este cu desăvârșire representativ, Longfellow. El a lăsat astfel o operă literară din cele mai întinse, în care întâlnești toate subiectele. Am tradus multe din poesiile lui pe vremuri, publicate întăiu în reviste și adunate în-tr’un volum neștiut, tipărit la Craiova, „Din opera poetică a lui N. Iorga”, cuprinzând traduceri din literatul rile străine. Se întâlnește acolo și o bucată așa de frumoasă ca a „Ceasornicului”. Intr’o casă prădată, mobila toată a dispărut, fereștile au fost sparte, ușile date de o parte, dar pe scări s’a uitat un ceasornic care încă merge și i se pare poetului că zice „totdeauna, niciodată; niciodată totdeauna”, și pe tema aceasta înseilează: Da, aici au fost mirese bucuroase în ziua nunții și lume din toate părțile adunată acolo, și petrecere și strigăte și cântece, dar ceasornicul de pe scară spune „Totdeauna, niciodată, niciodată, totdeauna”. Aici oameni au murit, cum oameni s’au născut, viața lumii a trecut prin odăile acestea și te întrebi: „lucrurile acestea au fost cândva sau nu?”, iai ceasornicul răspunde: „Totdeauna, niciodată; niciodată, totdeauna”.
Parfumul acesta de misticism german și engles se întâlnește în cea mai mare parte din opera, deosebit de atrăgătoare, a lui Longfellow.
Trebuie să recunoască însă cineva că poetul n’a mers în pădurile americane, nici pe brazda tăiată de plugul deschizătorului de pământuri nouă, ci simți im parfi^m complex în care ce este mai vechiu, mai rafinat, mai pregătit^ e de împrumut. Dar el a vrut, cu geniul lui, comprehensiv, să nu se țină numai în margenile înguste ale unei bogății lirice, și a scris, de exemplu, Evangelina, o foarte frumoasăț bucată, care ar merita să fie tradusă și răspândită în lumea noastră școlară, hrănită cu literatură de răspopiți și alți scriitori moderni, care e o curată otravă pentru suflet, cu tot talentul scriitorilor; duhoarea aceasta artificială, perversă, nu trebuie confundată cu mi-reazma adevăratei poesii.
„Evanghelina” lui Longfellow, dacă se uită cineva de aproape, samăhă cu Hermann și Dorotea a lui Goethe. Este vorba de un sat întreg izgonit pentru motive religioase. E-vangelina e o fată care pleacă din Acadia și întrebuințează cele mai mari silinți ca să ajungă a întâlni pe logodnicul ei. II va găsi pe un pat de spital, un bătrân în agonie1. Multor critici nu li place din causa împrumutului evident, din causa încercării forțate de a da literaturii americane un lucru pentru care ea nu era pregătită.
Altă dată, lui Longfellow i s’a părut că poate lua ceva ,din trecutul indian și a alcătuit atunci „Cântecul lui Hia-watha”, o poveste a Indienilor dfe pe Mississipi, plină de mentalitatea specială a Pieilor Roșii. Tot ceia ce imaginația simbolică a sălbatecului poate aduce, se găsește înăuntru. Fiecare pasăre, fiecare animal are un nume special indian, care întră în țesătura versului erigles.
Alături de Longfellow, este însă un scriitor în prosă care-i corespunde perfect. Cu totul necunoscut la noi, Washington Irving e autorul unor schițe în care sânt multe lucruri foarte hazlii. începutul humorului american se găsi o parte, acea care s’a păstrat, din traducerea mea, făcută la maj puțin de douăzeci de ani, am dat-o în revista Cuget Clar pe IuIIe-August 1930.
sește de fapt aacolo. In a lui „Carte de schițe” (Sketch Book of Geoffrey Crayon) o să întâlnim, de pildă, la Paris, o ^societate literară alcătuită numai din oameni de prima clasă, care se uită cu foarte mare despreț la alții de clasa a doua; cei d’intăiu vorbesc, cei de clasa doua numai din când în când spun și ei câte un cuvânt, iar la ceilalți li rămân cuvintele pe buze. După aceia altă societate unde cei «Ie clasa a doua vorbesc extraordinar de mult, dar alții, de clasa a treia, tot scriitori și intelectuali, nu zic nimic.
Acesta este genul humorului, une ori foarte subtil și delicat, al lui Washington Irving,
Influențat puțin și de „Ultimul dintre Abenceragi” (Le dernier des Abencârages) al lui Chateaubriand, el a scris și ceva în legătură cu Maurii dip Grenada, și de aceia e foarte iubit în Grenada și Spania. Pe lângă aceasta, a compilat Viața lui Mohammed, a lui Washington, a lui Columb, a lui Goldsmith. Irving este creatorul stilului presei americane, simplu, dar vioiu și isteț.
