America și românii din America/Șapte conferințe/2. Națiile
Ⅱ.
Națiile
Mențin părerea că în America se poate vorbi de o nație americană, dar supt națiunea americană se văd încă națiunile celelalte. Sânt oameni, foarte optimiști, cari-și închipuie că ele nu se vor mai vedea peste câtăva vreme și, prin urmare, cum spunea cineva într’o revistă, ocupându-se de chestiunea negrilor, la care vom veni, nu se va încheia secolul fără ca negrii să fi dispărut cu desăvârșire, topiți în societatea americană. Chiar astăzi, de exemplu, Americanii au o deosebită plăcere să nu zică negrului „negru” — de alminteri nici negrii n’au plăcere să-și zică așa, ci prefera să fie intitulați „gentilomi de coloare”. Va veni, zic unii, vremea când toți acești „gentlemen of colour” vor dispărea cu desăvârșire și nu se va mai putea întrebuința nici măcar terminul cel mai plăcut, și cel mai acceptabil pentru negri, acela de „Aframericani”, adecă de Americani de origine africană.
Eu cred ca secolul se va isprăvi și națiunile deosebite vor fi încă visibile în America. Că din amestec, într’un anume moment, supt raportul material și moral, va ieși o splendidă rasă, în această privință nu e niciun fel de îndoială. Rasa aceasta este în pregătire. In anume straturi procesul e terminat, în altele însă el este abia îndrumat, și în straturile de jos, ale acelor cari au venit de curând sau al raselor prea deosebite, procesul nu e nici măcar început.
In parentesă pot spune că oricine judecă America așa cum o judecă d. Siegfried, ca un lucru foarte simplu, care se poate interpreta franțuzește, pe linii drepte, greșește foarte mult. America e un lucru foarte complicat, și pentru Americani, și cu atât mai mult pentru străini, un lucru care se schimbă tnereu; astăzi este ceva, după trecere de câteva decenii va fi ceva cu lotul deosebit. Și mai ales o parte a Americei. împrejurările care au creat America sânt împrejurări atât de răpede schimbătoare, amestecate cu întoarceri de front așa de iuți și așa de neprevăzute, încât despre America trebuie să vorbești totdeauna într’o formă dubitativă, lăsând totdeauna anumite orizonturi deschise, ferindu-te foarte mult a precisa. Dacă precisezi rău, în special vorbind unui auditoriu american, se supără, și nu e un motiv să supărăm oamenii; dar nu numai că poți supăra, dar se poate întâmpla ca pre-eisarea -ta să fie falsă, cum e cașul celor mai mulți călători francesi.
Decț, eu cred că rasa care va ieși din acest amestec va fi o rasă admirabilă, care începe să se arăte âstăzi, dar nU în fabrici. Aceasta este un adevăr, pe care, ca Român, îl simt mai mult decât alții, ai căror conaționali sânt întrebuințați la un lucru mai ușor, mai Bine plătit, mai puțin storcător de puteri, dar eu, care am văzut miseria din oțelării, care am văzut Români lucrând supt o ploaie de scântei, cu pielea goală, urmărind cu ochii, oricari ar fi ochelarii cari se interpun între bieții lor ochi și flacăra cumplită a oțelului în fusiune, topirea oțelului înainte de a-l turna în forme, eu care am văzut pe acești lucrători români mutilați și distruși fisicește, bărbați ca și femei, nu pot să zic altceva decât ceia ce am încercat. Nu în lumea aceasta a suferință se poate găsi un tip al Americanului de mâne.
Dar, când lucrurile se vor așeza, când nu se va cere, prin perfecționarea mașinismului, corpului omenesc sforțări fără nume, ca astăzi, acest tip, rasa aceasta nouă, va trezi admirația oricui. Am văzut, în clasele bogate, în lumea universitară, între studenți, minilnate trupuri omenești, trupuri de energie, de Vioiciune, care nu se strică în niihic prin această desvoltare corporală, întreținută pirin cel mai potrivit mijloc de gimnastică rațională care este mișcarea de fiecare moment, iar nu suciturile ridicule ale trupului după anume precepte de așa-numită gimnastică suedesă sedentară. In această lume universitară am văzut astfel de oameni supt raportul fisic, încât urez tineretului de la noi, căruia îi dorim .atâta bine și faeem, în țara aceasta sărăcită, tot ce putem pentru dânșii, îi urez să aibă o asemenea înfățișare. De și nu putem înlocui prin nimic lipsa de îngrijire, care de cele mai multe ori își are obârșia în familie, și nu putem să înlocuim reăUIta-tele teribilului regim școlar din școlile noastre primare și secundare.
0 rasă americană superbă se va naște. Deocamdată caut aici să înfățișez numai dlementeld din care această rasă se va forma, națiunile care există astăzi, și la urmă se va putea trage conclusia cât s’a realisat din nația americană, din nația definitivă americană pe care patrioții, na.-ționaliștii americani, foarte mulți după războiu, o do-, resc și li-o dorim și noi din toată inima. Insă procesful acesta nu e unul de simplu creuset de topit, de „meltingf pdt”, ci un lucru care cere timp. Cere acțiunea unor fac-_ tori morali cari să lucreze foarte multă vreme, și atunci numai rasa va fi terminată.
Deci trecem la rasele care sânt represintate în America, la elementele care vor servi pentru alcătuirea acestei lumi nouă, și în ce ^privește trupul, și în ce privește mintea oamenilor cari vor fi Americanii secolului al XXI-lea,— o Americă pe care nqi nu o vom apuca, dar pe care o dorim cât de bună pentru cât a dat America de azi în desvol-tarea -omenirii, pentru cât bine a făcut raselor celorlalte, care au căutat un adăpost, într’un moment, pe acest pământ binecuvântat de Dumnezeu și cu posibilități infinite.
Mi s’a întâmplat să spun unui American spiritual — și un om de spirit nu se supără când îi spui curat gândul tău—: Tot ce aveți aici, este ce au făcut la voi leneșii de la noi. Și formula este foarte adevărată.
Să începem, a Vedea care sânt aceste rase.
înaintea lor, rasa indiană, extrem de interesantă, pe care cei mai mulți călători din Europa n’au văzut-o. Eu am văzut-o, dar nu în măsura în care aș fi dorit, căci n’am putut merge în fundul Vestului depărtat, în acel Far-West, unde ea s’a păstrat mai bine. Această rasă este mult rărită astăzi. Nu e urmărită cum se urmăria în timpuri de o moralitate mai aspră decât acum, cu mai puțin simț pentru omenire, represintată prin orice rasă. Acești Indieni cari mai sânt nu se vor stinge; ei se vor înmulți numai cât se înmulțesc bietele rase persecutate și istovite de puteri, dar se vor menținea. Această pasă n’am văzut-o în Vestul depărtat, ci numai în regiunile sudice, căpătate de la Mexic.
Se va spune mai pe larg pe urmă prin ce proces foarte mica Americă de la început, America anilor 1770, a devenit foarte marea Americă pe care o vedem acuma. Aceasta e făcută din bucăți alipite încetul cu încetul. Ea nu s’a făcut dintr’odată, și, dacă George Washington ar ieși din mormânt, ar fi foarte mirat când ar vedea ce este țara lui astăzi.
