America și românii din America/Șapte conferințe/1. Pământul
ȘAPTE CONFERINȚE
LA TEATRUL NAȚIONAL DIN BUCUREȘTI
(APRIL-MAIU 1930)
Ⅰ.
Pământul
Pentru o țară care nu e ca celelalte și pentru o societate foarte deosebită de celelalte societăți, cum e America și ceia ce am putea numi poporul american, pentru o astfel de societate și pentru o astfel de nație fără îndoială că oarecare modificări de plan față de conferințile pe care pană acum le-am ținut cu privire la țerile cercetate de mine ar fi indicate.
De și Statele-Unite ale Americei represintă o țară cu un caracter cu totul particular — unii zic o țară care se face; dacă se gândește cineva la o țară care se va face imediat, noi vom muri, cei mai tineri dintre noi vor muri, și Statele Unite tot nu se vor face în sensul altor țeri, de și e vorba de un teritoriu care, și el, trebuie să se facă în foarte mare parte, precum veți vedea, America, aceia care este, o parte din America, mult mai mare care poate să fie, va fi presintată, cu toată această complexitate, cu tot acest caracter de noutate care iese chiar din extraordinara-i complexitate, tot în cadrul pe care l-am întrebuințat când am vorbit de alte țeri și alte nații.
Prin urmare în această d’intăiu conferință va fi vorba de țara americană și numai în a doua de oamenii cari se găsesc în America (am evitat formula de „nație americană”, pentru că ea s’ar putea înțelege în multe feluri, și eu țin ca lucrurile pe care le spun aici să fie înțelese în sensul lor adevărat, iar nu în sensul fals, obișnuit). După aceia va fi vorba de desvoltarea Americei, și mulți vor fi mirați când vor vedea că nu e o Americă, ci un șir de Americi, Căci între America de la început, aceia de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, America luptelor pentru libertate, a Republicei, și America mistică a lui Lincoln, America muncitorească de ieri și America tuturora, care e America de acum, pănă la America socotită că nu mal trebuie să fie a tuturor, prin urmare America viitorului, sânt foarte mari deosebiri. Astfel, conferința a treia poate să fie cea mai mare și într’uu oarecare sens cea mai interesantă, După aceia voiu fi iarăși înpotriva opiniei publice, nu numai cea de la noi, unde s’a gândit și s’a scris mai puțin asupra Americei, dar în general și mai ales cea din cărțile francese, pe care publicul românesc le cetește mai mult. Și, între oamenii cari n’au înțeles America, în rândul întăiu sânt cei veniți din Franța, pentru că, între Franța, țară cu liniile cele mai simple, și America, în care liniile sânt așa de complicate încât nu le poți urmări, există deosebiri care fac că un American poate să petreacă foarte bine la Paris fără a înțelege Franța, iar Parisianul venit în America să nu poată înțelege nimic din America. Voiu fi acolo împotriva opiniei obișnuite că America este țara fabricilor. Eu nu m’am dus în America să văd fabrici, și, dacă ar fi fost să fie acolo numai fabrici, m’aș fi întors cu primul vapor. Am și declarat sosind acolo: n’am venit să văd aici fabrici, ci suflete omenești. A fost chiar o mică discuție, asupra căreia îmi veți permite să trec, în presa americană, dacă am avut dreptate sau nu, și mulți au spus: are dreptate când zice că sânt de văzut în Stale-Unite întăiu suflete omenești și pe urmă fabrici.
In contra părerii acesteia obișnuite, represintată în rândul întăiu de Francesi, America are o literatură și are o artă. Și nu o literatură și o artă împrumutate; nu, ci americane, de acolo. Ele s’au format încetul cu încetul după deosebitele epoci ale realităților americane. Acea literatură, prosă și versuri,' narațiuni și cântece, acea artă: peisagiu, portret, presintă un mare interes. Așa încât ultima conferință va fi consacrată literaturii și artei americane, prin urmare sufletului american. Poate că în această conferință și-ar găsi locul mai potrivit Universitatea amerjcană, școala americană, care e cu totul altfel de cum se crede de obiceiu: pentru unii, foarte bună supt raportul ieftinătății, mulțămită pomenei atâtor fundațiuni particulare, după alții— și aceștia sânt și Americani — ea •n’ar avea niciun fel de importanță, fiind numai o imitație europeană luxoasă și fără resultate. Un American hazliu — spiritul lui Mark Twain trăiește încă acolo —, vorbind de Universitățile țerii sale, spunea cu o glumă bună,, dar foarte nedreaptă:, Eu mă mir de donatorii cari dau Universităților americane, fiindcă din ele nu iese nimic; e ca și cum cineva, prins de pasiunea automobilelor — de care să ferească Dumnezeu pe oricine ! —, ar face danie unei fabrici de automobile care nu merg. N’ar avea niciun sens. Cât ai iubi de mult automobilismul, e zădarnic să încurajezi o fabrică incapabilă de a produce un automobil care merge. De ce au dăruit deci miliardarii Universităților care nu pot produce oameni de știință? Nu e adevărat de loc. Veți vedea că Universitățile americane sânt extrem de interesante și că produc.
Firește — o spun de la început — în fiecare din oon-ferințile acestea vor fi și lucruri favorabile și lucruri nefavorabile țerii pe care am cunoscut-o. Eu însă sânt foarte recunoscător tuturor oamenilor cari sânt amabili cu mine, și Americanii au fost extrem de amabili cu mine, peste meritele mele. Probabil reputația Țerii Românești m’o fi precedat în așa grad, încât din această causă a fost tolerată englezeasca mea insuficientă, pe care, scriind acasă, un anume student român din America s’a și grăbit să o critice, afirmând că am prea mult accent străin; eu n’am avut bursă de la nimeni și deci am stat puțin, așa că se poate întâmpla ca accentul acelui tânăr bursier român să. fi fost mai bun decât al mieu; oricum, nu cred că era cel d’inlăiu lucru care trebuia comunicat prin cablogram la București. Dar în America eu am fost primit așa de bine, încât aceasta constituie pentru mine o datorie de recunoștință. Datoria aceasta n’o voiu călca. Orice popor e sensibil, și e sensibil mai ales în părțile sale slabe. E crud să insiști asupra părților slabe ale cuiva; din fericire am mijlocul de a spune multe lucruri în așa fel încât fiecare să înțeleagă cum vrea. E o practica veche: cu dânsa m’am putut apăra în viață. Așa încât voiu spune lucrurile astfel, încât, chiar dacă ar putea să se supere cineva, să nu poată arăta textul exact pentru care s’a putut supăra.
