America și românii din America/Șapte conferințe/3. Istorie
III.
Istorie
Nimic mai greu decât să presinte cineva, într’o conferință de o oară, istoria Americei. Eu cunosc un singur mijloc de a face o conferință istorică suportabilă pentru public, anume aceia de a o face ca un istoric, iar nu ca un profesor de istorie. Dacă o face cineva ca profesor de istorie, conferința este pierdută. Dacă o face ca istoric, ceia ce înseamnă cu totul altceva decât ca profesor de istorie, atunci conferința poate să fie suportabilă și uneori se poate întâmpla să fie chiar interesantă.
In orice cas, părerea — și sânt silit să o repet pentru a nu știu câta oară —, părerea că o conferință istorică este un fel de fir de care atârni nume și date este cu totul neîndreptățită față de oricine înțelege viața trecutului, care este istoria, și legăturile dintre evenimentele trecutului, care formează țesătura istorică. In orice cas, acest fel de presintare nu se potrivește cu mine, istoric întâmplător. La începutul carierei mele de profesor mi se deschideau mai multe drumuri; s’a întâmplat că am rămas pe acesta.
Așa fiind, să-mi permiteți să înfățișez ca un istoric, iar nu ca un profesor, trecutul Americei.
Aici cred că vor fi și unele lucruri noi, cel puțin ca interpretare, jumătatea cealaltă fiind de la alții. Când zic: jumătate de la alții însemnează lucruri oarecum știute, dar care, prin interpretarea lor, pot să apară tot așa de noi ca lucrurile pe care nu le-a atins aproape nimeni.
Când vorbește cineva de istoria Americei și începe, cum se începea acum câteva decenii, cu răscoala contra Angliei, cu declarația de la 6 Iunie 1776, data de întemeiere a republicii Statelor-Unite, când pune în linia întăiu câțiva eroi și mai ales pe George Washington, atunci nu poate decât să presinte o explicare a evenimentelor care, acum, e cu totul demodată și înlocuită. Acei cari socotesc începutul Americei la 1776 și o înțeleg ca o revoluție izbutită, se bucură nu pentru resultate, dar, în rândul întăiu, pentru că a fost o revoluție.
In materie de revoluție sânt două păreri: părerea oamenilor cari se bucură de resultatul ei bun și regretă revoluția, și părerea altora, cari se bucură de revoluție fără să li pese de resultatul rău. Două păreri deosebite. Acei cărora li place revoluția, oricare ar fi efectele, aceia fără îndoială vor presinta în rândul întăiu constituirea, prin revoluție, a unui Stat nou și personalitatea eroului care a îndeplinit actul de rupere a legăturilor cu trecutul, pentru crearea țerii celei noi.
Pot spune că astăzi punctul de vedere eroic și revoluționar în presintarea istoriei Statelor-Unite este un punct de vedere oarecum trecut. Istoricii actuali ai Statelor-Unite nu mai studiază istoria Americei în același fel cum o studiau înaintașii lor. Astăzi se caută lucruri mai adânci, care nu sunt totdeauna și mai strălucitoare, așa încât elementul eroic iese prin aceasta scăzut. George Washington nu rămâne singur pe piedestalul lui, cu figura pe care i-o cunoaștem. De la început pot să vă spun că Washington nu samănă cu eroii antichității, cel puțin așa cum sânt înfățișați de izvoare. Era un om foarte uman, îi plăcea să steie foarte multă vreme la masă și, în năcazul prohibiționiștilor din timpul nostru, cari nu beau în public, ci numai în particular, Washington obișnuia să beie bine. Nu era un om de o mare pregătire intelectuală, un fel de ideolog hrănit din teoriile lui Rousseau, cetise doar în tinereța lui câteva cărți și credea că e dispensat să mai cetească altele.
Mișcarea n’a plecat de la Washington, ci s’a adresat lui Washington într’un anume moment întocmai precum revoluționarii noștri din Basarabia, când au văzut că li trebuie nu numai oratori cari știu mai mult sau mai puțin românește, pe cari‑i aveau la Chișinău sau pe cari i‑au desgropat din cimitirul ocupației din București, când și-au dat seama că o revoluție cere și altceva, s’au adresat generalului Broșteanu. Rolul pe care l‑a jucat generalul Broșteanu față de ideologii din Chișinău este rolul jucat de Washington față de ideologii din Philadelphia, care a fost șase ani capitala Statelor-Unite, înainte de a șe fi mutat capitala în orașul care poartă numele creatorului republicei.
Este prin urmare un alt fel de a presinta istoria Statelor-Unite. Acest fel este înfățișat în ultimul timp, foarte bine, de tovărășia a doi oameni, bărbatul și soția, cari s’au întovărășit pentru a face cea mai bună istorie a țerii lor. In cea mai deplină înțelegere, — cei doi autori nu se ceartă de la pagina întâia pănă la cea din urmă, de și sânt soți—, Charles Bird și d‑na Mary Bird, au dat o frumoasă lucrare: „Formațiunea civilisației americane („Rise of American civilisation”). Sânt două volume reunite, în a doua ediție, într’o singură presintare tipografică, de 800 de pagini.
Acela care vine cu amintirile despre Washington, eroul care creiază din nimic, cum a ieșit Minerva din capul lui Zeus, America liberă, acel care caută pe Washington în fiecare colț ca să vadă ce a făcut în cutare moment, sau сare se așteaptă la descrieri de bătălii, se înșeală. Noi scriem istoria altfel, cu totul deosebit de istoria pe care am învățat‑o în școală: ca o presintare, în linii generale, a explicației deosebitelor situații. Aceasta este istoria. E mai mult decât sociologia — care cuprinde așa de puțin! — și e mult mai puțin decât vechea istorie.
Așa încât să-mi dați voie să înfățișez istoria Americei așa cum se scrie istoria acum, pe liniile acestea generale, căutând explicații fără multe date și fără multe nume, mai ales, fără elementul anecdotic din care formează cei mai mulți istoria vorbită sau scrisă.
Totdeauna mi s’a părut că în istoria Americei se face o foarte mare greșeală că se începe pe la 1760-l770, sau unii, cari vreau să introducă și istoria coloniilor englese care s’au răsculat la 1776 și au format Statul cel nou liber, încep de la 1500 și ceva, adecă de atunci de când apar cei d’intăiu coloniști. Eu m’am întrebat însă totdeauna: bine, dar înainte de apariția Europenilor, a fost aici o întreagă lume indiană; aceia n’are interes? Din nenorocire Indienii nu scriau cărți de istorie pentru foarte multe motive, dintre care unul era că nu aveau o catedră de istorie. Mă întreb dacă s’ar desființa toate catedrele de istorie, dacă nu ar mai da Academia Română premii pentru subiecte de istorie și dacă nu s’ar găsi niciun editor de la care să spere cineva publicarea unui volum, mă întreb cine ar mai scrie istorie? Cum în America nu era nicio Academie indiană, nici catedre de învățământ superior și secundar de istorie și nici editori pentru cărți de istorie a Indienilor, nimeni n’a scris istoria lor.