Am văzut rasa aceasta în regiunile din Sud, căpătate de la Mexic, în Noul Mexic, în Arizona, în regiunea unde această rasă s’a păstrat mai bine. Dar este oarecare deosebire între represintanții acestei ras$ indiene aici, și repre-sintanții ei în Far West. In Mexic rasa e foarte amestecată cu albi. Mexicanii nu spun niciodată câți dintre înaintașii lor erau Indieni, dar e de ajuns să se privească fața unui Mexican din grămadă pentru a avea convingerea marelui amestec de sânge indian. Și același lucru în republicile din America centrală și din toată partea de Vest a Americei-de-Sud.
Dați-mi voie să vă descriu puțin această rasă indiană^, cu privire la care se face și în lumea de la noi oarecare confusii, chiar în Parlament, mutându-se Pieile Roșii din-tr’un continent într’altul, în Africa și în Indiile din Asia.
Pieile acestea Roșii, pe care trebuie să le lăsăm unde sânt deci în America, sânt socotite de mulți altfel de cum apar în realitate.
Ar crede cineva că un Indian, o „piele roșie”, este în-tr’adevăr roșu, cu toate variațiile de roșu introduse de modă de la o bucată de vreme, și că toate aceste nuanțe foarte plăcute se găsesc pe obrazul Indienilor. Nu e așa. Fața întunecată a Indianului este ușor de recunoscut, însă ceia ce ajută la recunoașterea unui Indian, fiindcă sânt foarte mulți Europeni cu fața întunecată, e alt ceva. Un Țigan nu va fi niciodată expus să fie luat drept Piele Roșie, precum și negrii, de și sânt de colori foarte deosebite, unii apropiindu-se de tenul nostru și putând fi acceptați ca albi, nu pot fi confundați cu Indienii. De la prima vedere recunoști pe Indian. Dacă se întâmplă să fie a-imestecat în afaceri, într’o societate de capitaliști, cari domină viața Americei, sau dacă-l întâlnești în vagoanele Pulmann, care străbat America și unde ești servit cu cel mai mal-e respect de negrii cari fac serviciul în toate aceste yagoane, cum îl fac de altminteri și în Casa Albă a Președintelui Statelor-Unite la Washington, imediat poți spune fără a greșij cine e de rasă indiană. Caracterele rasei in-jiiene nu stau în coloarea pielei, ci în osatura feței și în linia ochilor, o osatură proeminentă, stâncoasă, parcă între Munții Stâncoși, leagănul Indienilor, și între acest chip al oamenilor este o legătură, parcă este ceva din piatra roșietică a acestor munți, din coloarea ca și din duritatea pietrei, în înfățișarea omului care își trage obârșia de acolo.
Căci, -atunci când o populație rămâne foarte multă vreme într’un loc, se stabilește între loc și om o legătură: omul muntean, omul podgorean, omul de șes și cel diu baltă are ceva care amintește locul în care trăiește. Tot așa la Indieni găsim fața aceia de rocă, am zice, ca și ochii prelungi, cu căutătură a pândă.
Astăzi, Indianul nu mai poartă arcul sau pușca pentru a trage în cel duintăiu alb pe care-l întâlnește. Astăzi nu e nevoie să se ieie niciun fel de mijloc de pază; toate locurile sânt cu desăvârșire Sigure. Cu toate acestea orice rasă poartă în figura ei pecetea și a succesului și a înfrângerii, și a triumfului și a persecuției din trecut. La dânșii se vede omul pustiului care caută în zare vrăjmașul și care este gata oricând să se apere de dânsul. Căutătură Indianului este totdeauna lăturalnică, dar nu fricoasă;, căutătura vulturului care știe că necontenit cuibul lui este în primejdie de a fi turburat și răsturnat.
Rasa e frumoasă în felul ei, când te deprinzi cu dânsa. In unele regiuni ea se resimte, ce e drept, de lunga apăsare. Nimic mai trist deccât să vezi, în localitățile indiene din Sud, în regiunea Santa Fe, Albuquerque, unde anumiți antreprenori șed ca păianjenii în fund și vând obiectele fabricate de Indieni, să-i vezi pe aceștia, bărbați și femei, tineri sau bătrâni, stând așezați în șir, de O parte și de alta a intrării, așa cum, în anumite morminte din America centrală, s’au găsit înaintașii lor cu genunchii la gură, cinchiți. Femeile sânt învăltucite în bucățele de stofa colorată, ca în giulgiuri pe care și le aștern cum se întâmplă pe umeri, pe spinare, fața fiind tristă, cu ochii plecați la pământ, de multe ori acoperită cu un lung văl. Aici este cu totul alt tip de Indian decât al celor cari trăiesc în Vest sau se înfundă în interiorul Statelor-Unite. Sânt în această regiune sudică Indieni cari mai au drept la oarecare viață liberă. In multe sate din această regiune, administrația americană nu, se amestecă aproape de loc. •Șefii sânt aleși de locuitori și au un anume băț de comandă din care cele mai vechi sânt acelea care li s’au dat pe la
1860 de președintele Lincoln, după anexare.
Deci nu trebuie confundat cu cel rămas liber, Indianul din preajma vânzătorului de obiecte de artă indiană, Indianul tolerat în margenea unei gări, Indianul de la Canoanele Coloradului, Indianul păstrat într’o casă de stil indian, unde lucrează toate obiectele de artă de care e capabil ori bărbatul ori femeia într’un atelier la dis-posiția oricui. La un anume ceas, antreprenorul îi scoale ca să joace danfurile lor, danțuri eroice de caracter religios,, foarte impresionante. Toată credința, toată vitejia, toată mândria, tot trecutul lor se manifestă în aceste (lanțuri. Dar acolo, în preajma gării, ei le fac grăbit, și simți desgustul lor de a presinta ceia ce au mai sacru în ființa lor istorica și morală înaintea unei adunări de oameni cari vin să privească la dânșii și, când isprăvesc, li aruncă doar câțiva bani. Ce ar fi fost dacă, pe vremea ocupației germane, ar fi chemat un general comandant aici, la București, țerani cari să cânte doine, să joace călușarii înaintea lui! Același e sentimentul Indianului când se presintă cu ce are el mai vrednic de respect înaintea mulțimii care, la sfârșit nici nu i întinde mâna, ci-i aruncă banul de pomană.
E o mare deosebire între aceștia și Indienii din interior, Indienii trăind în satele lor, sau Indienii din Vest. Este o deosebire și m ceia ce privește locuințile lor. In Vest, el locuesc in parte în corturi mereu mutate, pe când Indienii din Arizona nu se mută niciodată.
Voiu spune câteva cuvinte despre originea a ceia ce numim noi Indieni, dar numai aiat cât trebuie pentru a nu împieta asupra conferinței a treia.
