A patra elegie

 

A PATRA ELEGIE

I.
Învins în afară,/ Evul Mediu s-a retras în chiliile / roșii și albe ale sângelui meu./ În catedrala cu pereți pulsând, s-a retras,/ zvârlind și absorbind credincioșii întruna,/ într-un circuit absurd,/ printr-o zonă absurdă,/ hrănindu-se cu mari bucăți de lună,/ în dorința lui de-a exista / mușcându-le pe furiș, noaptea,/ când ochii lumii dorm / și / numai dinții celor care vorbesc prin somn / se zăresc în întuneric,/ asemenea unei ploi de meteoriți / strălucitori,/ urcând și coborând ritmic.// Învins în afară,/ Evul Mediu s-a retras în mine / și / propriul meu trup nu / mă mai înțelege / și / propriul meu trup mă urăște,/ ca să poată exista mai departe / mă urăște./ Astfel,/ el se grăbește să se prăbușească / în somn,/ seară de seară;/ și iarna / din ce în ce mai puternic se înconjoară / cu straturi de gheață,/ cutremurându-se și izbindu-mă și / scufundându-mă adânc în el însuși,/ voind / să mă ucidă ca să poată fi liber / și neucigându-mă / ca să poată fi, totuși, trăit de cineva.//
II.
Dar peste tot în mine sunt ruguri / în așteptare / și ample, întunecoase procesiuni / cu o aură de durere./ Durere a ruperii-n două a lumii / ca să-mi pătrundă prin ochii, doi./ Durere a ruperii-n două a sunetelor / lumii,/ ca să-mi lovească timpanele, două./ Durere a ruperii-n două / a mirosurilor lumii,/ ca să-mi atingă nările, două.// Și tu, o, tu, refacere-n interior,/ tu, potrivire de jumătăți, aidoma / îmbrățișării bărbatului cu femeia sa,/ o, tu, și tu, și tu, și tu,/ izbire solemnă / a jumătăților rupte,/ cu flacără înceată, atât de înceată,/ încât ține aproape o viață / ridicarea ei,/ aprinderea rugurilor, așteptata,/ prevestita, salvatoarea,/ aprindere-a rugurilor.//

== Comentarii ==
A patra elegie face joncțiunea dintre două tablouri. Pe de o parte sugerează un moment din istoria omenirii - Evul Mediu, venit la festin cu tot alaiul Inchiziției apusene, cu toate actele de barbarie înfăptuite în numele creștinismului, cu ruguri și catedrale în flăcări, pentru a adăuga un răspuns la întrebarea „de unde venim?”

Pe de altă parte, poemul poate fi încadrat în cel de-al doilea tablou al volumului care debutează cu lupta dintre visceral și real (adică dintre trup și spirit), continuă cu experimentarea profanului ca mod de existență, apoi nașterea dilemei: sacru sau profan? și se încheie cu așa-zisa „opțiune la real” (elegia a șaptea), răspunzând astfel la întrebarea „cine suntem?” Vom analiza pe rând cele două perspective.

■ După apusul glorioasei Antichități, gânditorii au împins cunoașterea într-o zonă a esențelor și a abstracțiilor, sperând că astfel se vor apropia mai mult de atotcunoaștere. Unii au înțeles că esența înseamnă simplitate, înseamnă a vedea limpede drumul cel mai scurt spre cauzalitate, spre mecanismul intern al lucrurilor, spre ceea ce determină orice efect. Cu alte cuvinte, a pătrunde prin coaja lucrurilor (de care, din neștiință, ne lovim mereu) și a vedea miezul problemei. Alții s-au înconjurat de dogme, socotind că demonstrațiile sunt de prisos.
Timpul a fost reprezentat cu ajutorul cifrelor. La început, acestea au luat chipul și înfățișarea timpului, fiind socotite infinite. Apoi, s-a căutat o limitare a lor în funcție de anumite criterii, și, în cele din urmă, s-a născut mitul „de a descoperi adevărul dintr-o singură cifră”, după cum spunea Nichita.

Spațiul, s-a constatat, e populat cu forme și sunete. Formele pot fi unidimensionale (punctul), plane, spațiale, cvadridimensionale (omul și spiritul său), dar s-a căutat tema unificării formelor. Un sunet redus la esență este o notă muzicală, o vibrație care transmite informații. Căutând un singur sunet, oamenii au descoperit tăcerea.