Voiu arăta deci tot binele pentru care sânt recunoscător, iar, în ce privește partea mai slabă, o voiu presinta ca observație personală, declarând de la început că aș fi cel d’inlăiu care ar dori să nu fie așa.
Vorbind în această conferință de pământul american, nu poate fi niciun motiv de bucurie sau de supărare, ci e numai de înfățișat o regiune dintre cele mai curioase din lume.
Americanii inșii nu izbutesc totdeauna, în literatura și artă, să dea nota americană; nota socială o dau de la o bucată de vreme, dar nota naturii americane n’am găsit-o mai nicăiri, nici în artă, nici în literatură^ dar aceasta vine cu vremea. A fost un timp și în literatura și arta românească, în care cineva înfățișa păduri și câmpii care se chemau că sânt românești, dar a trebuit să vie Nicolae Grigorescu ca să găsească ce dă atmosfera specială românească tuturor colorilor și combinațiilor de colori.
Americanii țin de sigur foarte mult la țara lor. Mulți dintre emigranții din a doua generație o iubesc peste măsură. Rămâne deci, bine înțeles, că țara cea mai frumoasă este pentru fiecare țara lui, după aceia vine țara prietenilor și cea din urmă țara dușmanilor celor mai răi. Aceasta este gradația. Pentru că America a făcut foarte mult bine României, și pentru Români, America este o țară frumoasă.
Acum rămâne să vedem care sânt caracterele acestei țeri.
Să căutăm metoda.
Profesorul e totdeauna persecutat de metodă. E mai bine să o mărturisească singur decât s’o observe ascultătorii. Iată metoda pe care o voiu urma eu: voiu presinta întăiu partea cea mai caracteristică din natura americană, și aceasta, după mine, e pădurea.
După această pădure—cum a fost la început, cum s’a transformat și a dispărut în mare parte—, al doilea element care mi se pare mai caracteristic este piatra: stânca, muntele; nu numai muntele, dar muntele și stânca, pentru că munții americani sânt munți ridicându-se ici și colo peste imense grămezi de bolovani răsturnați, așa de mulți încât poți merge, spre Sud, trei zile și trei nopți și tot nu ieși din regiunea care samănă cu resultatul unui formidabil cutremur de pământ.
In al treilea rând Marea și tot ce ea poate să creeze. 0 Mare mult mai puțin seducătoare de cum se crede. De și America se află între două Oceane, cu toat > acestea Marea n’a lucrat asupra solului american. O comparație: Norvegia de o parte, America de alta. Norvegia este o țară sculptată foarte adânc de un meșter divin care a creat fiordurile ce pătrund, scobesc, dantelează coasta norvegiană; dincoace, este nu nai o solidă coastă de stâncă, în stare să resiste geniului artistic al naturii. Și curentele sânt deosebite: cele care ating coasta Ainericei și cele care bat coasta Norvegiei.
S’a făcut în timpul din urmă o comparație interesantă de un scriitor frances care nu este cel mai nou descriitor al Amerioei, d. Paul Morand, cel care a publicat o carte despre New-York. In parentesă, d. Paul Morand, care, când va veni la București, și din fundul provinciei va alerga lumea ca să-l asculte, pentru că noi sântem cea d’intăiu dintre națiile care aleargă după celebrități exotioe verificate și neverificate, scrie într’o limbă care e a d-sale, pentru inițiații Stilului d-sale, deci nu pentru a descrie o țară, ci pentru a arăta încă odată cum știe d-sa să scrie altfel decât alți oameni, Totuși această carte, pentru că ea trebuie să se vândă în America, și pentru că Americanii n’au făcut studii speciale de stil modernist este cev; mai pe înțeles și cu milă față de viitorul traducător american. Comparația de care vreau să amintesc se găsește însă Jn cartea d-lui Siegfried, distins economist și financiar, care a fost de trei ori în America, o cunoaște foarte bine, și în special cercurile care-l interesează. I-deia fundamentală a cărții lui este însă cu atât mai falsă, cu cât toate amănuntele sânt foarte folositoare, numai cât din ele se trag teorii care nu se învederează.
Intr’un articol recent dintr’o revistă americană d. Siegfried pune această întrebare: au dreptul unii Americani să spună că America este țara cea mai mare, că Americanii sânt nația cea mai activă, cultura americană este cultura cea mai înaltă?
Mie nu mi-a spus nimeni așa ceva, ceia ce arată că Americanii au foarte mult discernământ; dacă găsesc pe cineva la care să prindă orice, i-o spun, dar aceasta nu însemnează că o spun și unor oameni despre cari n’au dreptul să creadă că vor primi orice. Se pare totuși că sânt scriitori americani cari cred că Europa este o biată peninsulă legată de Asia. Și d. Siegfried, răspunzând, spune: e foarte adevărat, dar la noi, în Europa, totul este încheietură; dincolo, în America, totul este masă, bloc; la. noi totul e prins în legături foarte fine și foarte mobile; noi sântem articulați, Europenii; d-voastră, Americanii, sânteți un corp care-și caută încă legăturile între oase și mușchi, pentru ca ele să fie capabile de a fi întrebuințate pentru mișcări mai delicate.
Aceasta este foarte adevărat. Vedeți, coasta americană este în cea mai mare parte o coastă dreaptă; rar o peninsulă rătăcită. Și de aceia, pe tot lungul coastei, porturi foarte puține.
Din această causă am lăsat Marea în rândul al treilea și am pus întăiu pădurea și pe urmă muntele, stânca.
America este și o țară de lacuri, Prin urmare nu se poate vorbi de America fără a vorbi de lacurile acestea.