Indienii sânt de multe feluri. Ca rasa, samana, dar ca origii e și îndeletnicii e, sânt deosebiți. Cel ce trăiește în corturi păstrează vechiul lui caracter războinic. Undeva, în fața uneia dintre cele mai mar 'țe clădiri din Philadelphia, este o statuie, foarte frumoasă represintând „Ultimul războinic indian”. Suit pe un cal mărunt, care samănă foarte mult cu calul nostru,— ceia ce are o importanță pentru legăturile preistorice,— în cap cu coafura făcută din pene de vultur, îmbrăcat într’un costum strălucit în care e înfățișată, în toate nuanțele ei, o veche, foarte veche, milenară artă populară, asămănătoare cu arta populară de la noi, călărețul, într’o ultimă sforțare, caută să resiste dușmanului și cade pe spate. Statuia se chiamă „Ultimul Indian”.- Nu se poate vorbi însă de „ultimul Indian” pentru că se mai găsesc în Vest, numai cât nu se mai luptă între dânșii, nu mai iese în calea albului, nu mai vor să răsbune rasa lor de înfrângerea de odinioară; cu toate acestea iubirea pentru cal, adorarea calului, legătura aceia intimă, nedespărțită între om și tovarășul lui de rătăcire și de luptă, se păstrează pănă acum. E ceva asămănălor cu Cazacul și calul lui. Legătura aceasta Ușa de strânsă între oamenii stepei europene și bidiviii lor se întâlnește tot așa de strânsă între micuțul cal american și între rasa care l-a întrebuințat în rătăcirile și luptele sale. Indienii din Sud locuiesc în case foarte curioase, făcute din lut sau din cărămizi uscate la soare, necoapte: ele sânt pe mai multe rânduri;linia lor de arhitectură se regăsește în anumite case din New-York și Chicago, alături de acele sky-scrapers care bravează cerul, ofensând și gustul nostru, al celor de pe pământ. Eu nu le pot suferi, dar aceste sky-scrapers, când sânt făcute mai bine, adecă un rând în retragere față de celalt, nu fac decât să imite clădirile de argilă ale Indienilor. In casele acestea indiene din Sud, cel care locuiește în rândul al patrulea pune o scară, o razimă de zid și pe această scară de lemn ajunge la fereasta lui. Casa e fără îndoială primitivă, dar de o înfățișare foarte pitorească. Fără îndoială cele mai multe din aceste case sânt cu totul nesănătoase.
îmbrăcămintea Indianului e făcută la el acasă. Femeia lucrează necontenit, femeia de obiceiu urâtă, cu fața boțită, fără urmă de cochetărie, căci foarte rar găsești tipuri
«de relativă frumuseță etnografică între Indieni. Se veștejesc foarte răpede; au copii mulți; trăiesc toți în aceiași -odaie unde, la mijloc, este războiul la care țese mamele, pe,când bărbatul, într’un colț, îndeplinește rosturi de meseriaș după datini foarte vechi. In acea casă se face toată îmbrăcămintea Indianului și Indfanei, o îmbrăcăminte care, supt foarte multe raporturi, a liniilor, a colorilor, este îmbrăcămintea milenară, preistorică a țeranului și mai ales a țerancei de la noi. Covorul indian este covorul nostru; se deosebește numai prin aceia că e mult ipai scump decât al nostru, fiind comercialisat de societăți foarte pricepute. Pentru prețul cu care la noi ai putea să ai o ladă de scoarțe, capeți acolo o bucățică de covor.
întrebarea, Care insistent se pune, este: de unde au a-•ceastă artă?
Aici este momentul când trebuie să răspund la această întrebare fundamentală, la care Americanii, foarte adese ori, dacă nu totdeauna, nu știu să dea niciun răspuns.
Sânt unii istorici și etnografi americani cari cred că Indienii au venit mai târziu prin Strâmtoarea de Behring, •care leagă America de Asia.
Când am întâlnit această părere, m’am bucurat foarte mult, nu fiindcă este adevărată, dar fiindcă ea sprijină un adevăr pe care sânii sigur că l-am găsit în alt domeniu.
Indianul e aborigen în America. In această privință nu poate fi niciun fel de îndoială. Nu umblă rasele cum le poartă istoricii din loc în loc, și cum le poartă mai ales filologii. Unde nu le poartă un filolog cu mijlocul de lo-comoțiune care-i este imaginațiaI Dacă-i convine istoricului, imediat și el mută o rasă peste mări și țeri, peste munți și pustiu după plac. E o foarte mare greșeală. Rasele nu se mută; mutarea unei rase este un lucru extrem de dificil. Indienii prin urmare sânt acasă la dânșii; dar arta Indienilor nu e de aici; ea este de aiurea.
Covorul nostru represintă gustul și tehnica celor mai vechi rase preistorice din Sudul Europei. Dc la Bascii dire Pirinei pănă la locuitorul din Pind și din Balcani și Car-pați, a fost aceiași pătură de populație care a creat o artă liniară, geometrică, abstractă, stilisată, reducând tot ceia ce este complicație în natură la simplicitatea unor scheme. Arta aceasta a mers din Peninsula Balcanică în Asia Mică. Asia Mică și Peninsula Balcanică formau odinioară o singură unitate 'geografică. De acolo arta sa ridici L spre Nord, a trecut prin regiunile siberiene, care: odinioară n’au fost așa de slab locuite, ca acum, și de aici în America.
Am avut o mare bucurie când acolo, în America, unde sânt cele mai frumoase colecții de covoare în musee, am izbutit să fac a se primi covoare de-ale noastre. Adauge că, pentru ca un dar făcut unui museu să poată fi primit, trebuie o cercetare atentă din partea comitetului de patronagiu (trusties); dilpă aceia trece câtăva vreme și vine răspunsul că s’a primit darul. Icum sânt covoare românești la New-York, la Boston, la Pittsburg, la San-Francisco și în alte câteva mari musee americane. Am simțit, zic, o mare mulțămire când, într’o colecție de acestea, am văzut covorul nostru pus alături, de covorul persan și de covoarele din Manciuria —care și ele sânt liniare, geometrice, s ti lisa te, întocmai ca Ia noi; peste covorul persan, care este realist, naturalist, merge covorul acesta cu linii geometrice pănă ajunge acolo, în Manciuria, la Nordul Chinei, Și aceleași linii geometrice în desemnul covoarelor, trec de Strâmtoarea de Behring, coborând pănă în America Centrală; unde e altă artă, o arta forțată, ieșita dintr’o ima-ginpție bolnavă, o artă tragică și caracteristica, care caută efecte din schimonosirea liniilor feței și ale corpului. Bănuiesc că și arta aceasta din America-de-Sud are o origine asiatică, pentru că arta strâmbată este și arta din Indii și arta din China.