Dar istoria aceasta o putem reconstitui pănă la oarecare punct, și, deci, acest capitol nu poate lipsi când vorbești despre istoria Americei. De sigur că pentru a înfățișa eu acest capitol mi-ar trebui un întreg șir de cercetări pe care nu din București le pot face, dar cred că acest capitol este cu desăvârșire necesar. Bieții Indieni au fost expropriați de la orice: de la pădurea lor, de la stăpânirea râurilor lor, de la pământul lor, au fost îngrămădii în „reserve” și chiar din aceste reserve li se mai ciupește mereu câte ceva, se mai mută din loc în loc, pentru a face plăcere coloniștilor; dar nu se cuvine să-i expropriem din două domenii. Unul care ne privește astăzi: domeniul istoriei, fiindcă ei au creat țara, cu drumurile ei, cu un început de agricultură. Și-ar închipui cineva: Indienii erau vânători, erau războinici — păstori foarte puțin, cea mai mare parte din animale au fost introduse de Spanioli; în momentul cuceririi America n’avea nici cai, nici măgari. Dar, dacă își închipuie cineva că Indienii erau numai atât, se înșeală. Nu, erau și agricultori. Cultura porumbului e un lucru indian. De la Indieni avem noi porumbul, introdus prin secolul al XVII-lea, de și nu cum se crede de obiceiu. Astăzi, în unele regiuni, unde Europeanul nu pătrunde, unde-i este imposibil să pătrundă și mai ales să se așeze, pentru că nu găsește niciun avantagiu, în Cañoanele Coloradului, tocmai în fund, în lumea aceia atât de aspră încât numai indigenul cel mai autentic se poate prinde de bucățica de piatră, și astăzi, prin metode de irigație proprii, Indienii ajung să cultive ceia ce li este necesar pentru viață. Este o adevărată minune agricultura pe granit a Indienilor. Dar, când ajunge un popor să despădurească fie și o foarte mică parte a unei regiuni, să taie drumuri, când ajunge să înființeze comunități mai mici sau mai mari, sate, cu câteva case sau cu foarte multe case, când ajunge să-și dea o organisație sprijinită pe familie, — și familia indiană e foarte strânsă, de și nedreaptă pentru femei—, cu o foarte puternică autoritate, absolut necesară, a părinților asupra copiilor, cu sentimente filiale foarte frumoase din partea copiilor față de părinți, când ajunge societatea aceasta să-și aibă un fel de administrație locală cu șefi speciali, cărora America li-a dat numai bățul de comisari supt Lincoln, acel popor poate să-și aibă un capitol în istoria teritoriului pe care l-a locuit. Istoria nu e numai istoria datată, istoria strânsă în jurul unor anume personalități; istoria este crearea culturii, a așezămintelor. Dacă Indienii au cultură și au așezăminte, oricât de desagreabil ar fi pentru stăpânii cei noi ai țerii, cu toate acestea locul Indienilor nu trebuie să fie luat de nimeni.
Deci am avea întăiu un capitol indian pe care l-am atins în treacăt atunci când am vorbit despre rasă. Fiindcă aici istoria și etnografia se confundă. Indată ce un popor nu ăjunge să îndeplinească acte individuale, îndată ce un popor nu presintă, în anume personalități și în anume momente, viața sa, istoria și etnografia sânt una, și, deci, un capitol de etno-istorie indiană ar trebui să se puie la începutul vieții Statelor-Unite.
După aceia, vine, natural, un alt capitol; cea d’intăiu apariție a coloniștilor aparținând rasei noastre.
Inainte de a ajunge la acest capitol, dați-mi voie să intercalez ceva care se ține tot de Indieni.
Spuneam, în cea d’intăiu conferință, că în toată America se întâlnește o foarte veche artă și că în regiunile din Sud este o formă naturalistă, realistă, iar, alături, o sforțare a imaginației de a presinta oameni și animale într’o formă tragică și caricaturală în același timp. Partea de Nord, și toată Canada, are altă artă: arta liniară, geometrică, stilisată, care nu dă obiectele și ființile așa cum sânt, ci le prelucrează așa cum le prelucrează și arta noastră populară. Deci două feluri de artă deosebită.
Am mai spus un lucru: în ce privește arta din Sudul Americei, care are asămănări cu arta chinesă și cu cea din India, asămănarea e așa de mare încât trebuie să te gândești la posibilitatea unui contact cândva, să crezi că a fost cândva, peste Oceanul Pacific, posibilitatea unui schimb. Cum a trecut civilisația chinesă în Iaponia, nimic nu împiedecă faptul că la un alt moment să fi putut trece și în America. Drumul este foarte lung, de și presărat cu insule, dar îndrăzneala noastră, de când avem mașini de tot felul, este mult mai mică decât a oamenilor de de mult, din vremea când ei n’aveau ajutorul mașinilor. Gândiți-vă la piramide, făcute de oameni cari n’aveau la îndemână scripetele noastre; la Bretonii cari și-au înălțat dolmenele și menhirii fără să aibă mijloacele tehnicei moderne. Atunci când îi lipsia ajutorul tehnicei, omul a putut să facă minuni. Tot așa și în domeniul străbaterii mărilor. Se poate întâmpla ca în timpuri foarte îndepărtate să fi existat între Iaponia și coasta Americei, dacă nu o Atlantidă — nu mai cred în Atlantida de când a trecut în romane și în cinematograf—, dacă nu un continent, dar insule mari oare astăzi sânt mai mici, sau insule dispărute cu totul astăzi. Oricum să fie, nu se poate explica prin generație spontanee existența în Asia, de o parte, și în America centrală, de altă parte, a unei arte atât de asămănătoare. Risc foarte mult spuind că și între înfățișarea Indienilor celor adevărați și a unor locuitori ai Asiei trebuie să fi existat oarecare legături. Acum în urmă, vedeam în București o Țigancă, cu copilul, stând chircită într’un colț, și imediat mi-au venit în minte femeile din Albuquerque care în aceiași atitudine vindeau broderiile lor. Nu îndrăznesc să spun că pariașii din India și rasa roșie americană sânt una și singură rasă, cu toate acestea sânt similitudini așa de mari încât, cu foarte multă socoteală, se pot admite și anumite amestecuri etnice.
Dar partea aceasta nu interesează, pentru că nu privește Statele-Unite. Interesează însă altceva: un covor indian nordic este un covor românesc. Cutare covor mare indian ai putea zice că e de la noi, din Prahova sau din Basarabia, ori din Moldova de Nord. Aș admite deci că odinioară, pe la strâmtoarea de Behring, a pătruns, dacă nu rasa însăși, cum admit unii istorici din America, dar măcar arta.
Prin urmare a fost, pe lângă capitolul indian propriu-zis, un alt capitol, foarte vechiu, un capitol de comunitate de cultură preistorică între America indiană și între Asia și, prin Asia, cu anumite regiuni din Europa, un capitol pe care numai arta ne permite să-l gâcim, dar cu privire la care nu se poate ajunge la precisări.
Acum vin la rasa albă.
A pătruns întăiu într’o formă pe care nimeni n’a definit-o, și a făcut rău, pentru că e foarte ușor.
Cercetări în domeniul așa-numitelor sage, al cântecelor epice populare scandinave, au arătat că din Islanda cântecele au trecut în Groenlanda. Pentru a vedea cât de îndrăzneață putea fi navigația în vremile de de mult, gândiți-vă la distanța care separă Islanda de Danemarca metropolă. Astăzi, cu corăbiile mânate de aburi, trebuie mai mult de zece zile ca să se facă acest drum. Sânt serbări mari anul acesta în Islanda, la care vor asista și Suveranii Danemarcei, și evident că n’o să fie comod drumul pentru invitați. Acei cari vor veni în Islanda pentru comemorare, vor avea un drum lung de străbătut. Din Islanda, se știe că anumiți navigatori, mai puțin îndrăzneți decât cei cari din Danemarca au ajuns în Islanda, au mers în Groenlanda. Groenlanda a fost o bucată de vreme o colonie scandinavă. Aceasta se știa numai prin poesia epică. Astăzi însă se poate ști mult mai mult: s’au făcut săpături în Groenlanda care au adeverit legenda, la care Americanii țin foarte mult, mai ales cei din Statele-Unite, unde sânt în majoritate Anglo-Saxoni, că nu un latin, Cristofor Columb, e descoperitorul Americei, ci descoperitorul este unul din rasa căreia-i aparține majoritatea locuitorilor din Statele-Unite, Leif Erikson, a cărui statuie se poate vedea la Washington.