Alături de acești doi, sânt, formând o altă categorie decât a eclecticilor europeni, cugetătorii religioși și mistici, în versuri și prosă, ai Americei. Un Bryant și înainte de toate Emerson, cari concentrează tot ce văd, tot ce .aud, tot ce vine din afară către dânșii. Tot trecutul, tot pre-sentul, toate varietățile ființii omenești, toate aspectele naturii, toâte glasurile care se aud în afară, toate cele cari vin din lăuntrul omului, se unesc apoi într’un sentiment «Ie superioară armonie misterioasă. Sânt poeții universalității lucrurilor și ființilor. Două din cărțile lui Emerson stau în rândul întăiu al întregii literaturi contimporane. Dintr’una, pe vremuri, în revista mea „Floarea Darurilor” am dat câteva traduceri: „Oamenii representativi”, care trebuie pusă în legătură cu „Cultul Eroilor” al lui Carlyle, cu deosebirea că Emerson e mai delicat, mai discret, că izbește mai puțin auzul decât profetica vijelie a lui Carlyle; pe de altă parte, la dânsul nu sânt strigătele acelea voite de vulgaritate sfidătoare, unul din farmecele stilului lui Carlyle și una din primejdiile pentru imitatori.
Cea de a doua carte, care n’a fost tradusă niciodată îm românește și cred în nicio altă limbă europeană, este „Conduct of life” („Cum trebuie să trăiești”) minunat opuscul,, care ar trebui să facă parte din toate bibliotecile școlare.
După epoca aceasta vine cea de a treia care se continuă pănă astăzi, așa încât de la 1880 și pănă la 1930 se poate face o sfngură perioadă în literatura americană.
In această perioadă, Americanul se simte American și în artă și în literatură.
In artă, literatura Americei începe a se defini tot mai mult. Urmașii lui Inness (f 1893) în peisagiu, sânt mult mai Americani decât dânstil; pădurea, șesul, oceanul îi interesează mult mai mult, tipuri din societatea americană sânt prinse de acești artiști ai unei epoce nouă. In această vreme apar doi represintanți caracteristici ai artei americane, unul care- a fost descoperit nu de multă vreme^ care a răzbit cu multă greutate, un geniu timid, stângaciu, misantrop, lucrând pentru dânsul, nu pentru lume, așa încât nu poate să existe o oposiție mai mare decât aceia dintre el și acela al cărui nume e cunoscut pretutindeni, sunat din cele mai zgomotoase trâmbițe de argint ale notorietății,, n’aș vrea să zic ale reclamei, care l-au făcut cunoscut pretutindeni. Cel d’intăiu e Whistler (f 1903), iar celalt, pe-care-l știe orice American, ale cărui pânze se găsesc la locul de cinste în orice museu, care a făcut și fresce pentru palate, și portrete penfru toată lumea bogată americană— precum a fost, un moment, Carolus Duran la modă în Paris, și fiecare voia să fie zugrăvit de dânsul—, un om însă care, ducându-se în Veneția, era capabil să-și schimbe-imediat visiunea, Sargent.
Pictorii americani sânt astăzi foarte numeroși, museeler mari și mici, de acolo, sânt pline de producții americane, și pictorii sânt foarte mândri să însemne naționalitatea lor americană spre a nu fi confundați cu pictori englesU
Literatura acestei epoci vine toată de la câțiva oameni. In. poesie, nu atât de la scrâșnirile din dinți și visiunile eterice, de la Iadul și Raiul fantasticului, din temperament și voință, Edgar Poe, totuși un contemporan al lui E-merson, ci de la Walt Whitman (f 1892), poetul îndrăzneț, care întrebuințează versul de deosebite lungimi și cu deo-•seL’itâ armonie, amestecat cu prosă, un vers mai scurt, altul mai- lung, pentru ca să continue într’o prosă ritmată, Walt Whitman a pătruns acum în cunoștința tuturor, dar, când, acum vreo treizeci de ani, scriam un articol despre -dânsul într’o revistă din București, multă lume se va fi întrebat de unde am scos pe acest poet neștiut de nimeni.
Ceia ce impresionează la dânsul, este credința în viața Americei, în viața industrială, a Americei; e strigătul acela de optimism, de apel către viitor, și nu în numele căpitanilor industriei, ci în al maselor muncitoare. Pentru întâia oară vorbește America toată, din toate fabricile, despre toate ogoarele ei, unindu-se într’un singur glas prin "versul acesta zbuciumat, rupt, disarmonic, al lui Whit-man.