Deci două curente, unul la Nord, care âă arta covoarelor noastre, unul din Sud, indian, cbines, care dă arta Ameri
«ei centrale și a Perului. Pentru Statele-Unite însă nu există decât o singură artă, acea artă stilisată pe care o găsești din Alaska și pănă la granița Mexicului. Ce fac a--cești bieți oameni cu orice li cade în mână, e de necrezut. Și Americanii au recunoscut un lucru pe care-l spuneam eu cu convingere și durere: ce păcat că această civilisație, cu astl'el de începuturi, a fost tăiată bruSc 1 Ce n’ar fi ieșit •din mânile Indianului! Dar viața lui istorică s’a curmat, el a fost redus la o viață animalică, și e de' mirare cum a păstrat încă iubirea de artă, necesitatea aceasta ineluctabilă pe care o are și țeranul nostru cel mai nenorocit de a crea necontenit artă. Cine cunoaște anume sate din Gorj știe că sânt case înaintea cărora te sperii și te întrebi dacă este cu putință să locuiască acolo o ființă omenească, dar ușa se deschide și în prag apare o fată îmbrăcată în cele mai minunate veșminte, atâta gust pentru artă supraviețuind în miseria cea mai absolută. Și se poate iarăși întâmpla ca lipsa de gust să continue și în bogăția cea mai revărsată. E un lucru care se poate oriunde, și la noi ca și în America.
Aceasta este deci rasa întăiu. Este încă în general vi-•sibilă etnografic,, nu în America-de-Nord, ci în Mexic. Mexicul tot e frământat cu această rasă roșie. N’aș zice că defectele Mexicanilor vin de -la dânsa, pe care o cred demnă pănă la sfârșit, pănă la ultimul tablou din ultimul act al tragediei, pe când din nenorocire la unii din albi o viață politică de care să ne ferească Dumnezeu, dar sântem pe același drum, a distrus orice urmă de mândrie și de demnitate omenească. Așa încât nu rasa roșie e aceia care a adus această stare, cum nici la ceilalți, nici la minunata noastră rasă albă, ci vicisitudinile istorice în stare să discrediteze orice rasă.
O rasă trăind foarte liniștită mai ales în regiunea sudică, prin insule, regiune caldă, cu oameni puțini, moleșiți, războinici une ori, dai’ nu tocmai de temut, pe când, lîn Nord, Indienii erau răi, bănuitori, gata de ceartă, înșelători adesea, Chateaubriand pomenește de felul cum Indienii primiau pe Europeni, dându-li acel „chalumeâu de la paix”, din' care dacă fumau, deveniau frați cu dânșii,-Indienii cari vorbiau de ”l’£tre suprâme”, Cerul, dar s’a dovedit de foarte multă vreme că Ființa Supremă nu e-decât traducerea în indiană a Dumnezeului nostru și că nu făcea parte din vechile divinități indiene. Acestea erau un fel de idoli strâmbi, urâți, și, pe lângă aceste divinități, vechea religie indiană cuprindea ,grozave superstiții întunecate, capabile de a duce la yărsare de sânge și la crimă. In America se judecă astăzi un foarte urât procesai unui desemnator de museu a cărui femeie a fost omorâtă de o „squaw”, (pr. „scu5”) o babă indiană, pentru că se zvonise că femeia desemnatorului ar face vrăji și, dacă n’ar fi omorâtă, vrăjile ar fi putut aduce moartea, șefului însuși al tribului. Aceasta e religia primitivă indiană. Indienii de Nord erau gata însă să apere cu urma pământul lor împotriva tuturor.
înainte de a vorbi însă despre aceasta, trebuie să adaug un lucru: să nu ni închipuim că Indienii aceștia de la început au fost mulți. Atâta lume sentimentală, de la clericul spaniol care a apărat drepturile rasei originare, Las Casas, pănă la călătorii și diletanții din timpul nostru, și-au închipuit că era o rasă formidabilă, care a fost distrusă de Europeni. Nu, totdeauna Indienii au fost puțini^ ici colo triburile acestea străbăteau pădurile; sate erau numai în Sud, pe anume urme de-a lungul râurilor, pe urme secrete pe care le știau numai ei singuri, așa încât biruința Europenilor a fost ușoară. Altfel nu s’ar fi putut căpăta. Cum să credem că oameni abia debarcați de pe corăbiile lor, găsindu-se într’o regiune cu totul necunoscută, având înainte un dușman în stare să se lupte cum se luptă Indianul, cu siguranță aruncării săgeții, cu siguranța asaltului pe care-l dă, să fi putut birui? Pă-Xerea pe care trebuie să o accepte cineva este că Indienii erau puțini, că albii au format î’tlăiu oarecare prietenii
Era atâta pământ, încât cc li era Indienilor dacă oameni înrliuându-se la alți zei ocuț au un colțișor de pădure! Pe urmă au venit luptele, dar niciodată n’a fost o distrugere în masă Nici Indienii n’au vrut să distrugă cu totul pe albi. nici albii n’au urmărit înainte de toate o vânătoare de Indieni. Un călător din secolul al XVIII-lea povestește un lucru hazliu: a pătruns in fundul pădurilor locuite de-Indieni și acolo a găsit un Frances maestru de danț care învăța pe Indieni și pe Indience să danseze danțurile fran-cese ale vremii, Fiindcă era om politicos el se adresa cu toată politeța către ei, spunându-li „Messieurs Ies sauva-ges, Mesdames Ies sauvagesses”! Deci lupta pe care și-o închipuie cineva, tragedia aceasta, încleștarea nemiloasă între două rase, n’a existat.
Venim acum la Europenii așezați în America.- Dacă asupra stratului indian, cel mai necunoscut, a fost necesar să insist, nu va fi necesar să descriu pe Englesul de pe la 1600: n’o să spun nici cum era îmbrăcat, nici care era religia lui, acestea aparținând locurilor comune etnografice și istorice. Dar a doua categorie de locuitori, care din nenorocire astăzi se poate recunoaște foarte cu greu pentru că n’a rămas într’un anume loc și pentru că s’a amestecat cu ceilalți, — nu cu Indienii, decât foarte rar, dar cu elementele europene care au venit pe urmă —, aceștia sânt Anglo-Saxonii. E o foarte mare mândrie pentru un American din timpul nostru să spuie că el este „sută la sută” Anglo-Saxon.
Cuvântul acesta „Anglo-Saxon” a ajuns să fie întrebuințat așa de nepotrivit și cu atâta abus, încât cineva spunea că s’a întâlnit pe un vapor cu un „gentilom de coloare”, și acest negru, cu ghetele bine văcsuite, dar buzat, cu nasul turtit, cu părul creț, tot spunea la fiecare moment: „Noi, Anglo-Saxonii’'’.
Eu am întâlnit Anglo-Saxoni „sută fa sută”. Sânt foarte ușor de recunoscut. Ei represintă aristocrația cea mai autentică a Americei. Ei au venit înlaiu în America, dar nu numai pe vestitul vapor „Floare de Maiu” (Mqy Flower), corabia aceia a emigranților plecați din causa ilegalităților englese de pe vremea Stuarților și înainte de 165060. In tot secolului al XVIII-lea s'a continuat această imigrație în America. Cei cari vreau să glumească pe socoteala acestor „sută la sută” li spun: „Știu eu, d-ta ești din acei cari au venit pe May Flower”, Evident că aceia au fost foarte puțini. Mulți dintre dânșii s’au și pierdut în-tr’un chip tragi-comic. Negrii se intercalează între vechiul strat anglo-saxon din secolul al XVII-lea și al XVIIL-lea și între cele douăzeci și cinci milioane de albi, cari au venit din Europa în America de pe la jumătatea secolului al XlX-lea și pănă în zilele noastre și cari represintă enorma majoritate a elementului alb care nu e anglo-saxon.