Săpăturile făcute în Groenlanda au arătat că între secolul al XI-lea și al XV-iea a fost o colonie europeană acolo, că s’a desvoltat o întreagă viață europeană organisată, cu un episcop. După aceia, nimeni nu știe de ce, pe la 1400 și ceva, această întăie așezare europeană din Groenlanda a dispărut.
Dacă, deci, precum fac dovada săpăturile, era o colonie scandinavă în Groenlanda, ni putem închipui că nu era nimic mai ușor decât să se ajungă în peninsula Labrador, care și-ar fi având chiar un vechiu nume scandinav.
Așa încât, de fapt, avem a face cu două descoperiri ale Americei sau, dacă voiți, cu trei și chiar patru. Cristofor Columb a descoperit Antilele, alții au descoperit Mexicul, alții America-de-Sud, și, cu mult înaintea tuturor, cu patru secole înainte, Scandinavii au descoperit Groenlanda și, prin partea de Nord, continentul american.
Aici intervine o explicație pe care-mi permit să o presint, și anume: presența Scandinavilor în Groenlanda nu e lucru întâmplător. De obiceiu se spune că n’are nicio valoare întâmplarea care a făcut ca vântul să ducă pe Scandinavi pănă prin aceste regiuni. Dar nu e așa. In conferințile despre istoria Norvegiei, am arătat că nu trebuie să ni închipuim Norvegia ca o bucățică de pământ între fiorduri și șira spinării a munților peninsulei scandinave. Norvegia de odinioară nu însemna aceasta, ci un adevărat Imperiu al mărilor; insulele din Nordul Angliei făceau parte din acest Imperiu norvegian, Islanda făcea parte și ea din Norvegia, și astfel Imperiul scandinav s’a întins pănă în Groenlanda. El, e la basa fundării Imperiului rus prin Ruric, a regatului Celor Două Sicilii, a regatului engles, prin rasa de Scandinavi francisați. Gloria mare a Norvegiei din evul mediu, pe care n’o presintă în de ajuns recunoștinții și admirației noastre, este acest splendid Stat scandinav, sprijinit, pe de o parte, pe pământul acesta din Nordul Europei, și, pe de altă parte, pe coasta nordică și nord-estică a Americei.
Dar acest capitol s’a închis. După el a venit altul, cu multă vreme înainte de revoluția din 1776. Au început a sosi în America Europeni în alte condiții și anume: dacă de pe la 1400 a încetat viața europeană în Groenlanda, nu s’a așteptat multă vreme pentru ca Europenii să apară din nou, poate urmând tradiția navigatorilor înaintași. Există și un fel de societate secretă a navigatorilor care-și transmite anumite tradiții și legende, care merg din țară în țară. Gândiți-vă la Nordul Franciei care se chiamă Normandia. Aceasta nu înseamnă decât teritoriul norvegian, nortman; iar Rolf, pe franțuzește Rou, care a întemeiat ducatul normand, era Norvegian ca oricare altul. Nordul Franciei, ca și poate Scoția, făcea parte din imperiul scandinav, și e posibil să fi rămas din foarte vechi timpuri anumite tradiții. Din Franța au plecat, într’un anume moment, Normanzii și în Anglia, dar Anglia cu Normandia sânt teritorii oarecum legate; este același punct de plecare. Din regiunile acestea, de lângă Canalul Mânecii, au plecat exploratorii pe sama lor cari au ajuns în America. Râul Sfântului Laurențiu a fost desceperit de dânșii, ca și toate insulele vecine pe la 1500, în vremea lui Gabotto Venețianul, numit de Francesi Cabot, pe vremea când, încă de la sfârșitul secolului al XV-lea, porniau aventurieri francesi și englesi, când s’a creat un fel de Franță americană din care a rămas astăzi Canada, țară atât de interesantă supt toate raporturile. Dar această țară francesă a fost cu totul neglijată de Franța europeană; a administrat-o foarte prost, n’a hrănit-o cu oameni, și a lăsat-o cu totul în sama ei.
Și, dacă vorbesc de rolul mare al Francesilor, mult mai vechiu decât rolul engles, să mergem mai departe cu dânșii. Nu numai că s’au așezat în valea râului St. Laurențiu, dar au întemeiat orașe: Quebec, Montréal, și nu numai că au alcătuit acolo o rasă, care n’a sporit ca acea anglo-saxonă, dar a însemnat ceva foarte mare și încă în plină vitalitate. De obiceiu se crede că Englesii mănâncă pe Francesi. Nu totdeauna; în Canada este o regiune în care Englesii mănâncă pe Francesi, dar este și altă regiune, unde, din potrivă, Francesii mănâncă pe Englesi. Deci Francesii nu numai că au rămas în Canada, dar regiunea lacurilor a fost într’un moment francesă. Mai târziu Francesii au venit și prin Louisiana, așa încât cele două mari râuri ale Americei au fost francese. Pe Mississipi s’a întemeiat Noul Orléans. De la Montréal și pănă la Noul Orléans era o continuitate de colonii latine la care s’au adaus mai târziu Spaniolii din Florida.
Dacă Statul frances, care n’a creat așezările acestea, nu le-a ajutat cum era dator, rasa latină are un avantagiu față de celelalte, pentru că a fost și creatoare și desinteresată. Francesul din Canada este cel care a tăiat întăiu pădurea pentru a face ogoare. Este o carte frumoasă, care ar trebui să fie în mânile tuturor, — cred că există și o traducere românească—, cartea lui Hémon: „Maria Chapdelaine”, care înfățișează tocmai această operă de pionieri. Sânt și lucruri de închipuire în cartea lui Hémon, dar el a trăit și a murit în regiunea canadiană, și cartea lui e foarte prețioasă. Intre ce au făcut Francesii și ce au îndeplinit apoi Anglo-Saxonii, este o deosebire. Anglo-Saxonii s’au dus pentru a câștiga bani, pentru a face afaceri, pe când rasa latină — rasa francesă în Nord și la Sud—, au fost cei d’intăiu colonisatori. Primele mărturii cu privire la America secolului al XVII-lea sânt ale acestor călugări. Inaintau de multe ori cu cele mai mari greutăți, mânați de dorința de a scăpa de Iad pe sălbateci, apropiindu-i de Dumnezeu, și Indienii se arătau une ori învierșunați împotriva predicatorilor religiei străine, profanatori ai zeilor lor. Bieții călugări erau înșelați, une ori atrași în cursă, omorâți; fugiau pe luntri, de-a lungul râurilor americane, urmăriți de săgețile Indienilor. Cu toate acestea nu s’au dat biruiți. Așa se face că și astăzi, la Chicago și în regiunea de Apus, se întâlnesc necontenit nume de localități francese. Și astăzi la Detroit se vorbește totdeauna de La-Salle, acel care a făcut legătura între Sf. Laurențiu și valea râului Mississipi. Când umblă cineva la noi într’un automobil „Cadillac”, nu-și dă sama că nu e vorba de numele fabricantului automobilului, ci Cadillac este unul din exploratorii acestor regiuni francese. Numele lui Cadillac e foarte bine cunoscut în regiunile acestea; el a întrat oarecum în legenda întemeierii unei vieți europene în aceste părți.