După aceia vor veni școli deosebite, dar nota particulară americană n’a mai perit din această literatură1.
Pe de altă parte, alături de poesia de strigăt a lui Whitman, intraductibilă, este o altă poesie, poesia pentru ea însăși, o poesie de ungher, de semi-obscuritate, o discretă poesie chinuită, scrisă pe bucățele de hârtii aruncate, pe •care pe urmă rude și prieteni, admiratori le adună. A fost o întreagă tragedie publicarea versurilor Emiliei Dic-kinson. Ea nu s’a gândit niciodată Că versurile ei vor fi publicate. Le însemna cu o scrisoare așa de grea de descifrat încât a trebuit să se unească prietenii ca să publice
wCea mai bună antologie a poesiei americane e cea din Oxford; The Oxford book of American verse, 18th to 20th centuries, chosen and edlted by Bliss Carman, Oxford (1927). O prefer aceleia:, americane, a lui Louis Untermeyer. numai puține versuri, pentru ca mai târziu să se revie cu toată opera.
Ca să se vadă, cum, alături de poesia zgomotului fabricelor, se putea face și poesia timidității în America, iată câteva bucăți scurte ale Emiliei Dickinson:
Și-abia eram în groapă,
Când lângă mine-au așezat
Un mort pentru-adevăr.
Răspuns-am: „Pentru frumuseță”.
— Fiind mort pentru adevăr,
Sântem ca frați, acuma.
Amici găsiți în noapte,
Pănă ce mușchiul ni-a cuprins
Și numele pe piatră.
Sau:
A pus o vrajă’n mine…
De-ați vrea să știți cuvântul
Mai bine vreau mormântul,
Decât să-l spun.
Voința ’ntreagă mi-a luat.
O, nu glumiți, răuvoitori,
Căci Domnul e stăpânitor.
S’o știți!
Pare că m’au înebunit.
De vreți să știți ce s’a ’ntâmplat,
Doar meșterul ce m’a creat,
V’ar spune.
Pe urmă:
A fost și râs, și mândră putere, și suspin,
A fost cosițe, plete.
Și flori și zbor de-albine,
Ce și-au făcut întregul cerc de viață și
S’au tot sfârșit cu bine.
In sfârșit:
Evlavios mi-l faceți.
In el voiu sta lung, așteptând
O judecată bună.
Și perina rotundă,
Și niciun zvon din blonde zări
Să nu-mi trezească somnul!
Vom regăsi aceiași notă, cu ciudate complicații de revoltă, la un tumultuos poet, care trăiește și acum, mergând din loc în loc pentru a face lecturi literare, Sandburg, de origine scandinavă. El represintă două lucruri cu totul deosebite, pe de o parte o poesie care, în discreția ei, samănă cu a Emiliei Dickinson, de exemplu:
Ingroapă-le și lasă-mi pace să lucrez.
Sânt Iarba și-s în stare să copăr orișice.
Să fie sus grămada, cum e la Gettysburg,
Să fie sus grămada ca ’n Ypres și Verdun,
Ingroapă-le și lasă-mi pace să lucrez.
Doi ani vor trece, zece, și-or spune călătorii:
— Ce loc este aice?
In ce loc ne găsim?
— Sânt Iarba, —
Și lucrez.
Ori:
Cu pași ca de pisică.
Privește un moment
La port și la cetate;
Se lasă în tăcere,
Și iată că s’a dus.
E o foarte delicată poesie de moment. Dar același Sandburg, când e vorba să înfățișeze Chicago, să apere Chicago, atunci vorbește altfel, întrebuințând un vers întocmai ca versul abrupt al lui Whitman. El își glorifică orașul lui cu o putere extraordinară:
Oraș de fier, oraș de-oțel, oraș de fabrici:
Eu pentru-aceasta te iubesc
Pentru puterea care-i în tine.
Atâtea civilisații se vor duce;
Din coșurile fabricilor mele
Tot va striga o putere
Cum n’a fost niciodată în omenire.
Și fabricant și făinar,
Jucând cu trenuri și ’ncărcări,
Focos, grăbit și furtunos,
Oraș de umeri largi.
Imi spun că ești stricat și-o cred, căci am văzut femeile-ți văpsite supt lămpi de gaz ispitind pe băieții de la ferme?
Și-mi spun că ești conrupt și răspund: dar e drept, am văzut pe ucigaș omorând și revenind liber ca iar să omoare.