Anglo-saxon. este dialectul american, limba englesă, pe care Americanii o vorbesc cu o anumită intonație. Englesii pretind că nu e așa de frumoasă. Nu cred că e tocmai așa, mai ales dacă auzim englezeasca unui Scoțian, ca să nu mai vorbim de Irlandes. Nu se iubesc totdeahna cei doi frați John Bull și Uncie Sam, cum se poreclesc reciproc. Englesii afirmă că Americanii vorbesc prea pc nas. Circulă o poveste ca aceasta: a venit o doamnă din Londra și s’a coborât într’un otel din New-York. Voind sa vorbească la telefon — căci totul seiace natural prin convorbiri la telefon de dimineață pănă seară; în fiecare o-Idaie e câte un telefon foarte bun , la întrebarea Londone-sei, Americanul răspunde: „Nu înțeleg ce spui!”. Aceasta odată, de două ori, de trei ori, pănă cândi Englesa a avut avut o inspirație: s’a strâns de nas, a spus pe nas exact același lucru și imediat a fost înțeleasă de American.
Natural că Americanii au moștenit toată literatura englesă, de și n’o prețuiesc chiar, așa de mult. Se va vedea tragedia literaturii americane silite să aplice o limbă ca pentru Insulele Britanice unui continent cu desăvâr
șire nou și trăind în împrejurări cu totul deosebite. Se dă o luptă teribilă pentru a se păstra cât se poate puritatea limbii englese, dar resultatul este — îl mărturisia de curând un Engles într’o revistă — că, după ce En-glesii au criticat pe Americani. Americanii își bat joc de un anume accent engles. Dar, spune scriitorul, ei sânt 125.000.00(1 și țin cu îndărătnicie la limba cea nouă pe care o fabrică încetul-cu încetul, creând expresii proprii lor, așa că nu se mai poate râde în Anglia de Americani pentru că și Englesii au început a vorbi „americănește”. Se pare că este oarecare adevăr în această constatare și că pitorescul și vulgaritatea stilului a-mcrican au trecut și în Anglia.
Dar rasa pură anglo-saxonă nu s’a putut păstra. Spuneam că este în această și o tragi-comedie, iată care : într’un moment, oamenii aceștia din Sud au cultivai bumbacul — și ce grozav de nenorociți erau oamenii cari lucrau în aceste fabrici, cel puțin prin anii 1900, când avem o anchetă făcută de două aristocrate americane care s’au coborât acolo, îmbrăcate ca lucrătoare, ca să vadă exact ce este : se vede ce nenorocire însemna fabrica de bumbac, ce focar de pneumonie infecțioasă pentru copii de zece ani și mai puțin, cari măturau scama căzută jos. In părțile acestea s’au adus, din secolul al XVI-lea sclavi și astfel vin la a treia pătură, care e alcătuită din Africani. Negrii din Africa au fost aduși cu grămada: mulți au murit, ceilalți s’au înmulțit cu o răpezjciune extrardinară, ție când populația albă abia se înmulțește. Condițiile de viață sânt, acolo, foarte grele: copii născuți în sanatorii bolnavi, bătrâni cari mor prin spitale. Lumea e așa de o-ocupată încât n’are vreme omul nici să nasca în ragaz, nici să moară în răgaz; totul se face iute. Dar în regiunile din Sud, unde s’au introdus negrii în, număr foarte mare, la început ca sclavi, se trăiește mai ușor. O curiositate nesănătoasă face apoi ca omul alb să se lăcomească la femei negre, ba chiar ca femei albe să se lăcomească la bărbați negri. De aici a resultat o rasă de mulatri, de quarteroni, care une ori, când se supără, amintesc descendența lor din cea mai veche aristocrație anglo-saxonă.
Totuși în Sud Negrul este în afară de lege, cu tot triumful lui Lincoln și al egalității legale. In general pentru le-galiști, de oriunde, ceia ce e în lege are valoare; de fapt legea are atâta valoare câtă i-o dau moravurile; acei cari sânt în Parlament câteva luni pe an ca să voteze legi nu-șL dau sama de acest lucru: că legea nu e decât exprimarea legală a unor moravuri înfipte în societate. Deci negrul din Sud este considerat și acum ca nefiind un om ca altul; de exemplu el n’are voie să meargă pe trotoar, ci în mijlocul străzii; trenurile au anume locuri pentru negri, tramvaiele tot așa. De la o bucată de vreme însă pe alocuri a început să nu mai fie așa, pentru că negrii s’au înmulțit așa de mult, încât au început să creeze o clasă, intelectuală. Sânt și negri capitaliști; cel d’intăiu deputat negru a întrat în Congresul din Washington de curând, de și se expunea să-și găsească moartea la un colț de stradă înainte de a vedea ce dă scrutinul. Așa erau obiceiurile, și din ele a pornit legea lui Lynch: linșarea se putea face pentru un compliment prea grosolan către a femeie albă; se putea întâmpla ca negrul să fie spânzurat de cel d’intăiu felinar ori îngrămădit într’un colț de pădure căreia i se dadea foc. Vechea ură e sporită de spaima teribilă ca nu cumva negrii să câștige majoritatea politică și să devină ei stăpâni. Am spus că 200.000 de albi stau în fața a 200.000 negri în capitala Republicei Star telor-Unite ! In timpul războiului, apoi, albii au fost trimeși pe front și, fiind lipsă de brațe, s’au adus negri din Sud, cari vor ajunge pe încetul a stăpâni cu numărul și Nordul.
Am spus că rasa neagră are acum intelectuali, poeți, nuveliști. Am avut și eu supt ochi frumoase poesii ale unor negri; în vorbă, îi cunoști imediat după accent. Negrul a ajuns să capete în viața americană un rol foarte
(imagine)
Cu negrii în Pulman.
(imagine)
Gara din Albuquerque.
mare, nu fățiș, ci pe ascuns. Om de serviciu, încă de la 1800 «ra greu de găsit și atunci a trebuit să se recurgă la fostul sclav care e legat prin disposițiile lui tiaturale de-serviciu: îi place a servi, e atent să nu rămâie gol o clipă paharul „stăpânului”; dacă se întâmplă să fiii pătat pe haină, din colțul celalt al odăii aleargă el să ți-o șteargă; a aduce un serviciu „bos”-ului, este pentru dânsul cea mai mare mulțămire. E politicos: nu se supără nici-dată când țipi la dânsul, e bine crescut în felul lui. Foarte sălbatec, în fond, une ori, poate ucide zeci de-oameni când îi vin furiile, dar de obiceiu e om foarte blnd. Dacă te superi pe dânsul, își zice că ești om rău crescut, dar după față nu cunoști nimic. Dacă i-ai dat un bacșiș prea mic, nu se supără, ci zice „thank you very much”, ca și atunci când îi dai un bacșiș mare.