Iar după înfățișarea tuturor acestor elemente, voiu veni la partea aceia care așteaptă pe om pentru a căpăta o înfățișare pe are, înainte de coborârea omului alb în America, țara nu o avea.
• Aici, e o mare deosebire între America și țara noastră. Nu poate vorbi cineva de partea sudică a țerii noastre, de Muntenia, fără a pomeni înainte de toate de șesul plin de toate minunile jocurilor de soare, transparențelor de aier, capriciilor de ceață, de negură, frumusețelor de apus, suprinderilor de răsărit. Această formează nu opera noastră, ci taina însăși a naturii noastre, și parcă une ori te întrebi daca agricultura cea d’intaiu, în părțile noastre, n’au făcut-o niscaiva zei, mult mai harnici decât noi, cari nu putut lucra șesul muntean cuprins pe vremuri numai de păduri. Cine știe ce puteri divine ni-au dat un exemplu pe care l-am imitat slăouț după aceia 1 Răposatul Nicolae Densusianu credea, de aitfel, că toți zeii Olimpului nu locuit în Carpați, că leagănul lui Zeus și tuturor celorlalte divinități era undeva pe la Caraiman. Iupiter trebuie să fi avut atunci și o vilă la Sinaia, pe care a scliim-l>at-o pe urmă pentru o reședință pe țermul Eladei, mai caldă.
Deci, la urmă va veni vorba și de ceia ce omul a creat: șesul, ogoarele de grâu și porumb. In multe părți agricultura americană, este inferioară agriculturii noastre, care este una din cele mai modeste, dar pentru admirația căreia am chemat la București un Congres agricol, la lucrările căruia am colaborai și eu. In ceia ce privește însă originea acestor cJgoare, livezi și grădini, pe acestea nu le-au făcut în America zeii, ci le-au făcut oamenii. Ele sânt creațiuni omenești, resultatul irigațiilor și sobițelor de fieu așezate la rădăcina fiecărui portocal. Căci fiecare portocală venită din California este datorită și căldurii soarelui, dar și sobiței de mangal așezată lângă rădăcina copacului. Și florile frumoase care se vând pănă și în părțile de Nord ale Americei, omorând pe grădinarii din regiunile nordice, florile aduse din California cu trenuri speciale,, care sosesc cu precădere, sânt ieșite din truda omenea c~, Acolo avem a face, nu cu un dar_ al zeilor, ci cu resultatul unei munci omenești admirabile, care însă, în ce privește valoarea ei, în ce privește suferința pe care o provoacă, mulțămirile pe care le procură ca răsplată și suferințile, lipsa plăcerilor celor mai elementare, va fi judecată, când vom vorbi de locuitorii țerii, de grupele omenești adunate pentru o muncă solidară pe pământul american.
încep cu pădurea.
Pădurea americană ocupă o foarte largă parte din această țară-continent având 125 milioane de locuitori și încarc ar putea trăi cel puțin de zcs? ori pe atâta. Vastă țara, dar mai mică decât vecina ei, Canada. Prin numărul locuitorilor, prin -opera îndeplinită, prin valoarea cLvi-lisației creaLe aici, d^ sigur că Statele-Unite ale Americei-de-Nord întrec Canada. Canada însă are foarte multe în sușiri, pe care le vom mai vedea la rândul lor. Canada nu este o veche provincie englesă demodată, incapabilă ele a fi comparată cu spiritul fără păreche al Statelor-Unite-
Pădurea aceasta americană a fost foarte mare, când era neatinsă do oameni. Cei mai vechi locuitori ai țerii no considerau copacul, ca în Franța vechea populație galici, cu druizii în frunte, ca sacru; toLuși, dacă nu era copacul sacru, de sigur că în mintea Indienilor pădurea întreagă-avea un oarecare caracter sacru. Această se vede din cele d’intăiu descrieri ale Europenilor cu privire la viața In dienilor, descrieri care totuși trehuie să fie luate cu foarte mare socoteală, căci, cu cât sânt mai frumoase, cu atât sânt mai fictive. Istoria literară francesă a constatat că. multe din cele ce le spunea Cîiateaubriand, marele romantic frances de la începutul veacului al XlX-lea, despre pă durea americană și despre ce era în acea pădure, repreț-sintă o operă de fantasie. El a văzut ce a văzut în America, unde s’a dus, nu pentru a cerceta frumuseța naturii americane, ci fiindcă voia să facă o carieră. Cariera n’a făcut-o, și a fost și foarte supărat pe Americani cari l-au primit foarte rece. S’a dus să facă nițel teatru lui George Washington, fără îndoială un foarte însemnat onr de stat, un foarte bun general, dar care nu era teatral In general, noi, cari sântem teatrali în bună parte, tea-tralitatea s’o lăsăm la garderobă în America, pentru că nu plătește doi bani acolo, Statele-Unite fiindi o țară de simplicitate, de aspră simplicitate, în care mofturile nu prind de loc. Chateaubriand a venit plin de „mofturi” filosofice francese și a crezut să sperie pe George Washington, dai nu l-a speriat, și marele scriitor a rămas cu părerea că Washington nu e așa de mare cum se credea; un om rece, sec, cu care nu te poți înțelege. Pe urmă a făiCut atâtea descripții ale pădurii americane constatate ca falsei s’a dovedit că Cîiateaubriand, în scuitul timp cât a fost în America, n’a putut să vadă tot ce spune și că n’a fost niciodată în unele locuri pe care le-a descris. Cine cunoaște natura americană, a putut să-și dea sama că niciodată astfel de plante și animale n’au existat în locurile pe unde zice că a călcat.
Oricum, pădurea americană trebuie să fi fost splendidă. In museele Americei se mai înfățișează câteva exemplare din copacii aceștia enormi, și secțiunea trunchiului arată, prin cercurile concentrice lăsate de creșterea anuală a copacului, ca el trebuie să fi început a crește de pe vremea vechilor Stat' indiene; secole întregi au trecut asupra lor. Pădurea aceasta va fi avut un mare farmec. Din ea a ieșit toată religia indiană, toată poesia indiană, din sufletul hrănit înainte de toate de pădure.