Astfel, are cineva a face cu o colonisare francesă foarte importantă în Nord și ea se coboară spre Sud de la râul Sf. Laurențiu întinzându-se pănă la gurile fluviului Mississipi. A fost un moment când ar fi fost posibil să avem nu o Americă anglo-saxonă, opusă unei Americi centrale și sudice a Latinilor, ci ar fi fost cu putință ca amândouă Americile să fie latine. Aceasta nu s’a întâmplat. In locul primilor descoperitori și peste dânșii a venit altă lume, lumea anglo-saxonă.
Dar n’a venit numai ea.
Sânt silit să desfac din legătura cronologică anumite noțiuni pentru a învedera că Anglo-Saxonii n’au fost cei d’intăiu descălecători exclusivi în regiunea care li aparține istoricește mai mult din America-de-Nord.
Acolo au fost foarte vechi Scandinavi, în secolul al XVII-lea, și unii Germani; acolo au fost foarte mulți Olandesi. Olandesii, pănă la Cromwell, erau Stăpânii Mării. Olanda cea mică de astăzi a fost în stare să cucerească insulele Sondei, să aibă un imens imperiu: Sumatra, Iava, Borneo. Acești Olandesi au venit și în America-de-Nord. Au venit cu planuri foarte mari. Unde e acum New-York, era odinioară Noul Amsterdam; unde a fost fortul Albany a fost la început Fortul Orange, după numele prințului din casa de Olanda. Nu numai atât, dar întreaga Americă-de-Nord trebuia să fie Noua Olandă, Noile Țeri-de-jos. Guvernul din Haga concepea lucrurile așa. Familiile cele mai vechi și cele mai mari de la New-York sânt olandese. A putut să râdă un scriitor, cu care vom face cunoștință, Washington Irving, de „Dietrich Knickerbocker”, și orice American râde, când se gândește de unde vine piesa de îmbrăcăminte care se chiamă „knickerbockers”.
Dar în Olanda aceasta Nouă a fost o foarte puternică viață. Casa de lemn americană, care are o verandă și, înaintea verandei, către stradă, scări cu rampă de fier, și de o parte și de alta, este tipul casei olandese. Cum am întrat în America, locuințile de lângă gara New-Yorkului mi-au amintit de cele pe care le-âm văzut la Haga și în alte localități din Olanda. E casa care se vede și în Anglia, casa din regiunile învecinând Marea Nordului: Danemarca și Olanda, de o parte, Anglia, de alta.
Prin urmare n’avem a face cu o trecere ușoară a Olandesilor în America, ci cu o îndărătnică înrădăcinare a acestei rase, care, ceia ce nu trebuie să ne mire față de cuceritorii Insulelor Sondei, a râvnit la Brasilia. A fost un plan al guvernului olandes ca să prefacă și Brasilia în colonie olandesă.
Va să zică avem a face întaiu cu Scandinavii în secolul al XVII-lea, avem a face cu o adevărată înstăpânire a rasei olandese, care a lăsat urme și în alcătuirea populației. Gândiți-vă la Vandervelde, Van Sickel și atâtea nume care vădesc originea olandesă.
Prin urmare, și în ce privește rasa, și în ce privește clădirea casei, și în ce privește rosturile cele vechi ale Americei-de-Nord, Olandesii au jucat un rol important.
Acum vin la Englesi, la răscoala coloniștilor englesi și la Statul pe care l-au format.
Eu am crezut multă vreme, mărturisesc, pe basa celor d’intăiu cărți de istorie care mi-au stat la îndemână, că în epoca lui Carol I-iu, atunci când regele impunea taxe care erau ilegale,—pentru că nu fuseseră votate de Parlament, cu care regele era în conflict, ceia ce a adus apoi judecarea și decapitarea Suveranului,— un număr de nobile suflete englese, vrând să salveze, de o parte, legalitatea, și, de altă parte, Biserica anglicană presbiteriană, s’au suit pe o corabie și au debarcat în mijlocul sălbatecilor, pe coasta Americei. De aici ar veni elementul anglo-saxon în America, de aici și numai de aici.
Nu e adevărat. Părerea aceasta, foarte răspândită, nu e adevărată ca întreg, de și e adevărată pentru un anume moment, dar nu se poate întinde acest adevăr asupra întregii pătrunderi a elementului anglo-saxon în America.
De fapt au venit întăiu aventurieri englesi. Cea d’intăiu colonie au format-o Englesii pe vremea reginei Elisabeta: Virginia. Virginia n’a fost întemiată de puritanii cari fugiau de prigonirile absolutismului regal și de primejdia catolicismului. Regina Elisabeta era protestantă, fanatică protestantă, și deci politica ei n’a putut goni pe nimeni din Anglia.
Era un Parlament pe vremea Elisabetși, dar se știe că oamenii inteligenți se pot juca totdeauna cu Parlamentele. Deci, dacă au plecat Englesi și s’au așezat, pe vremea reginei Elisabeta, în America, n’a fost din causa prigonirilor și amenințărilor în domeniile arătate. A fost, ca și pentru Francesi, o expansiune romantică a unor suflete formate de Renaștere.
Renașterea, acest mare fenomen cultural și psihologic din secolul al XVI-lea, a dat aripi omului. In evul mediu omul a trăit foarte bine fără prea largi aripi. Evul mediu n’a fost nici o epocă de întunerec, nici o epocă de sărăcie sau de întrerupere a desvoltării omenirii; cu toate acestea el era prins într’o anume rază. In Renaștere, îți era permis să scrii orice, să încerci orice. Este o operă individualistă magnifică și desfrânată.
Mulți din cei veniți în această regiune americană s’au așezat, ca să întrebuințez un termen vulgar românesc, ca „de unul singur”. Pe lângă dânsul s’au strâns alții. Colonii aceștia au însemnat foarte puțin la început.
De la o bucată de vreme, este adevărat, au plecat câțiva și din causa prigonirilor, dar vestita corabie „May Flower” n’a părăsit Anglia din causa prigonirilor. Este vorba de o acțiune îndrăzneață cuceritoare pe continentul cel nou în care și înaintea acestora existaseră atâția Englesi. Pe urmă însă continuu an venit în pachete Englesi și s’au așezat aici, Englesi din Anglia, Scoțieni protestanți și Irlandesi catolici, foarte mulți. Insulele Britanice au dat represintanți ai tuturor națiilor de acolo continentului celui nou.
Aici vin însă la deosebirea care se face astăzi neted și care explică o mulțime de lucruri. Nu toate coloniile, nici măcar o mare parte din colonii, nu pleacă de la initiațiva individuală: are cineva a face cu o donație regală în toată forma. Anglia secolului al XVII-lea a trimes oameni aici, și anume mai ales în a doua jumătate, supt Carol al II-lea și Iacob al II-lea: regele dăruia cuiva ca proprietar o bucată de pământ. Proprietarul avea dreptul să-l stăpânească așa cum voià el, căci era o moștenire a lui. El atrăgea alți oameni, și oamenii liberi puteau cumpăra sclavi.
Aceasta este o formă de așezare a Englesilor, ca proprietari.
Pe urmă s’au întemeiat Companii și s’au dat privilegii acestor Companii. Acestea sânt coloniile corporative. Companiile țineau la dispoșiția oricui voià o bucată de pământ din domeniul pe care-l căpătaseră prin charta regală.
Avem, prin urmare, aici în America, în secolul al XVII-lea trei categorii deosebite de colonii: colonii întemeiate de un individ pe sama lui, colonii întemeiate de un proprietar care era împroprietărit de rege, colonii întemeiate de Companii cărora regele li dădea dreptul să se așeze in America.