Tânăr și bătrân—fața negrului e foarte curioasă; dacă nu i-a înălbit părul, nu poți face deosebire între negrul tânăr și cel bătrân—, negrul este în toate casele; el știe toate lucrurile; el crește copiii, și în accentul american poate să fie și o influență a cutării dădace negre. Musica neagră a pătruns pretutindeni, musică pe care o putem auzi și la cinematografele vorbitoare, musică întovărășită de anumite mișcări de bălăbănire continuă ^i de gemete dureroase. Musica astăzi la modă vine de la dânșii; danțurile răpezite, săriturile pe loc, îmbrățișările strânse, acestea este neastâmpărul sălbatec al negrului de odinioară. Rasa de sclavi pătrunde pe scara mare a societății americane.
De la o bucată de vreme, de când a înoeput marea industrie' americană, pe la jumătatea secolului al XIX-lear înainte de a se inventa mașinele care astăzi cruță din munca omului, cruțare dureroasă prin faptul că mașina ajunge de nu mai are nevoie de brațul omului și muncitorul trebuie să ia bățul pribegiei și să se ducă aiurea, a fost nevoie de multe brațe.
A fost însă un timp când în America trebuiau create
țoale șoselele, podurile, liniile de căi ferate, sky-scraperele; și pentru acestea se cerea o lume nouă, cum se cerea urna și pentru ca să se deschidă ținuturi agricole care pănă atunci erau numai păduri și mărăcinișuri.
Ai noștri fac parte din acest nou val de muncă. Pe Românii din America i-am căutat din loc în loc; unde erau doar 300 de oameni, luam lin automobil și mă duceam în mijlocul lor să li simt toate durerile (unul care nu mai putea răbda mi-a spus: „asta este o țară de rupt oasele”). I-am văzut, când îi lasă munca, trupurile diformate după, câțiva ani de lucru potrivit cu sistemul Ford. unde fiecare îndeplinește numai un gest, mereu același, în fabricarea obiectelor, și trupul întreg ia linia necesară .gestului mecanic repetat la infinit, el se desvoltă în direcția aceasta, pocindu-se. Cu toate hainele de serbătoare, cu toată bucuria întâmpinării unui Român din Vechiul Regat, care nu cerea nici aderență politică nici hani de pomană, cum au făcut mulți, de la acei cari sânt printre cel mai nenorociți dintre Români, tristeța zbucnia. Odată, când căutăm să-i îmbărbătez la Roebling, una din ultimele localități pe care le-am văzut, li-am spus: „D-voastră nu sânteți aici miluiții nimănui; d-vcastră sânteți în țara ostenelilor d-voastră; sânteți în țara în care, pentru libertatea americană, au luptat un Pomuț și un Dunca, sânteți în țara, cum spune un poet american, de „praf și sânge”, unde nu se află fabrică americană în care să nu fie și din sângele d-voastră. Cu sângele d-voastră s’au făcut aceste case înalte și linii drepte, în sângele d-voastră s’a împlântat copacul imens al prosperității industriale americane”.
Pentru această muncă au fost chemați oameni din toată lumea. Suedia singură a dat două din cinci milioane. Când, pe vremea marelui războiu, ministrul Statelor-Unite la Stockholm, d. Morris, s’a presintat înaintea regelui Suediei și i-a spus: „vin dintr’o țară care are două milioane de Suedesi, buni muncitori”, regele i-a răspuns: „Credeți că-mi faceți o mare plăcere lăudându-vă astfel?
Mie îmi trebuie acele două milioane de Suedesi acasă la dânșii’1. Și eu am spus tuturor Românilor, de la început și pănă la sfârșit: „cei cari voiți sa vă faceți Americani, rămâneți; nu ne încurcați, n’avem mijloacele trebuitoare pentru a mai ținea în viață pe cineva care va muri pentru noi și va trăi pentru alții; acela care e pentru noi, să vie acasă!”.
Au venit deci toți oamenii aceștia, și ei au creat prosperitatea Americei.
D. Siegfried presintâ lucrurile așa: au venit toți, Ir-landesi, Scandinavi, Italieni, o imensă mulțime de Evrei New-Yorkul este în mare parte evreiesc—și, unde a picat fiecare, acolo a rămas.
Dacă te duci la New-York, te izbești întăiu de linia sky-scraperelor, anume puse în față ca să le vadă Europeanul care sosește; vezi apoi străzi largi, vechiul Broadway ne mai având importanță față de noile artere care au fost deschise; străzi paralele unele cu altele, tăiate de altele iarăși la fel, toate fără nume, indicate doar prin cifre, ca de pildă strada No. 10 din Avenuc VI. Câteva monumente prin parc se pierd. Nu e viață istorică de loc. Dar, dacă te cobori în partea de jos a orașului, vezi un cartier locuit numai de Italieni, numai firme italienești; de altă parte cartierul irlandes; de alta cartienil Evreilor,, deosebiți și ei după țara de unde au venit; astfel cartierul Evreilor din România în care vorbesc toți românește și foarte bine, chiar acei cari de treizeci de ani n’au mai fost în România La un banchet, unde steagul american se unia cu steagul românesc, a fost hn moment înduioșător, când un Evreu din România, toastând, a spus: „Eu nu știu să țrn discursuri, dar am fost soldat pe vremea regelui Carol, și, când văd steagul românesc, fac drepți și saluți”. Era și comic, dar și foarte mișcător. Firmele sânt românești: Cârnățărie Română” și așa mai departe. New-Yorkul este, de fapt, un „encampmenl”, un loc de debar-» care, o foastă colecție de corturi, de așezări provisorii ale oamenilor cari au coborât de pe corăbii, și urmașii se gă-sesc pe locul unde au poposit înaintașii. Ca să vă dați -sama de ce înseamnă elementele neasimilate, vă voiu spune -că în ziua Sfântului Patrick, patronul Irlandesilor, la New-York toate străzile erau pregătite pentru defilarea lor. -toți purtând câte o foaie de trifoiu, emblema Irlandei; se înălțaseră tribune, ca la 10 Maiu la noi, pentru a privi -defilarea Irlandesilor; servicii s’au ținut la toate bisericile catolice, și biserica acestei confesiuni joacă un foarte mare rol; e una din marile forțe ale Amerieei. Irlandesii defilau cu trâmbițe și lobe, cu puști, presintând școli mili-larisate, oarecum. S’a spus chiar că New-Yorkul este guvernat de Irlandesi; mai toți sergenții de stradă sânt Ir-landesi, cu fața roșie, rotundă, veselă; glumeți, ei sânt cei mai plăcuți agenți de circulație din lume. Era chiar să -se aleagă președinte al Statelor-Unite un Irlandes, d. Al Smith. Dacă Irlandesii mai ales sânt așezați la New-York. Scandinavii se află mai mult Ia țară, Italienii mai mult la grădini, Evreii la comerț sau la finanța mare, fiecare naționalitate rămâind la rosturile ei. Când vine un Fran-ces, ca d. Siegfried, el zice: am înțeles; aici este o luptă mare. D. Siegfried e crescut în cetirea tragediilor lui Ra-cine; un erou de o parte, alt erou de altă parte, și, atunci, in jurul eroilor, se adună ceilalți asistând la luptă. D-sa zice: vechea Americă e strânsă la Boston, în jurul sectelor protestante — și sânt atâtea secte încât puteți număra zeci de nuanțe, pănă la unitarienii atât de respectați la Boston, unde e centrul lor, în strânsă legătură cu tovarășii lor din Cluj, oameni foarte respectabili și cari exercită și o foarte mare influență acolo. Ceilalți sânt în lagărul opus.