Din nenorocire ea n’a fost cruțată. A întrat Europeanul, de și imul din Anglia, unde copacul este iubit. Dar America a fost de la început socotită ca o țară pentru câștig, unde nu se stabilește, cineva, ci unde stă câțiva ani sau câtdva luni, dacă are mai mult noroc, pentru ca pe urmă să se întoarcă acasă. De atunci, natura americană a fost tratată totdeauna în acest fel.
Pot spune de pe acum că aceasta face imposibilă și existența satului american. Americanul n’are sat. Sânt numai aglomerații improvisate, din care unele au rămas, altele s’au desfăcut. Chiar din această primă conferință pot spune lucrul acesta, de sigur neașteptat pentru foarte mulți, că sânt târguri măricele în care nu mai e niciufi singur locuitor, târguri noi și moarte, fiindcă ele se ridicaseră când se întemeiase acolo o fabrică și fabrica n’a mers. Pentru ca în America fiecare fabrică stă cu gura deschisă asupra concurenței, gata s’o distrugă, ori s’o atragă, s’o robească, s’o cumpere pentru ca să-i interzică a mai lucra. Atunci miile de lucrători adunați în jurul fa-bricei se împrăștie, pentru că nimic nu-i reține, nicio amintire, nicio biserică, niciun țintirim, nimic.
Sau, chiar dacă a fost o biserică, ea, rămasă fără preot o bucată de vreme, mai e lăsata unui păzitor, pănă pleacă și el și-și poate lua fiecare ce vrea: uși, ferestre, sticle.
Ferma americană n’are a face cu ferma francesă. Ferma francesă e de zid, cu ferești mici, uși înguste și doar pe d’inuntru ceva mai atrăgătoare; dar ea are un caracter familiar, istoric, ceia ce la ferma americană nu există. Fermierul american nu-ți poate arăta un portret s^unându-ți: „Iată, acesta a fost tatăl mieu; el a defrișat aceste locuri”,. căci de la defrișare câți au trecut pe aici: astăzi un -Suedes, mâne un Italian, poimâne un Danes sau Grec, sau.
Român, după dorința fiecăruia. Stau câteva luni într’o casă de lemn, apoi nu li mai vine la socoteală, pleacă și vine altul sau nu vine nimeni, în locul unde nimic nu leagă pe om de pământ.
De aceia natura americană a suferit, groaznic, de pe urma acestui fapt. Oamenii au fost extraordinar de vitregi cu dânsa. Aceasta se datorește și unor defecte pe care marea rasă anglo-saxonă le unește cu calitățile sale. S’au așezat Francesi în Canada, s’au așezat și Români, în cea mai mare parte fermieri, pe când în Statele-Unite Românul este în cea mai mare parte muncitor la fabrică. Fraiv-cesul, Românul au milă de pământ și milă de pădure. Mila aceasta Anglo-Saxonul nu o are. Pământul, pădurea pentru el este un material oarecare. Cum la Chicago, în fabricile de conserve, se ia boul sau porcul, se l^eagă de picioare, se așează la începutul întregului curs de fabricație și el trece prin fel de fel de mașini care îi taie gâtul, picioarele, îi desfac mușchii, îl sfârtecă tot mai mult pănă ce la capătul celălalt animalul se găsește etichetat în cutii de conserve, și, dacă un om ar cădea prins în angrenajul mașinilor la un capăt, s’ar trezi jambon la partea cealaltă» tot așa pădurea pentru Anglo-Saxon este un simplu material lemnos. Cea mai mare fabrică de lucruri pentru copiii din toată America este a unui Evreu din România, &.
• Feldman, de la New-York. Ii vin în fabrică vagoanele care aduc lemnul din pădure, lemnul merge din odaie în odaie și, în fiecare, mașini rup din qopac, îl tot prefac, pană ce la capalul celait iese un cărucior de copil sau ce alta voiți. La întrare materialul lemnos primitiv, la ieșire marfa gata împachetată.
Natura, prin urmare, e considerată de la început ca o simplă materie primă. Nici chiar primii pionieri, cu tot idealismul lor, nu veniau să se bucure de frumusețile naturii americane. Și astfel pădurea, acea lă frumuseță mare a naturii americane, și-a pierdut sufletul: este o pădure ruptă, persecutată, niciodată pe deplin iertată, ci numai tolerată pănă la anul viitor. Cel d’inlăiu semn pe care-l face un proprietar nou este să rupă ceva din copacii grădinii. Aceasta înseamnă că va clădi acolo.
Câtă deosebire, încă odată, între sufletul nostru față de natură și sufletul față de natură al oamenilor de rasă amestecată așezați în America! Pentru noi e o durere să dobori un copac. Am clădit £i eu la Sinaia, pe un loc cu vechi copaci frumoși, și-mi era o durere gândul că vor trebui dați la pământ; nici n’am vrut să vin pănă ce nu s’a isprăvit clădirea din cărămidă, și una din condițiile pe care le-am pus prietenului mieu arhitectul a fost să cruțe cât mai mulți copaci; brazii pe cari va trebui să-i doboare să-i dea de o parte, să nu-i văd morți. Sentimentul acesta este foarte răspândit la noi. îmi aduc aminte de o foarte frumoasă nuvelă a nu știu cărui scriitor mai tânăr de la noi, poate N. N. Beldiceanu, în care e vorba de durerea unui bolnav pentru căderea unui salcâm; tăierea salcâmului a contribuit la moartea lui.
In America, precum am spus, acest sentiment nu există. Pădurile sânt într’un hal de suferință care face rău. Aici nu există păduri ale Statului— și ce puțin înseamnă Statul american pentru societatea americană! Ce desavantagii și ce enorme avantagii sânt în aceasta! Noi tojir aici, sân-tem, dacă nu cu picioare de lemn, dar prinși în obloje-lile Statului. Dacă și-ar face odată cineva cu noi pomană aceasta să ne silească a umbla, fie chiar șchiopătând o bucată de vreme, pe picioarele noastre proprii, scoțând odată scândurile acestea în care sântem cuprinși, atunci ar fi momentul când am începe să trăim într’adevăr.