Mai este însă și a patra categorie. Puritanii, când au venit și s’au așezat în America, aveau in cap o concepție calvină care sta în această: cetatea lui Dumnezeu trebuie făcută pe pământ; omul n’are rosturi ale lui, ci are numai pe acela de unealtă a puterii cerești și trebuie să trăiască potrivit Bibliei. Biblia îl stăpânește, în Biblie găsește el Constituția lui. Atunci s’a creat în coloniile acestea o formă cu totul deosebită: așezarea oamenilor lui Dumnezeu, stând mereu cu Biblia deschisă înaintea lor și întemeind așezăminte foarte curioase. De exemplu, pănă foarte târziu, la Boston, dacă te prindea Dumineca vesel, cântând din ghitară sau din vioară, erai condamnat foarte aspru, fiindcă în ziua lui Dumnezeu nu-i e permis omului să se bucure altfel decât ascultând cuvântul dumnezeiesc; sau, dacă i s’ar fi întâmplat cuiva să vadă pe fereastă pe un bărbat sărutându-și nevasta, era pedepsit foarte aspru, fiindcă în ziua lui Dumnezeu nu se poate onora o ființă de pe pământ, ceia ce ar fi o usurpare a drepturilor lui Dumnezeu.
In felul acesta s’au alcătuit un fel de mici State cu caracter religios. Ele s’au desvoltat încetul cu încetul, și de la o bucată de vreme un tip a ajuns să biruie pe celalt. Tipul care a ajuns să biruie pe celalt, împiedecând pe puritani de a impune felul lor de traiu altora, silindu-i sa facă, deci, concesiuni, e datorit ideilor francese, precum se va vedea. Această schimbare s’a făcut încetul cu încetul pănă s’a creat un fel de uniformisare, care ar fi putut păstra coloniile, dar numai în cadrele coloniei, dacă n’ar fi intervenit în secolul al XVIII-lea un lucru care a provocat o revoluție.
Americanii nu s’au răsculat contra regelui fiindcă voiau, ci o anume politică de la Londra i-a silit să se revolte, împotriva sentimentelor lor. N’aș putea zice și împotriva intereselor lor. Anume: Anglia secolului al XVIII-lea a vrut să imite Franța; a vrut să domine de fapt America. Dar coloniile făceau pănă atunci ce voiau, aveau adunările lor, guvernarea lor.
Un lucru se poate în istorie: ai stăpânit pe un om și i-ai dat drumul, omul e bucuros; dar să-i dai drumul și să vii pe urmă să-l stăpânești iarăși, aceasta nu se poate. De aceia, orice guvern nu trebuie să piardă din mână o societate, căci n’o mai poate recăpăta, și, chiar dacă ar veni un guvern mai bun, nici acela n’ar mai putea prinde societatea pe care celalt guvern a scăpat-o din mână. Statele-Unite au scăpat din mâna guvernului engles și cu toate acestea guvernul engles a vrut să le recapete.
Soții Byrd observă un lucru foarte adevărat: cel d’intăiu rege din casa de Hanovra, Gheorghe I-iu, era German, și nu-i păsa de Anglia, de America, deci, cu atât mai puțin; interesele lui erau în Hanovra, la el acasă. Cam tot așa a fost și Gheorghe al II-lea, dar Gheorghe al III-lea a fost un adevărat Engles, și a vrut să guverneze imitând pe regele Franciei. Partidele englese pe vremea lui Gheorghe al III-lea, tories și whigi (conservatori și liberali), pierduseră însemnătatea de odinioară; ele nu mai erau atât de diferențiate; se formase o singură clasă politică, în care, dacă se păstrau două ramuri, era fiindcă nu încăpea toată lumea la guvern. Aceasta se întâmplă și în alte țeri, unde nu pot mânca toți în acelaș timp. In vremea aceasta deci, când era un rege care guverna, o clasă politică al cării scop era exploatarea cât mai deplină a tot ce se ținea de Anglia, acestora, coloniștilor diri Statele-Unite, li s’a impus, lor cari începuseră a se desvolta, a avea fabrici, organisații culturale importante, personalități de mâna întăiu, cum au fost Franklin, Washington, Jefferson, Hamilton, li s’a impus să țină la disposiția fabricilor din Anglia materia primă și să cumpere, în același timp — vedeți ce rol degradant! — produsele fabricilor din Anglia. Aceasta, pentru o pârte din populația americană era o imposibilitate.
Când a izbucnit revoluția, a fost pentru un lucru de nimic. Americanii, încă d’inainte, formaseră o Convențiune, o Adunare pentru a se împotrivi unor anumite cereri din Londra, așa încât Adunarea din 1776 nu este cea d’intăiu, ici a fost pregătită de altele cu scopuri economice.
Revolta a izbucnit din următorul motiv: fabricanții de ceaiu din Indii se simțiau nedreptățiți de la o bucată de vreme: erau pe cale de a da faliment. Guvernul engles a vrut să li acorde anumite avantagii și între acestea a fost acela de a vinde direct ceaiul în Statele-Unite, în loc să se vândă, ca înainte, printr’un intermediar engles. Intermediarul engles avea asociații săi în Statele-Unite, și atunci, prin măsura guvernului engles, a fost lovit și Englesul din Londra și asociații lui din America. Deci n’a fost o revoluție spontană.
Eu am o largă experiență de revoluții. N’am făcut niciuna și nu doresc să fac niciuna, dar știu cum se fac. Revoluțiile se fac totdeauna de alții decât acei cari se văd, iar acei cari nu se văd în timpul luptei se văd pe urmă, când se capătă câștigul.
Prin urmare revoluția aceasta din 1776, cine a făcut-o? Bogătașii cari vindeau ceaiu în America. Ceaiul era să fie mai ieften, fiindcă se vindea direct, fără intermediari, dar intermediarii pierdeau.
Aceasta mă face să vă arăt din ce categorii era compusă populația americană de acolo. Erau în majoritate oameni de afaceri. Omul de afaceri american este încă de atunci. Oamenii de afaceri cari au pornit răscoala au pus să se înece în ocean un transport de ceaiu. S’au înțeles chiar cu acela pentru care venia ceaiul: îți ardem casa dacă te opui la înecarea ceaiului; ori ți se îneacă numai ceaiul și d‑ta rămâi cu casa, ori rămâi și fără ceaiu și fără casă. Și astfel, cu voia lui, i s’a înecat transportul. Oameni de afaceri cari începeau să-și arate urechea.
Pe lângă aceștia erau fermierii. George Washington este tipul fermierului. A fost fericit când a putut să se retragă la ferma lui de pe malul Potomacului, ca să trăiască în liniște singura nevasta lui, fiindcă n’a avut urmași. Din picturile vremii se vede foarte bine cum era Washington, un om bine nutrit și, alături, supt bonețica obișnuită acum câteva decenii, Mrs. Washington.
Erau, de o parte, oamenii de afaceri și, de alta, fermierii. Dar mai era o categorie: advocații.
Eu mi-am închipuit foarte multă vreme că răscoala din 1770 au făcut-o fermierii. Nu. Fermierii au tras greul, au riscat, și-au presintat pieptul baionetelor englese. Ei au bătut pe Englesi, ei au ridicat pe Washington, dar, a doua zi după libertatea câștigată, puterea a trecut, cu câțiva oameni de drept, în mâna oamenilor de afacerii.