Și-mi spun că ești brutal și răspund: pe fețele femeilor și copiilor am văzut semne de cumplită foame,
Și astfel răspunzând, mă întorc iar la cei cari-și râd de orașul acesta al mieu, și li arunc înapoi râsul și li zic:
Vină și arată-mi alt oraș care cu capul ridicat, cântând, să fie așa de mândru de a trăi și aspru și tare și capabil,
Aruncând puteri magnetice în mijlocul trudei de lucru peste lucru, e un nalt și mândru luptător stând viu împotriva micilor orașe,
Mândru ca un dulău cu limba scoasă pentru faptă, tare ca un sălbatec încordat contra sălbătăciei,
Lucrând,
Plănuind,
Zidind, stricând, refăcând,
Supt fum, cu gura plină de praf, râzând cu dinți albi,
Supt teribila sarcină a soartei, râzând cum râde un tânăr,
Râzând ca un luptător ignorant care n’a pierdut nicio bătălie,
Râzând fudul că supt pumnul său e pulsul și supt coastele sale inima poporului,
Râzând,
Râzând focosul, orbitul, furtunosul râs al
Tinereței, pe jumătate gol, asudând, mândru că e măcelar.
Și fabricant și făinar,
Jucând cu trenuri și ’ncărcări,
Focos, grăbit și furtunos,
Oraș de umeri largi.”
Ca să se vadă cum tratează el fabrica, iată o altă bucată din opera lui:
Fum în inima ei, fum și sânge de om.
Țâșnire de foc trecu, ieși, merse aiurea,
Lăsând un fum și sânge de om,
Și-oțelul gata, răcit, albăstriu.
Așa focul întră și iese și merge aiurea,
Și bara de-oțel e un tun, o roată, un cuiu, o lopată,
O helice supt Mare, un catart către bolți;
Fum și sânge de om.
Este imnul durerii omenești întrupate în producția fabricei.
Alții represintă în poesia aceasta nouă altceva. Inchinarea către Lincoln, eroul american, a poetului Markham dă în același timp și mila de omul care sufere, dar și bucuria de omul care, lucrând, a ajuns la capăt:
Crescând și ’n întunerec prinzând pe lume totul,
Ea părăsi eroii din cer și se lăsă
Spre-a face omu’n stare să sprijine nevoia.
A luat cu grijă lutul din calea tuturor,
Așa cald de căldura pământului genial,
Și-l străbătu cu darul cel rar al profeției.
A stâmpărat căldura cu lacrimi omenești,
A pus în stofa aspră un zimbet de lumină,
Și’n trup suflă pe urmă o clară flacără
Pe fața cea duioasă și tragică a lui,
I-a dat și simțul tainic al misticei puteri
Mișcându-se ’n tăcere supt vălul muritor.
Așa făcu pe omul să stea ’mpotriva lumii,
In stare să înfrunte și muntele și marea.
Coloarea țernei înseși era în el, roșcată,
Și tot ce se cuprinde în primul element:
Dreptatea și răbdarea din stâncile de piatră,
Și calda bunătate a ploilor pe foi.
Intâmpinarea bună a puțului din cale,
Curaj de înfruntare c’al pasării pe mări,
Ușoara fluturare a vântului pe grâu,
Mila zăpezii care acopere-orice răni,
Taina din râul care își taie totuși calea
In muntele cu stânca cea aspr’asupra lui.
Când un fiu de imigrant, James Oppenheim, ni vorbește de negri, el spune:
Dar tot un sclav a fost ca mai nainte:
Era legat de-a lui venalitate,
Legat de indolență și de lene,
De frica lui și de închipuire,
De neștiință, bănuieli, sălbătăcie;
Sclăvia lui nu mai era în lanțuri,
Era în el,
Căci numai oameni liberi se pot libera,
Și nici nu e nevoie de aceasta,
Căci oameni liberi se fac singuri astfel.
O altă bucată, în același spirit, este aceia în care poetul Edward Rowland Sill presintă pe cei doi apostoli Ion și Toma:
Toma ’ndoit, Ioan iubind.
— Ioane, spune-ai îndrăzni
Cu cei puțini a te ’nfrăți?
In gândul tău pierdut să fii
Să n’ai a’ vieții bucurii?
De orice om să te ferești,
Să creadă că dușman li ești?
Să fii tot singur și hulit,
Ca de un blăstăm țintuit,
Să treci prin noapte ’ntre cei vii,
Ce cred că farmeci pe copii,
Să porți în viața ta ponos,
De eretic necredincios?
De vrei așa, cu mine vin’
Om liber, de mândrie plin!
Și apostolul Ioan răspunde:
Intrând în turma celor mulți?