In America, Statul n’are păduri: pădurea e a cuiva care nu vine niciodată să o admire; e a unei societăți. Ce suflet poate să aibă o societate pe acțiuni? Pentru o asemenea societate n’are niciun fel de farmec o pădure pe care n’o vede. Pănă și în acele locuri ferite, apărate, luate de Stat, pănă și acolo vezi copaci arși. Pe o regiunea întreagă, ceasuri cu trenul, erau numai copaci de o curioasă aparență: fiindcă era iarna, gândiam că n’au dat încă frunze, acești copaci negri și suciți,' și m’am întrebat ce fel vor fi, cu o coloare și o formă atât de deosebite de coloarea și forma copacilor obișnuiți, Erau copaci arși; mersese focul pe întinderi de sute și mii ae chilometri, distrugând totul. Și în alte părți au fost distruși copacii, și nici măcar pentru a se face o fabrică sau o locuință, ci în vederea viitorului. Durerea te cuprinde de câte ori vezi învelișul acesta împădurit, desființat. Și la Canoanele cele mari din Colorado, minunea aceia de forme și colori, săpată în stâncă roșie și galbenă, în parcul național de alături se poate ceti o rugăciune pentru cruțarea copacilor rămași, ca să nu fie și ei distruși de focul ciobanului ori mai ales al excursionistului.
Distrugerea pădurilor deci este o pierdere foarte mare pentru frumuseța Americei. Orice țară trebuie să aibă o taină a ei: taina Mării, taina lacului. Noi avem lângă București lacul Snagov. Când va fi acoperită pădurea cu toate hârtiile învelind mâncărurile Bucureștenilor în excursie, taina lacului se va duce.
America sufere, în genere, de lipsa de taine; este o țară în care prea vezi totul: n’ai nimic de gâcit, nimic de descoperit; o țară pusă pe hârtie, catalogată mai rău decât Elveția, căci Elveția adaugă și o anumită cantitate de poe-sie. Dar poesia pănă acuma n’a ajuns să fie socotită în kilowats, de și ar fi o foarte bună reclamă să poți ceti pe câte un stâlp: „drumul spre muntele cutare având atâția kilowats poesie romantică”, și atunci toți doritorii și toate doritoarele, de toate vrâstele, ar ști cantitatea la care se pot aștepta și dacă ar ^/socoti că e prea mult și n’ar putea resista, ar alege un loc în care condițiile ar fi mai moderate.
Desfăcuți de farmecul naturii, Americanii sânt însă oameni eminenți supt raportul activității. De voie sau de nevoie urmașul leneșului din Europa ajunge în America un om harnic. Ești ridicol dacă nu lucrezi; se uită lumea pe fereastră la d~ta dacă stai înaintea unei cafenele și deschizi un jurnal. Dacă ai face una ca asta, ai fi fără îndoială omlil cel mai extraordinar din orașul acela.
Dar, în America, afară de această activitate minunată, sânt oameni cu desăvârșire superiori,-cu concepții largi, îndrăzneți fără margine, cari știu că îndrăzneala omului poate orice și abdicarea omului nu poate nici lucrul cel mai simplu. Lauda față de un om trebuie să se adreseze numai atunci când omul face un lucru socotit imposibil, căci lucrul posibil îl poate face toată lumea, și niciun om nu trebuie să fie lăudat pentru că a făcut uit lucru posibil; ci numai îndrăzneala lui atinge imposibilul— și în șaptezeci și cinci de cazuri la sută, trebuie,— aceia merită laudă.
Una din concepțiile uriașe ale conducătorilor din America sânt și parcurile naționale. Parcul național are mii de chilometri pătrați, e un ținut întreg transformat în Parc Național, la Yellowstone și murea. Acolo întâlnești rămășițele vechii vieți indiene,colțurile de pădure primitivă.
America, trebuie să știți, este o țară foarte rău locuită. Vom vedea într’o conferință viitoare care sânt părțile intens locuite; numai trei regiuni care se pot chema locuite în sensul european, unde sânt casele dese, cu acele sây-scrapers de câte șaizeci de rânduri, pănă la cea, în pre-parație, de o sută douăzeci de caturi. Un conferențiar bu-cureștean vorbia cu un sentiment de admirație despre casele acestea așa de înalte de „zgârie cerul” cum li se spune, așa de înalte încât „pentru ca să li vezi acoperișul trebuie să-ți cadă căciula din cap”.
Eu m’am dus cu căciula în America, dar n’am. pus-o niciodată, fiindcă singurul fapt că veniam cu barbă făcea din mine un exemplar unic al omenirii, Vă puteți închipui ce ar fi fost dacă veniam și cu căciulăl Poate că, dacă purtam căciulă, aș fi putut plăti, expunându mă, o parte din cheltuielile de călătorie, care au fost grele, suferite de nenorociții noștri frați din America și suferite, nu din fericire, și din punga mea. 300.000 lei au trebuit să treacă, în condiții din cele mai modeste, pentru șederea în America timp de două luni de zile.
Dar și în regiunea aceasta unde populația este foarte deasă se păstrează o parte din pădurea primitivă, chiar în mijlocul orașului. Parcul american nu e parcul european, nu e un parc sădit, tuns ca în Franța veche, undo copacii iau toate formele: triunghiulară, pătrată, ovală, în formă de liră, după capriciul friserului-g^ădinar; în America nu se atinge nimeni de copac, ci el trăiește cum vrea. In mijlocul New-Yorkului vezi un astfel de parc, care nu e altceva decât o rămășiță din pădurea de odinioară, de pe vremea când New-Yorkul era numai un șir de pâlcuri omenești, unde fiecare, cum debarca, își făcea casa de lemn, cârpită cu tot felul de cutii furate de pe corăbii.
Dar, dacă New-Yorkul are în mijlocul său o bucată de pădure, Washingtonul trăiește în pădure. Capitala este un alt tip de oraș american, ferit de industrie, cu foarte puțin comerț, unde n’are cineva voie să ridice clădiri cu foarte multe rânduri. De aceia orașul este extrem de întins, cerând pentru aceasta foarte multe automobile la îndemâna celor 200.000 de albi și 200.000 de negri. Nu se votează la comună la Washington, pentru că alegerile ar trebui să dea o municipalitate pe jumătate neagră. Aici cel din urmă lucrător are și el automobilul lui, iar bogar tul de obiceiu ^tâtea câți membri ai familiei.