De la început erau mulți oameni de drept în America. De ce? Pentru că erau nenumărate procesele: afaceri pentru delimitarea pământurilor, afaceri cu Indienii, certe cu atâtea feluri de guverne care se amestecau acolo, așa încât clasa avocățească era foarte răspândită. Aceștia cetiau cărți din Europa, îl cetiau pe Rousseau.
Unii Americani se apără spunând: nu sânt ideile lui Rousseau, ci ale lui Locke. Ba nu! In 1776, atunci când o biată adunare de treizeci, patruzeci de membri a proclamat independența Americei, rămânând să facă o Constituție câțiva ani mai târziu, în momentul acela doctrina care stăpânia a fost fără îndoială doctrina lui Rousseau: „Orice om e născut liber. Nimeni n’are voie să atace libertatea nimănui. Dacă guvernul își calcă datoria, cetățenii sânt în drept să răstoarne guvernul”. Teoriile acestea absurde, copilărești, nebune, erau în capul multor oameni din 1776.
Atunci s’a produs declarația de drepturi. Englesii n’au atacat îndată. Când au atacat, aveau soldați germani, cumpărați în Europa, conduși de un general care nu cunoștea țara. In scurtă vreme Americanii au fost biruitori și au întemeiat Statul lor.
Cea d’intăiu conștiință americană a fost o conștiință de formidabila mândrie. Mândria Americanului e de atunci. Să ia cineva cutare carte a unei Englese, a doamnei Trollope, și va vedea cum se judecau Americanii. Ii spuneau ei: „D‑ta ai venit în America pentru că la d‑ta toți mor de foame; regele Angliei pândește pe fiecare și, cum strânge un ban, îl ia imediat, etc.”. Doamna Trollope e plină de ură contra Americanilor, dar totuși din cartea ei starea de spirit a Americanilor se vede încă de atunci, din 1800.
De altă parte, spiritul omului de afaceri, spiritul descoperitorului, al exploatatorului de bogății, a stăpânit din capul locului. N’avem a face, în creațiunile enorme capitaliste din timpul nostru, în triumful industriei prin întrebuințarea mașinilor, n’avem a face cu un lucru nou, ci și cu unele lucruri încă de atunci. Și, dacă s’au alcătuit două partide, pârtidul republican, de o parte, și partidul democrat, de alta, partide care există și astăzi — dar veți vedea ce puțină importanță au—, dacă de la început viața constituțională s’a împărțit în aceste partide, în ciuda presidentului cu apucături napoleoniene, cum a fost multă vreme Jackson, aceasta vine din însuși caracterul hotărâtor al vieții americane. Viața americană a fost clădită pe lupta pentru exploatare și pentru câștig, și America a avut norocul neînchipuit, de la început, că i s’au cedat pe rând toate teritoriile vecine. Gândiți-vă că noi am luat Ardealul după secole, printr’o luptă foarte grea, în care am pierdut sute de mii de oameni. Ei bine, America a fost alcătuită numai din cesiuni. Statele-Unite n’au purtat niciodată un mare războiu pentru a căpâta ceia ce au astăzi; toate au venit de la sine, cu cea mai mare ușurință. Nu numai că America n’a vrut să cucerească teritorii, dar, când i s’a oferit ceva și suma i se părea prea mare pentru teritoriul ce se oferia, se iviau protestări: „ce fel de guvern avem de aruncă banii țerii pe fereastă!”.
In felul acesta, din America de la început, din cele treisprezece State inițiale, s’a ajuns la imensul Stal de astăzi. Chiar și Canada era să între, în posesiunea Statelor-Unite, cândva Anglia fiind dispusă să cedeze fie insulele, fie Canada, și numai la urmă s’a hotărât să păstreze Canada și să cedeze insulele. Valea Mississipiului a fost vândută de Napoleon I‑iu, care a crezut că un continent așa de depărtat n’are niciun fel de viitor: îi trebuiau bani și a vândut Louisiana, care a fost o bucată de vreme spaniolă și apoi revenise Franciei, aceasta neștiind măcar hotarele acestei regiuni. A fost o chestiune întreagă pentru a se fixa aceste hotare. Mai târziu, Spaniolii, găsindu-se isolați, au vândut Florida, iar, și mai târziu, Rușii au vândut Alaska. Și au fost protestări și atunci, acusări de risipă când s’a achisiționat teritoriul acesta, așa de important, mai ales pentru pescuit. Pe urmă, prin descompunerea stăpânirii mexicane, și după un ușor războiu cu Mexicul, s’a căpătat California, Arizona, Texas, Noul Mexic. Mai pe urmă, după un moment de întrerupere —și veți vedea de ce —, s’a continuat această înaintare. Cuba a chemat pe Americani, bancherii americani au căpătat apoi Filipinele. Vice-guvernatorul Filipinelor întrebând ce zic locuitorii din Filipine de alipirea lor la Statele-Unite, i s’a răspuns: „Dacă întreb inima, zic: independență; dar dacă întreb capul, spun: mai bine rămânem cu Statele-Unite”. Nicaragua a întrat în Statele-Unite, golful Caraibilor a întrat în sfera de influență a Americei; în Antile, San-Domingo, și celelalte insule an întrat fără niciun fel de luptă în Statul american. Sânt sau oameni cari au nevoie de bani și se vând, sau proprietari prea depărtați cari nu pot să exploateze pământul lor, cum e Rusia, sau State care se descompun și cad de la sine în gura Statelor-Unite.
Când s’au căpătat teritoriile acestea enorme, în America s’a produs o formidabilă mișcare plină de încredere către producția cea nouă. O producție uriașă implică oameni cari să coloniseze. In California, care fusese spaniolă, s’au dus, învingând toate greutățile, și au colonisat. Să nu vă închipuiți nici astăzi că o colonisare implică o populație extrem de numeroasă; adese ori așezarea americană nu este decât un puț artesian și un automobil care așteaptă la scară.
Pentru a face ca producția aceasta americană să crească încă și mai mult, i s’au adăugat descoperirile cele mai îndrăznețe. Navigația cu aburi se datorește unui American, Fulton. Când a apărut cea d’intăiu corabie pe Mississipi, aceasta a însemnat un eveniment colosal. Atunci numai a pus America stăpânire pe apele ei. Și nu mai vorbesc de uimitoarele descoperiri ale unui Edison, care une ori au o valoare practici, dar alte ori uimesc mai mult decât folosesc. Afară de aceasta, când s’a ajuns la descoperirea mijloacelor de mașinism în industrie, când cu puțini oameni s’a putut face mai mult — căci aceasta era situația: să creezi bogății mari cu oameni puțini—, atunci toată mintea americană a fost îndreptată în această direcție: cum am putea să facem lucrurile mari pe care le dorește sufletul nostru cuceritor, cu oamenii puțini pe cari îi avem? Și au fost siliți la descoperiri. Vă închipuiți ce revoluție a produs în domeniul agricol mașinismul, când un singur om cu mașina poate să are, să samene, să taie producția de cereale și un om e în stare face munca a o sută. Iar, când au început căile ferate, mașina putea trece la poarta fermierului pentru a lua producția, reducând tot mai mult nevoia de brațe.
Dar, față de creșterea aceasta — și acum ajung la ultimul capitol din această expunere—, față de creșterea aceasta formidabilă a producției și față de imigrația europeană nouă de care vorbiam, milioane de oameni au venit din toate părțile lumii: Scandinavi, Irlandesi, Ruși, Poloni, și cei 120.000 oameni ai noștri. Fața, prin urmare, de materia primă în abundență, față de mașina care putea înlocui pe om și făcea minuni, față de realisarea celor mai uriașe lucrări care s’au pomenit vre-odată în istoria omenirii, viața politică a țerii ce a făcut? Cum s’a putut adapta o viață politică rudimentară și confusă, fără tradiție, la cel mai mare avânt de producție al lumii?