Să fii cu dânșii cufundat,
Ca ei de Domnul mângâiat
Și să primești și tu, smerit,
Ce e în ei sălășluit,
Și’n viața ta să nu fii pus
Intre blăstămele de sus,
Să nu ai faima ta nici când,
Sărac în suflet și în gând?
Să fii de oameni nențeles,
Cum este iarba de pe șes,
Pe care toți o calcă ’n mers.
De ai curaj, cu mine vin’
Să fii cu toții unit deplin!
E una din cele mai frumoase bucăți de solidaritate umană.
Și iată una în care se presintă durerea muncitorului călcat în picioare de toată lumea și ajungând să fie un represintant degenerat al speciei. Poetul a văzut undeva un tablou al lui Millet care înfățișează un om cu sapa, sălbătăcit; oasele îi iese prin fața suptă; are o înfățișare preistorică pe care parc’o scoate din adâncimile pământului.
Poetul Edwin Marckham îl înfățișează așa:
Pe sapă și privește pământul de supt el.
In fața-i goliciunea de’ veacuri petrecute,
Pe spatele-i povara întregii noastre lumi.
Cine a fost să-i ieie plăcerea și sperarea?
Cine-l făcu să n’aibă năcaz, nici așteptări?
Stupid, uimit, de pare că omul nu-i e frate?
Cine-a lăsat să cadă această aspră falcă?
Cine-a închis luminii această frunte grea?
A cui suflare-i stinse lumina de pe creieri?
Să aibă stăpânire pe mări și pe uscaturi,
Să caute în ceruri și drumuri și puteri,
Să fie prins de marea pasiune-a veșniciei?
Acesta-i visul care-l visă când făcu sorii
Și li’nsemnă o cale pe apele adânci?
Pănă’n adânc de peșteri în Iad nu poate fi
Icoană mai grozavă decât a lui, acesta,
Mai plină de osânda acestei oarbe lumi,
Mai plină de ursire a sufletului nostru,
Mai. strânsă de primejdii pentru întreaga lume.
Genuni sânt între dânsul și între serafimi!
Legat de roata muncii, ce oare-i poate fi
Și Platon și mișcarea eternelor Pleiade?
Ce-i toată ’nșirarea de piscuri a cântării?
Ce-i sânt lui oare zorii și rosa din grădini?
Prin fața-i chinuită privesc amare veacuri,
Și tragedia vremii e ’n trupu-i chinuit.
Prin fața lui, o groază, trădata omenire,
Prădată, profanată, furată de averi,
Protestă’n strigăt față de domnii mari ai lumii,
Și e proorocie în protestarea lor.
Aceasta e isprava ce-o dați lui Dumnezeu,
Această chinuire de trup și jale-a minții?
Cum veți putea vre-odată tăria să-i redați
Și să-l atingeți iarăși cu imortalitate?
Cum veți putea privirea-i spre cer s’o ridicați,
Să reclădiți într’însul și musica și visul,
Să îndreptați de veacuri clădită infamie,
Perfida nedreptate, durerea fără leac?
Ce va fi socoteala cu acest om cândva?
Cum veți răspunde oare la aspra întrebare
Când val de rebeliune tot țermu-l va lovi?
Ce va fi oare Statul și regele atunci,
Tot ceia ce aduse pe om în acest hal,
Când oarba răsbunare va sta să judece
După tăcerea care de veacuri s’a lăsat?
Cine crede că în America e simț numai pentru miliardari, să cetească pe Markham, ca să simtă ce se mișcă în inima acestei societăți, cu una din cele mai grozave înjosiri morale, pe care o găsești la omul din fabrică.
Alături de acești poeți, este și prosa corespunzătoare, care-și are două caractere: ori caută pitorescul, și, dacă e vorba de pitoresc, atunci găsești pe Fenimore Cooper, cântărețul Indienilor, pe Bret Harte, descoperitorul spiritual al Vestului, iar, dacă e vorba de omul închis în casa lui, atunci ai pe Nathaniel Hawthorne, tradus și în franțuzește (Scrisoarea roșie). Dacă, în fine, e vorba de a râde pe ruinele naturei și pe înjosirea omenească, de un râs vânăt și amar, aceasta se întâlnește la scriitorul care, pentru un cetitor superficial este surâzătorul represintant al noi literaturi americane, dar, e, în fond, un nihilist în țara în care nu s’a putut închega încă un înalt ideal moral pentru toată lumea, Mark Twain.
De literatura curentă a romanelor să-mi fie permis a nu mă ocupa: nu e vremea să se judece aceste zugrăviri sociale în care nu e atâta artă cât adevăr.