Washingtonul e deci în pădure. Nu e un parc în mijloc; ci orașul acesta artificial, cu clădiri în stil clasic de preferință, e așezat în mijlocul chiar al pădurii, care aici n’a fost distrusă.
Iată ce rămâne din pădurea americană: părți întinse, unde pădurea e numai provisorie, parcuri naționale, cele mai frumoase din lume, dar nu totdeauna accesibile, fiind la prea mari depărtări de drumurile obișnuite, parcurile din orașe și împrejurimi.
Dar America este o țară extrem de interesantă și prin caracterul particular al munților ei.
Statele Unite au două sisteme de munți: mai ales sistemul munților de Apus. La Răsărit muntele nu te impresionează; niște simple înălțimi împădurite. Nu se vede stânca și, cel puțin în părțile pe care le-am străbătut, nu se găsesc vârfuri acoperite și vara cu zăpadă; muntele este un simpatic element de decorațiune, un element necesar varietății în peisagiu, dar nu e elementul dominant. In Vest e cu totul altfel: aici are cineva a face cu muntele stâncos, Rocky Mountains, care pornește din Alaska și se întinde pănă dincolo de granița Statelor Unite. O imensă regiune de piatră, din care nu ieși cu zilele. Drumul de la Chicago pănă la San-Francisco,. cu trenul rapid, înseamnă patru zile și patru nopți. Ei bine, din această enormă distanță pe care trebuie să o parcurgă călătorul, cea mai mare parte se face prin ținutul acesta pietros. Cauți în zădar elemente de varietate în pustiul de piatră ce-l străbați, și nu le poți găsi. După Lacul Sărat, nimic nou, ci mereu aceiași rostogolire imensă de piatră înțepenită. Parcă un zeu rău ar fi scuturat cu.mâna lui uriașă scoarța pământului, și s’ar fi desfăcut bucăți asupra cărora apasă un blăslăm, pentru că nicio vegetație nu se prinde. Numai ici colo o nenorocită de plantă care-și dă toate sforțările ca să răsbată prin rădăcinuțe în granit și izbutește cu desăvârșire relativ. Această sărăcie a naturii, această nesfârșită miserie a solului explică pustiul care este, în cea mai mare parte, pe această coastă a Oceanului, pănă departe în interior. Muntele merge pănă aproape de coastă.
Sa nu credeți că e dn raiu lăsat de natură vestita Californie, a aurului și a petrolului — și e într’adevăr mult petrol în California, sondele fiind foarte cuminte așezate pănă și la margenea drumului: sate, orășele de sonde, așa de bine păzite în cât rare ori se întâmplă ceia ce din nenorocire se întâmplă așa de dese ori la noi, cu focul nestins al sonae-lor neîngrijite.
Totuși țara aurului și a petrolului este și țara florilor. Făr’ îndoială sânt aici foarte frumoase flori, dar pentru negoț; ele nu se cultivă pentru frumuseța florei, ci pentru câștig, unele orchidee ajungând la cinci-șase dolari. California este și o țară de copaci minunați: drumuri întregi mărgenite cu copaci de piper adus din Australia; primăvara e o ninsoare de flori roșii. Dar toate aceste flori și fructe pentru negoț nu s’au putut produce decât printr’o muncă uriașă, prin irigațiuni făcute cu foarte multă cheltuială, și toată frumuseța vine din meșteșugul creării pământului.
Așa încât, în toată partea aceasta de Vest, America este pe piatră.
Iată sistemul osos, am zice, al Americei, sistem osos care în momentul acesta este străbătut de o mulțime de tuneluri. Pentru că aici nu s’a adoptat sistemul sărăciei noastre, de a nu face tunel decât atunci când nu se poate altfel. Ca să se vadă mentalitatea Americanului, e de ajuns să spun că, de și este un drum care ocolește Lacul Sărat, Americanii au făcut socoteala că s’ar pierde astfel un șfert de ceas, și atunci au făcut un pod care străbate în linie dreaptă lacul, pe la mijloc, și pe care trece trenul. Podul e așa de lung, încât trebuie un ceas și zece minute pentru ca să ajungi de la un capăt la celalt al lacului
După ce am vorbit și de munți, vin la partea a treia, Marea.
Coasta de Răsărit a Americei este scăldată de Oceanul Atlantic. El oferă în părțile canadiene un caracter mai variat, pentru că acolo Oceanul are în ce mușca, pământul permite această mușcătură, dar de la granița canadiană pănă în Florida nu mai e așa, și de aceia sânt așa de puține porturi. Pe toată această linie singurul port adevărat este New-York, Bostonul fiind în legătură cu Oceanul nu direct, ci printr’un râu, Charles River, un fel de braț de mare, ceva analog cu limanul Nistrului la Cetatea-Albă.
E o coastă resistentă la acțiunea valurilor, o coastă neospitalieră, asămănătoare cu coasta adriatică a Italiei. Coasta^ Atlanticului este și mai puțin ospitalieră, o coastă seacă, fără frumuseță, pănă tocmai în Florida, și de aceia peninsula Floridei a căpătat o atât de mare importanță, încât mulți nu sdf mai duc în California, ci preferă Florida, — și au dreptate, pentru că aceia ce în California este sforțare omenească, în Florida vine de la bunătatea Iui Dumnezeu; dacă Spaiiiolii au .numit această provincie „Florida”, a fost pentru că au găsit acolo frumuseță tuturor florilor.