Este un lucru foarte curios în aparență și foarte explicabil în fond acela că o societate săracă are guverne tari și o societate bogată are guverne slabe. In cașul societății sărace, guvernul întrece cu mult ce poate da societatea; în casul unei țeri cum e America, din potriva, societatea întrece cu mult ceia ce poate da guvernul.
Guvernul american, ieșit din mânile lui Jackson, a încăput de la o bucată de vreme în — dacă n’ar fi vorba de un om așa de mare, de un erou al omenirii prin credința lui, pentru care a luptat pănă la moarte, pentru triumful ideilor lui, un fanatic al Bibliei — aș zice societatea americană a încăput în ghiarele lui Abraham Lincoln.
Aici el e cunoscut foarte rău și înțeles foarte rău. Știu câțiva oameni cari voiau să fie Abraham Lincoln; păna acum n’au ajuns, nu se poate prevedea ce se va întâmpla în viitor. Lincoln a fost însă un muncitor ignorant și mărgenit, trebuie să o spunem, dar cu toate acestea un foarte mare om, fiind un mare caracter, un om în stare să lupte cu toate puterile. Cerului și ale Iadului pentru biruința credinților lui. Un om cu vederi largi, foarte cult se pierde de multe ori în drumul ce se deschide, dar e teribil omul care n’a cetit decât o carte, care nu cunoaște decât un drum și o țintă; acela e ca glonțul de pușcă. Se poate vedea ceva analog în Rusia; Lenin are ceva din Abraham Lincoln. De sigur că Lenin represintâ o abjectă ființă, pe când Lincoln are toată nobleță Bibliei din care se inspira, dar era ceva din profetul revoluției rusești în Lincoln. Pentru dânsul, dacă ar fi fost să se despopuleze toată America și să rămâie numai el în mijloc, represintând dogma lui, ar fi zis: prefer aceasta decât să părăsesc dogma mea. El a șocotit societatea americană cum socotia fierul muiat de căldură supt ciocanul lui, și de aceia a lovit puternic cu ciocanul în societatea americană.
Pe vremea lui Lincoln au fost ajuns a fi două societăți americane: societatea de puritani, morala, severă, filantropi din părțile Nordului, și societatea din Sud, alcătuită in parte din plantori de bumbac cu sclavi negri. Cultura bumbacului fără negri nu se putea. Anumiți teoreticieni, unii foarte distinși, spuneau, de și cugetători foarte nobili: nu se poate fără negri; negrii nici nu vreau libertatea. Și aceasta era adevărat. A fost întrebat un negru, zece ani după liberarea lui: „ce zici de libertate?”. Și negrul a răspuns: „o, domnule, ce bine era când eram noi la proprietari!”. Societatea de Nord era grupată în jurul lui Lincoln. Ea n’avea nevoie de negri, pentru că nu cultiva bumbacul regiunilor tropicale, și pentru că avea mașini, iar imigranții nu veneau la New-Orléans, ci la New-York.
Și astfel s’a ajuns la un războiu civil.
A fost strivit Sudul, de și părea că va fi biruitor, de și Europa recunoscuse Sudul ca Stat de sine stătător, de și Napoleon al III-lea și Gladstone în Parlamentul engles recunoșteau existența a două Americi în loc de Statele-Unite de odinioară. S’a dat bătălia de la Gettysburg. Am fost pe acel câmp de luptă, și l‑am străbătut cu foarte mare jenă. Aici au murit albii, cei mai frumoși represintanți ai lor, pentru frații noștri cu pielea neagră. Oricât te-ai sili, nu poți să recunoști în ei oameni represintând aceiași umanitate cu tine. Era și o vreme potrivită pentru tristeța sufletului mieu; pornise un vânt sălbatec și o zăpadă neașteptată, care biciuia obrazul. Totdeauna voiu rămâne cu visiunea câmpului de la Gettysburg legat de amintirea răscoalei tuturor elementelor care parcă înadins se băteau înaintea istoricului peste monumentele de marmură ale celor căzuți în războiul civil.
A doua zi după această victorie, Sudul a fost ruinat. A căutat cu ce să înlocuiască pe negri. Pentru unii, oamenii albi săraci, a fost foarte bine, căci au găsit o ocupație pe care n’o aveau înainte. Acum, în Sud, sânt trei feluri de oameni: omul alb bogat, omul alb sărac, și negrul, care, îndată după liberare, a prosperat, și acum stăpânește. Și, când albii se băteau pe Rin, negrii au venit în factories, în fabrici, așa încât, azi, ei se întind necontenit. La Washington— și nu e de mirare, pentru că orașul e în margenea Virginiei, într’un teritoriu cu populație neagră—, ei au paritatea, și se întind tot în spre Nord, către New-York. Asistăm astfel la triumful negrului, în fundul căruia se găsește totuși vechiul sălbatec, duios de obiceiu, dar teribil în momentul când se deslănțuiesc instinctele sale. Cu America cenușie, jumătate neagră, nu știu cum se va putea înțelege Europa noastră.
După Lincoln, o serie de președinți — dintre cari unii au fost asasinați: Lincoln, Grant, Mac Kinley, — au avut în mână America.
Nu e nevoie să spun că președintele însemnează acolo o mare realitate; e mult mai mult decât un rege constituțional. El poate impune voința sa Congresului și, cu toate formele constituționale, poate bravă Senatul. Președintele este stăpânul Americei, de și n’are o sală a tronului. La el întri când vrei. E șervit de negri. Negrii au servit și pe regina Maria, când a visitat pe președintele Coolidge. Oricine poate întra la președinte. După ce am ieșit eu, cu ministrul României, de la audiența președintelui Hoover, fostul hrănitor al Europei în timpul războiului, era un cețățean care adusese o pasăre împușcată de dânsul și pe care voia să o presinte direct președintelui Hoover. Totuși, de și formele lipsesc, e o formidabilă realitate puterea președintelui american. Hoover, despre care adversarii spun că este un Coolidge, dar fisicește mai mare — și Coolidge n’a fost dintre mărimile lumii, dar, cu toate acestea, atâta vreme cât a avut puterea, America‑i sta la disposiție cum stă astăzi la disposiția lui Hoover—, are un mare plan de creștere a agriculturii în Vest. E un om de foarte mare energie și un realisator destul de fericit.
Societatea americană însă nu aparține nici președintelui, nici Congresului, alcătuit din oameni aleși, nu aparține nici Senatului alcătuit din câte doi represintanți de fiecare Stat, indiferent de cifra populației. Societatea americană aparține asociațiilor, ligilor, aparține formațiunilor de interese materiale sau aparține asociațiilor religioase.
Omul politic nu domină societatea. Omul politic represintă pe cineva, democrat sau republican sau socialist, care stă la disposiția acestor asociațiuni. Alegerile sânt determinate de problemele economice, și une ori și de oarecare curente morale. Rolul omului politic este extrem de restrâns, și necontenit el pierde puterea din mână. Spunea unul din scriitorii mai recenți că el se găsia într’un mare otel când se făcea alegerea președintelui Republicei: oamenii vorbiau despre ce voiți, dar despre alegerea președintelui nu vorbia nimeni; lucrul li era indiferent. Politica nu mai este între preocupările societății americane.