Și mai adaug ceva ca să se vadă cât de falsă este teoria d-lui Siegfried: de o parte vechii Americani, de alta aceștia noi, lupta cumplită dându-se între naționaliștii de o parte și năvălitorii de alta.
Nu e adevărat. Mai întăiu, unde se găsesc Americanii cei -vechi, așezați ca după o baricadă cu sârmă ghimpată, gata să tragă în imigranți, iar imigranții făcând front contra lor? Imigranții sânt unii Scandinavi, alții Italieni, dincolo Danesi, ceva mai departe Ruși, Poloni, Evrei, Români. Poate fi unitar un asemenea front? E foarte frumoș ca teorie, dar e cu totul fals. La Boston, în cetatea puritanilor, a Americanilor curați, „sută Ia sută”, sânt cartiere întregi în care întâlnești Evrei galițieni și tot ce poftești din imigranții cei mai recenți. Intr’un colț de stradă, când amicul care mă dusese cu automobilul lui nu găsia loc ca să-și gareze mașina, am văzut niște Țigănci care gâciau norocul. Țigănci gâcitoare în Bostonul puritani Una la fereastă își juca prunculețul, fn timp ce alta poftia pe trecători, printr’un „come in”, să între în casă. Era și scoica, și, pentru că America este o țară de civilisație înaintată, vedeai și un craniu cu însemnări frenologice.
Toată lumea aceasta, atât de complexă, amestec de rase din care vor trebui să iasă lucruri care vor înspăimânta lumea, stă, în ce privește locuința, înlăiu, nu în sate, ci în ferme. Fermele trimet produsele lor la centrele de mo-rărit, sau animalele la fabrica de jamboane din Chicago.
Pe lângă ferme sânt orașele; orașe de tot felul. Lumea care cred că Americanii stau numai în sky-scrapere, se înșeală foarte mult. Sky-scraperele sânt necesare în New-York, unde terenul e foarte scump, ca să aibă concentrate toate birourile unei întreprinderi. Sânt și unii proprietari cari, având un colțișor de stradă, ridică pe dânsul un zgâ-rie-nori; văzând că vecinul are, în loc de zece caturi, cât are el, treizeci și câștigă mai mult, face și el casa cu patruzeci de rânduri. Cu mijloacele tehnice moderne se clădește atât de ușor, încât faci o casă imensă în câteva luni de zile. De oare ce grinda de lemn costă mai mult decât pârghia de oțel, scheletul casei e din pârghii de oțel, umplându-se golurile cu beton armat. Dacă se întârapiă un foc, se evacuează doar un etaj, pe care-l lasă să ardă, iar vecinul de de-asupra și de-desupt nici nu-și bat capul, fiind complect isolați de zidul de fier și beton armat.
Aceste sky-scrapere nu sânt resultatul gustului american^ Americanul le găsește tot așa de urâte cum le găsim și noi, și sânt încercări pentru a transforma acești elefanți de piatră în ceva mai acceptabil pentru gustul și ochiul omenesc, care nu poate să prindă nesfârșitele fațada decât fragmentar. Dar alaiuri de acest cartier al zgârie-norilor, ceva mai departe, se găsesc cartiere sărace, unde nu sânt decât case de lemn. Și diplomații, la Washington, locuiesc în case de lemn, care nu mi se par comode, căci la orice mișcare răsună toată clădirea ca o vioară. Dar lot așa sânt casele în Norvegia, unde oamenii cei mai bogați n’au alte sălașuri.
Ceia ce merită însă a fi ținut în sama acolo îp America, —și va fi adus înainte, aici, și în altă conferință —, este orașul universitar. Acolo se pregătește viitorul Amcricei. Acei cari văd numai fabrica „de rupt oase” și nu văd Universitatea de luminare a minții, aceia nu înțeleg nimic din America. Poți să spui tot răul despre fabrici, dar să ferească Dumnezeu să spui, fără dreptate, ceva rău despre Universități! De aceste Universități Americanul e mai mândru decât de toate îndeplinirile în domeniul tehnicei. Fără îndoiala și de acestea sânt mândri, dar înainte de toate de Universități. De îndată ce un bogătaș are bani la disposițic, îi întrebuințează pentru a face donațiuni mu-seelor, bibliotecilor, Universităților: suine enorme. Noi aven. oameni bogați, pe lângă atâția săraci, dar nu există țară în care sufletul omului bogat să fie mai închis ca aici în Romania. Am făcut experiența la Universitate: de câte ori mă adresam unui club de jucat cărți sau unei case de bancă, ori au făcut o astfel de pomană de ni-a fost rușine să o primim, ori nici măcar n’au răspuns la cererea Universității. In America nu e zi în care să nu vezi mari donațiuni făcute de șefii industriilor americane. Dacă sânt păcate de ispășit, miliardarii americani le ispășesc prin daruri. De exemplu Carnegie a creat infernul din Pittsburg; ei bine, nu există museu mai luxos: decât acela creat acolo de Carnegie, nu există bibliotecăi mai bine organisată decât a lui Carnegie. Temple ale culturii contemporane cu câte treizeci de rânduri, ca ți, aiurea, cu donațiile lui Morgan, lui Rockefeller. Ford a dăruit mai puțin. Pretutindeni numele miliardarilor americani sânt legate de cele mai frumoase colecții din lume; tot ce a avut mai prețios Europa, și a fost disponibil, a fost cărat in America. Europenii fac glume proaste, spunând de pildă: „se știe că pictorul Corot a lăsat 300 de pânze, din care 750 se găsesc în America!”. E o glumă rea, pentru că cele mai bune cataloage de musee sânt cele din America, făcute cu dorința de a informa și pe cel mai analfabet cu privire la obiectul de artă oe i se pune la disposiție. Pentru că museul nu este pentru câțiva esteți pretențioși cari critică totul, ci pentru orice om întră acolo, ca să primească lumină și învățătură. Noi n’am avut niciodată un adevărat museu, n’am înțeles ce este tauseul. In America se ia omul din stradă, se aduce cu sila la museu să învețe, nu' i se dă drumul pănă cânți n’a profitat de ce se găsește în interiorul museului. Bibliotecile americane, mai ales, sânt o minune; a Congresului din Washington biruie orice bibliotecă europeană, Biblioteca din Filadelfia are odăi pentru toată lumea, dar cine vrea să cetească mai comod, are și altă odaie, foarte mare, cu fotolii; dacă vrea să cetească la aier, are o terasă minunată cu cea mai frumoasă vedere. Gândiți-vă la ursuzul bibliotecar din Europa: când îi ceri o carte, se încruntă și face tot posibilul ca să n’o găsească în catalog; și, când vine rândul servitorului să ți-o aducă, și el face tot posibilul să n’o afle pe raftul indicat, iar, dacă o află, ți-o trântește înainte cu un despreț obraznic. Și într’o mare bibliotecă francesă, bucuria cea mai mare a întregului personal este când se apropie ceasul de ieșire și-ți poate striga întăiu: „Messiears on va fermerl” și după aceia, răstit: „On ferme”, iar după „on ferme” toate scaunele sânt trântite, cu cea mai infernală musică, de trebuie să ieși; pe când în- anume museu american, la Philadelphia, mi s’a întâmplat de am venit după ora fixată pentru închidere. Ei bine, s’a întors gardianul anume pentru noi; am stat cât am vrut și, când ne-am gândit să-i dăm un bacșiș, însoțitorul mi-a spus: „aici nu merge, strânge-î mâna ca unui gentleman, căci a făcut un gest de gentleman și se cade ca și d-ta să faci alt gest de gentleman, ca între oameni egali”.