Coasta însă pe care am văzut-o mai bine a fost a Oceanului Pacific, pentru că de la San-Francisco pănă la granița Mexicului este un drum destul de lung, pe la Los-Angeles, San Diego, și pănă la Tijuana și Apele Calde, Aguas Calientes, străbătând mereu de-a lungul coastei Pacificului, și am putut să văd acest Ocean albicios, lăptos, lovind într’o coastă supărată, fără nimic din splendorile-Mediteranei sau ale Mării Adriatice, o coastă pustie în cea mai mare parte și foarte pietroasă. Companii cu foarte multe greutăți încearcă a crea orașe; fcumpără o bucată de pământ, fac un casinou foarte frumos, de și nu este încă nimeni, după aceia anunță foarte multe avantagii, dau pănjânt și pe gratis și așa mai prind pe câte unii, pentru ca, apoi, printr’o reclamă obsedantă, să dea suggestiir „Aici să vă opriți dacă voiți sănătaU.. . „Nicairi nu este atâta soare blând”. O persecuție a reclamei: ori se împușcă, trecătorul, ori cumpără un loc.
Astfel, America e o țară având trei Mări, dintre care niciuna nu e deosebit de frumoasă, afară de coasta Floridei, și de regiunea unde se yarsă Mississipi, la Noul Orleans.
Și ajung la sistemul râurilor.
Acum o sută de ani corăbiile aveau o trudă extraordinară ca să răsbată prin gura râului, prin noroiul cel mai urât și mai greu dș străoătut, oamenii fiind în continuă primejdie de a se îneca. Missisipi e un râu sălbatec, un imens fluviu nestăpânit. Tot ce tehnica americană a Întrebuințat ca să-l stăpânească, n’a reușit pe deplin. Ni -aducem aminte de marea nenorocire de acum câțiva ani, când s’au rupt zăgazurile. Pănă astăzi țernjurile Missis-sipului sânt locuite numai întâmplător de aventurierii cei mai săraci. Noul Orlâans este, în adevăr, un mare oraș frances întrat în stăpânirea rasei anglo-saxone, cu cartiere francșse păstrate pănă acum, cu toate amintirile, >cu toate legăturile sufletești față de țara veche, în ciuda opusiției din partea societății care vorbește altă limbă. Dar râul curge între ferme sărace și adăposturi întâmplătoare.
Râul acesta, care se poate zice că este Dunărea american ă, are mai mult Un caracter de graniță, între stări de civdisație deosebite. Pe lângă Mișșissipi, Ohio este un râu important, dar cu mers leneș, cu înfățișare urâtă, -spurcat de scurgerile tutulor fabricilor, cu malurile mânecate, foarte rare ori pietruite.
Dacă se gândește cineva la Europa apuseană, el ar fi Rinul Americei.
Mississipi este „tatăl apelor”, cum zic Indienii. Pe malul lui nu se așează orașe. Este o luptă înfățișată foarte frumos într’un roman american recent, lupta între un grup foarte sărac, care strânge scânduri plutitoare, cutii de tinichea, tot ce-i cade supt mână și-și face urt fel -de colibă; de altă parte acela care trece pe fluviu cu vaporul și răscolește .apa, punând în pericol colibele de pe țerm, riscând să le înece.
Râul american nu are o importanță mare. Civilisația nu e orânduită de râu, pe când la noi e strâns legatăț orice cLvilisație de această noțiune. In afară de Mississipi, râul este un element Qarecare, amestecat, pierdut în 'haosul vieții americane.
Dacă poți însă ascunde un râu, nu poți același lucru cu dacul. Lacurile americane sânt adevărate Mări. jSste o splendoare șirul acesta de oglinzi de ape imense care se găsesc la granița dintre Canada și Statele-Unite; Lacul Superior, Michigan, Huron, Erie și Ontario. Ca să văl dați sama de întinderea lor, trebuie să le proiectați pe harta Europei, și atunci vă puteți da sama cât sânt de mari. Cuvântul „Sea”, care înseamnă și mare și lac, se potrivește pentru astfel de întinderi de apă. La Chicago,, lacul Michigan din marginea orașului este o Mare nu numai în ceia ce privește întinderea, dar și adâncimea,, care permite ca vase mari să plutească pe apele lui; iarna, pornesc furtuni, se ridică valuri, care îneacă și corăbii de mare tonagiu.
Lgcul este într’adevăr una din minunile țerii, care u’a putut fi stricată, pângărită sau scoasă oarecum din us. Și se întâmplă ca, seara, după o zi caldă de iarnă, să vină de-odată un vânt rece, în mijlocul nopții să vuiască tot aierul de-asupra lacului și pănă dimineața să înghețe apele, încremenite în cele mai ciudate forme ale undelor,, încrețite ca niște sprincene furioase de-asupra luciului.
Dar cum este pământul de hrană, șesul?
Cine ar crede că tot restul marii întinderi americane este un câmp de grâu sau de porumb — pentru că nu prea sânt culturi variate—, cine ar crede că tot șesul nu e decât un loc de agricultură, tăiat cu plugul primăvara, îngrijit, gu-noit, cu cea mai mare luare-aminte în timpul verii, secerat în Iulie și August, pregătit în Septembre, s’ar înșela. Cea mai mare parte a șesului este pustiu. Este întăiu un mare deșert de potasă, tot pământul fiind acoperit de un praf alb. Intr’o astfel de regiune, cu toate în-grășămintele din lume, nu se poate face nimic. Pe de o parte o foarte mare uscăciune, de de alta o stârpire a pământului, prin otrava depusă, care împiedecă orice vegetație. Sânt însă și vaste regiuni de cultură. îmi pare rău că o foarte importantă regiune, Wisconsin, în părțile de-Vest, n’am. văzut-o. Nu vreau să generalisez întinzând caracteristica resultată din ce am văzut eu asupra regiunilor in care n’am putut călca. Dar în regiunile pe care le cunosc, din causa caracterului locuitorilor, oameni veniți de ieri, de alaltăieri, oameni cari se schimbă, cari nu sânt înrădăcinați în pământ, cari nu pot fi. agricultori de profesiune, agricultura se face cil totul altfel ca la noi. Cei mai buni agrciulțori sânt de obiceiu Italienii, cari caută foarte bine pământul ce li se încredințează, fac agricultură intensivă și scot produse frumoase. De Obiceiu însă lucrarea pământului se face prea în pripă, cu mașina, în câteva zile. Au mașini din cele mai perfecționate și pentru orice muncă o ordine foarte precisă, o ordine științifică, prin care se împiedecă greșelile agriculturii noastre. Au ce vor. Au în mai mică măsură, dar ceia ce au voit să aibă, au, pe când, la noi, de la voința omului și păhă Ia resultat este toată întinderea pe care o cunoaștem prea bine. Chiar dacă resultatul obținut de agricultorii din America nu e bun, el câștigă prin aceia că Se prelucrează în orașul care se află în mijlocul regiunii:
Au cooperative de tot felul, mori după cele mai noi sisteme, pe lângă toate posibilitățile de a deposita productele, de a găsi debușeuri, toate avantagiile de credit.