Atunci această societate, de cine este guvernată? De oamenii cari nu apar, cari sânt în fund, de oameni ca Morgan, Rockefeller, Armour, Carnegie, de omul petrolului, oțelului, căilor ferate, jamboanelor. Aceștia sânt cei ce conduc de fapt societatea americană, ei o au în mână. In această standardisare a întregii societăți americane, pusă la disposiția câtorva „Napoleoni ai producției”, în această standardisare și domeniile spirituale sânt strânse în anumite mâni.
Era o vreme când, dacă aveai o ideie fecundă, ajungeai bogat, dar, când ideia d‑tale lovește un lucru organisat și ar putea sărăci pe oamenii cari represintă producția de acum, ea poate fi cea mai fericită și totuși va fi zdrobită, pentru că nu poți să schimbi tot aparatul de fabricație. I‑a trebuit lui Ford un curaj extraordinar pentru ca să schimbe numărul ușilor automobilului său; a trebuit creditul lui Ford pentru ca să poată ajunge a schimba tot utilagiul în vederea fabricării automobilului cu patru uși, și s’ar putea întâmpla, ferească Dumnezeu, ruina lui Ford, fiindcă a făcut încercarea aceasta în momentul când vânzarea americană este din ce în ce mai slabă, când se licențiază lucrători, când sunt 3.500.000 de șomeri și numărul lor se mărește în fiecare lună, când unii încep să vorbească de revoluție printre șefii șomerilor. „Căpitanii” aceștia ai Americei, oameni de rasă anglo-saxonă, cari samănă cu ce erau în secolul al XVI-lea unii Spanioli cuceritori ai Mexicului, un Pizarro, un Almagro, un Cortez, aceștia sânt stăpânii Americei.
Mi s’a întâmplat să asist la o scenă foarte interesantă în redacția celui mai însemnat jurnal american.
Puterea ziarului este imensă; un articol publicat de un ziar trece în sute de gazete; el e standardisat: cu un singur articol poți să pui în mișcare toată opinia publică americană, care nu e condusă de jurnalul de partid. Jurnalul politic de partid nu există. Dacă vrei să injuri pe cineva, trebuie să te duci la dânsul acasă. Tiparul nu te poate servi. Ziarul american e un jurnal de informație. Ca să capeți zece linii într’un jurnal american, despre o chestiune de interes general, trebuie trudă. Când, cu ocasia visitei mele, am căpătat un număr, nu de informații, ci de articole, cu privire la această visită a unui Român, aceasta a fost considerat ca un triumf.
Cea mai mare gazetă americană este „New-York Times”. Are ca proprietar-director pe d. Ox. L‑am văzut la dejun. Să obții o audiență la d. Ox este mult mai greu decât să ai o audiență la președintele Republicei. N’are timp. In jurul mesei d‑lui Ox erau oameni de întăia mână, cari-i făceau raport d‑lui Ox. Vice-guvernatorul Filipinelor a așteptat ca să fie primit la dejun de d. Ox, spre a‑i face un raport despre situația în Filipine, în vreme ce d. Ox își sorbia laptele. După ce ai fost la d. Ox și i‑ai mulțămit, dacă-ți răspunde cu iscălitura sa autografă, e o foarte mare favoare, de care poți fi mândru.
Dacă întrebi, cine e mai mare la New-York? Este cineva, în afară de d. Ox, cineva care stă în fund și care conduce totul. Omul la suprafață se compromite, dar e plătit pentru a se compromite, iar omul din fund, acela e intangibil, nimeni nu‑l poate apuca. Dacă vrei un lucru, trebuie să te duci la dânsul: nu va fi niciodată un guvernator fără sprijinul lui. Acela e omul în mâna căruia sânt cele mai multe fire de producție, sau cele mai multe fire ale finanței.
Ce poate ieși de aici? De aici poate să iasă cea mai formidabilă catastrofă pe care societatea omenească va fi suferit‑o, fiindcă familia e desfăcută, iar viața politică neexistentă.
In privința aceasta, voiu intercala o declarație a d‑lui Coolidge, ca să vedeți că aceasta nu e numai opinia mea.
D. Coolidge spune: „Noua sclăvie industrială are să fie forța brutală peste haos”.
Iată ce înseamnă o localitate cum e, de exemplu, Robling, unde se fabrică sârmă. Se cumpără un teren, se așează o fabrică, se fac locuințe pentru lucrători, magasii, o biserică. Totul se plătește în hârtie, la orice grevă lucrătorul trebuie să iasă din casa lui, să părăsească terenul fabricii. Este evident o sclăvie.
Aceasta în ce privește judecata asupra industriei. In ce privește viața politică, ea e socotită pretutindeni ca fiind complect naufragiată.
In America însă este și o altă viață, cum spuneam și în conferința a doua, și Universitatea aceasta, calomniată, ea pregătește o nouă viață. Fabricantul, înainte de a se duce la fabrica lui, a fost la Princeton, la Harbour, la Yale: a fost la marile Universități americane. Nu e lucrător în America a cărui mândrie să nu fie aceia de a face ca fiul lui să treacă, prin „high school”, la college, la Universitate. Este aici o sete de cultură fara păreche, și cartea, oricât ai căuta să-i dai un sens practic, cuprinde într’însa un sens moral pe care nu‑l poți înlătura. Nu există cultură practică, există întrebuințarea practică a culturii. Orice cultură are într’însa un sâmbure ideal care rămâne în suflet, unde lucrează fără să-ți dai sama, și te trezești într’un moment că faci lucruri contra interesului d‑tale. Dați-mi voie să o spun: adevărata vrednicie a unui om se arată numai în momentul când face ceva contra interesului său celui mai evident.
A fi moral pentru interesul său poate oricine, dar să vadă lămurit ca interesul său e acolo și totuși să apuce alt drum, fiindcă pe acela are datoria să‑l ia, aceasta este afirmarea valorii morale a omului. In America nu odată aceasta s’a făcut. Ca să nu fiu crezut alături cu ideologii și cu romanticii, iată, în America nu există om mai preocupat de fructificări economice, cu un orizont mai sec, ai zice, decât acel foarte important om politic, care e d. Coolidge. Nici nu poți să stai de vorbă cu el. Se zice că a venit o persoană din Europa care voia să o facă, și la o masă, după multă trudă, d. Coolidge a zis doar „da” sau „nu”. Aceasta a fost toată conversația. D. Coolidge nu este un poet. Cu toate acestea iată‑i ideile, în ce privește viitorul Americei. Citez din discursurile lui:
„Dacă o societate n’are învățătură, și virtutea va muri”
Mai departe:
„Civilisația nu depinde numai de cunoașterea unui adevăr ci de folosul pe care‑l știi trage dintr’însul”.
— Pare că Biblia se continuă prin profeții aceștia noi
Alta:
„Nația cu cea mai mare putere morală, aceia va învinge.”
Sau:
„Nu prin revoluție ci prin evoluție, și‑a tăiat omul calea lui”.
Sau:
„Politica nu e un scop, e un mijloc.”
Ori:
„Nu ni trebuie mai multe guverne ci mai multă cultură”.
Și, în sfârșit:
„Democrație nu înseamnă a trage pe cel de sus în jos, ci a ridica pe cel de jos în sus”.
Când un fost președinte al Statelor-Unite, de temperamentul d‑lui Coolidge, poate sa înfățișeze acest crez, nu trebuie sa despereze cineva de viitorul uneia din cele mai strălucite societăți pe care omenirea a întemeiat‑o pănă acum. Și, când oamenii noștri politici în viață, toți, în loc să se mănânce între dânșii pentru ca învingatorul să poată exploata sfântul budget al sărăciei noastre, vor face toți astfel de declarații și când viața lor va fi dominată de astfel de declarații, nici în ce privește viitorul nației noastre nu vom avea a ne teme.