Și aceste biblioteci și musee nu sânt răspândite unul aici, altul dincolo. Ea Philadelphia, alături de orașul cel vechiu, al fabricilor, este orașul luminii: de jur împrejur așezăminte de cultură: în fund Biblioteca, o clădire în stil grecesc, în partea stângă Museul Rodiii, iar tot ce a rămas pe alături se va dărâma și se vor face numai zidiri pentru luminarea sufletului. Ya fi un fel de sacră Acropole. La Chicago s’au făcut musee fără păreche pe lume.
In ce privește Universitatea, ea nu e, ca la noi, un pătrat de clădiri așezat între patru străzi, unde bălăngănesc de dimineață pănă seara toate tramvaiele, unde șuieră toate sirenele celui mai zgomotos oraș din lume. Am căutat, într’un moment, să împiedec măcar deschiderea străzii dintre Școala de Arhitectură și Universitate și am propus să se facă un parc care să unească cele două școli. Natural mi s’a făgăduit — mi se făgăduiește totdeauna orice; în ce privește realisarea, e altceva, dar toate automobilele trec pe supt fereștile Universității pe noua stradă deschisă în locu’ parcului ce propusesem. In America, Universitatea e ,un oraș în mijlocul unei păduri, cu poiene largi în mijlocul ei, care sânt ale Universității; acolo, în mijlocul pădurii, se ridică cele mai frumoase palate din lume, în stil gotic, din £are una costă câteva milioane de dolari. Sânt Universități
«are au 2.000 de studenți și 2.000 de profesori cu laboranți •cu tot. La Rarvard i-am numărat eu pe anuariu; -erau 1,600; fiecare student cu profesorul lui. Dar studentul plătește, iar cine nu plătește, este om de mâna întăiu, fiindcă .& plăti o țară pentru oameni de mâna a patra înseamnă a .zvârli banii pe fereastă. Rectorul Universității o spune.
Iată cum e Universitatea americană.
In California, la Clermont, s’a făcut din nimic, în pustiu, o Universitate nouă, în care profesorul Maro Jones știe românește, cetește pe[ Eminescu, și dorește să vie Ta București. Ce lucru frumos ar fi dacă un număr de asociații din România i-ar plăti drumul, pentru că e om sărac! Ar fi cea mai mare bucurie din viața lui să vadă țara pe care o iubește așa de mult
Universitatea americană nu se ține cu mâna întinsă Statului: „ni dai ori nu ni dai?”. O Universitate care are 60 milioane de dolari capital e socotită ca săracă. 60 de milioane de dolari!
Acolo, în California, Universitatea e așezată în mijlocul livezilor de portocali, a grădinilor de trandafiri, în mij-/ locul naturii, făcută de om, dar cea mai frumoasă natură. Primăvara, te îmbeți de mireasma florilor; iarna aproape nu există; în timpul căldurii celei mai strașnice, acolo e răcoare. Lumea universitară e împărțită în colegii, unde locuiesc, deosebit studenți și "Studente. Ordinea^perfectă Dacă se întâmplă, în clasa de sus, că se mai îmbată câte •un fiu de mare bogătaș, împotriva prohibițiunii— dar de prohibiție să nu mai vorbim! —, dacă lâ Universitate se întâmplă ca un student să fie grosolan -față de o colegă a lui, acela se expune a fi luat de urechi și dat afară de propriii lui colegi; nu e nevoie de intervenția rectorului sau a. profesorului. Studenții fac poliția lor pentru că niciodată toți profesorii laolaltă nu pot apăra onoarea unei Universități cum trebuie, și pot s’o facă studenții ei inșii.
In colegiile acestea, unde băieții sânt de o parte, fetele de alta — nu sânt căminuri mixte în America—, fetele mi s’au părut un& ori foarte cochete.
Am întrebat pe una, o străină, dacă aceasta n’are consecințe, și mi-a răspuns,era punctul ei de vedere — „studenții sânt așa de proști încât nu se întâmplă niciodată; nimic”. Ceia oe i se părea fetei că era prost, mu era așar studentul e tm om care-și pregătește onest o carieră șî care are ochi pentru cartea după care învață și care va. fi temelia vieții lui viitoare.
Sălile de solemnitate biruie trei șferturi din sălile de tron din Europa, dar bine înțeles niciodată la o festivitate nu se întâmplă să zgârie cineva păretele casei de lux puse la disposiția tuturor. E un respect pentru aceastăi donație care nu cere sprijinul nimănui; nevoia acestui respect este în sufletul fiecăruia. Nimic mai mișcător decât să vezi săpat pe câte un părete: „In amintirea fiului mieu, fost student al acestei Universități și care a închis ochii în anii săi de studii”. Părintele îndurerat clădește un monument pentru folosul nației sale, mai mișcător decât toate pietrele de cimitir. Pănă și în musee sânt părți create în amintirea tinerilor Americani căzuți pe front. La Har-vard, una din cele mai mișcătoare săli de bibliotecă se compune din cărțile unui tânăr American mort la douăzeci și patru de ani pe frontul frances. Părinții au clădit o parte din bibliotecă pentru cărțile fiului său iubit, le-au așezat așa cum le-ar fi așezat el, și studenții cari se succedă privesc la nobilul chip blând al tânărului de la care vine această comoară.
Oricine vorbește rău de America, are voie să critice toată suferința omenească pe care a înălțat-o o clasă de miliardari cari de sigur nu merită în rândul întăiu admirația și respectul lumii, dar, când se gândește cineva la ceia ce acești miliardari, adecă inițiativa particulară» au făcut, dacă nu pentru învățătura odor de astăzi, nepregătiți poate, dar pentru învățătura de mâni a tinerilor Americani, acela are datoria să se închine înaintea celei mai mari opere de munificență pe care bogăția a făcut-o» în folosul culturii.