Totuși o mare problemă agrară este și acolo, costul grâului și al celorlalte cereale fiind o chestiune necontenit la ordinea zilei și partide întemeindu-se pe nemulțămirile regiunilor agricole împotriva regiunilor industriale, cu mai mult spirit revoluționar la lucrătorii pământului decât la lucrătorii din fabrică. Pană acum fabrica încă producea — vom vedea problema ei mai departe--, dar, în ce privește pe lucrătorii pământului a căror muncă nu se plătește, se cere intervenția Statului.
Mâna de lucru în agricultură lipsește în mare parte. Președintele Hoover se gândește la un proiect pentru a lua prisosul orașelor și a colonisa cu el regiunile de Vest. Dacă va reuși, va fi cea mai mare binefacere pentru America, dar oamenii, văzând că acei așezați la muncile agricole
Țiu câștigă, nu par dc fel îndemnați să facă ferme și să pună în valoare terenurile occidentale.
In regiunile din centru mi s’a întâmplat să merg câte trei șferturi de ceas cu trenul rapib. fără să întâlnesc altceva decât câmpul gol. Unde este o fermă, aceasta însemnează că s’a săpat un puț artesian. Fiecare fermier își aduce automobilul, ridică o clădire de scânduri pentru el, vitele-i pasc în libertate.
O, nu este raiul lui Dumnezeii, cum și-ar închipui atâția la hoi! Vedeniile binecuvântate ale țerii românești trec înaintea ochilor și, făcând comparație, îți spui că orbi trebuie să fie oamenii cari nu văd ce au în țara lor și fug de dânsa ca niște blăstămați și imbecili, ca aceia cari, aiurea, ajung să strângă gunoaiele Parisului potrivit cu convenția pe care am încheiat-o cu Statul franccs, pentru exportul muncitorilor români, sau se duc să crape de foame în pustiul coloniilor portughese ale Americei, ori să se asfixieze în infernul fabricilor din Slatele-Unite. Muncitorilor din America li-am vorbit astfel cum trebuie să se vorbească unui om rătăcit, și, cum mama mea nu m’a născut demagog, li-am spus: duceți-vă înapoi la datoria voastră, care este și fericirea voastră.
Veți zice: acestea sânt locuri câștigate de curând de la reaua gospodărie spaniolă, sânt rămășițe de barbarie indiană. Dar am văzut și regiunile din părțile lacurilor, am mers de la Piltsburg la Youngstown, cale de cinci ceasuri. Piltsburg este marele centru al oțelăriei, și Youngstown unul din cele mai mari centre ale ei, prin urmare un loc unde suferința omenească strigă mai mult către cer. Am observat câmpul. Regiunea este roditoare, fără îndoială. Aceleași case de lemn, aceiași părăsire a plugului în brazdă, în locul unde e capătul; adese ori aceiași părăsire a porumbului în locul unde a fost tăiat. Oamenii sânt însă în condiții bune. E foarte greu să spuie cineva când, un om este în condiții bune. De obioeiu, când se îmbracă bine și mănâncă prost, se zice că e mai bogat de
•cât omul care mănâncă hitie și se îmbracă prost. Dați-mi voie să găsesc mai bun traiul celui car® se îmbracă mQ~ deșt, dar se hrănește nu numai pe dânsul, dar și copiii lui. Să zicem însă că în această regiune omul trăiește bine. De altfel om desculț și om în zdrențe în America aproape nu se vede, pentru foarte multe motive, dintre care unul foarte ușor de înțeles: dacă ajungi să nu mai poți câștiga, nu te ține nimeni; familia nn te ajută, și te cură ți, cum se zice. Cât ai câștigat, bine, dar, când, după patruzeci de ani, ajungi netrebnic, treci în rândul fericiților ca să nu mai superi vederea acelora cari se găsesc în •condiții mai bune. Deci, în regiunile acestea unde oame-menii trăiesc mai bine, câștigul li vine mai ales de la creșterea vitelor, a vacilor. Laptele se așează în vase de tinichea pecetluite, la margenea drumului; vine automobilul, le ia, vinde laptele la oraș, și, a doua zi, depune vasul golit tot la margenea drumului, unde fiecare ferimier .și le culege.
In ce privește alimentarea, nimeni nu te silește să mănânci carnea conservată sau puiu cu gust de carton fiert, păstrând foarte adese ori urme visibile ale penelor pe care le purta în viață; nu ești silit să-l mănânci, de și nimeni nu se împotrivește să-l consumi, cu compoturi te poți ținea un număr de săptămâni; cu carnea e altceva; e nea--gră pe din afară și roșie pe dinăuntru—, tot ce poate fi mai apetisant—, dar laptele hi America este cel mai bun din lume, păstrat în vase speciale, acftperite cu pergament, pecetluite, necontenit verificat de organele sanitare, cele mai harnice organe sanitare din lume, poate cu cele germane.
Un agricultor în această regiune, aceasta înseamnă deci un om care-și mână vitele în pădure, și, în momentul când aceaasta nu se mai poate, li dă să mănânce în oon-•dițiuni perfecte de stabulație.
Aceasta este viața șesului american.
Dar veți zice: în țara aceasta cu păduri distruse, în țara aceasta de piatră aspră și de pustiu, în care apa se găsește numai la enorme adâncimi, în țara aceasta cu distanțe nesfârșite, pe care le poți străbate numai cu sute de mii și milioane de automobile, în țara aceasta unde ogorul este restrâns, care este populația de baștină și care este populația adausă? Care este felul cum aceste două populații s’au întâlnit, dând admirabila colaborație omenească pentru producție, care face fără îndoială una din gloriile Americei?