Formele, culorile, numerele și sunetele sunt de fapt magistrale pe care circulă calupuri de informație codificată.

Apoi s-au aprofundat legile materiei, descoperind că în Univers există cu adevărat o singură materie – spiritul, așa cum există o singură culoare - lumina, iar omul este chintesența materială a Universului. Nichita a spus: mitul literei Aleph reprezintă făptura omului.
Căutând o esență a celor șapte legi meta-fizice, au ajuns la concluzia că există doar patru semințe tăcute, înghesuite într-un spirit de lumină nu mai mare de un punct, care, din când în când, se împrăștie în cele patru puncte cardinale, făcând posibilă orice formă, orice sunet, orice culoare.

Spre surpriza analiștilor de mai târziu, acest demers a căpătat conotații dramatice aplicându-se în sfera ideilor religioase. Tot cortegiul de zeități s-a topit într-o singură divinitate supremă, care a ajuns să dețină întreaga putere și Adevărul Suprem.

În Vechiul Testament, o colecție de cărți ce cuprinde preceptele religioase ale iudeilor, un popor din Orientul Mijlociu, credinciosului i se cerea imperativ: „Să nu ai alți dumnezei afară de Mine” (Exodul, 20,3), „Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor (...) Să nu te închini lor și să nu le slujești; căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos...” (Exodul, 20, 4 - 5).

Monoteismul nu s-a născut o dată cu iudaismul, dar exemplul e sugestiv pentru a marca o formă de extremism religios care va exploda, la scară continentală, câteva secole mai târziu.
 Într-o altă carte din Vechiul Testament, în Deuteronomul, dumnezeul gelos al iudeilor reformulează ideile exprimate în cele zece porunci: „Să nimiciți toate locurile în care slujesc dumnezeilor lor neamurile pe care le veți izgoni (...). Să le surpați altarele, să le sfărâmați stâlpii idolești, să le ardeți în foc copacii închinați idolilor lor, să dărâmați chipurile cioplite ale dumnezeilor lor și să le faceți să le piară numele din locurile acelea”. (Deut. 12, 1-3).

Deși în prezent opinăm că religiile precreștine erau de un barbarism feroce, în conjunctura istorică a acelor vremuri, ideile și îndemnurile erau oarecum justificate. Însă omenirea a evoluat, iar creștinismul a umanizat religia și a scuturat-o de praful istoriei și de dogmele preoților.

Iisus a consolidat era religiilor pacifiste inițiate de Buddha în urmă cu cinci secole. Cu toate acestea, nici Iisus nu a îndulcit monoteismul, ba l-a întărit cu dogme noi: „Să nu vă numiți dascăli; căci unul singur este dascălul vostru: Hristosul” (Matei 23, 10).
Și profetul Mahomed, făuritorul religiei islamiste, s-a luptat să spulbere politeismul ce încă supraviețuia printre triburile arabe, impunând mărturisirea de credință a musulmanilor: „Nu există alt dumnezeu în afară de Allah”. Însă, cea mai severă dogmă a instituit-o Mohamed în ultimul său discurs către oameni: „Nici un profet sau trimis nu va apărea după mine și nici o credință nu va apărea”.

Monoteismul creștin a cunoscut un apogeu dureros în timpul Inchiziției medievale, în apusul Europei. Au fost arși pe rug sau nimiciți prin alte metode nu doar oamenii bănuiți de vrăjitorie, ci și toți cei care nu-și mărturiseau convingător credința în religia creștină. Preoții făceau legea în numele unor interese de castă sau personale, declanșând un genocid de care aveau să se rușineze mai târziu.

Există o lege nescrisă, intuită și de cărturarul român Dimitrie Cantemir în analiza sa celebră despre Imperiul otoman, care spune că după naștere vine creșterea și apogeul, apoi descreșterea și moartea. Sau reforma.

Chiar și Nichita vorbește, într-unul din volumele sale de poezii, despre Al treilea testament. Întrebându-ne de unde venim, nu putem să închidem ochii la ororile istoriei, pentru că numai luând cunoștință de ele și însușindu-ni-le ne putem izbăvi de sângele vărsat în numele unei idei religioase. Aceasta este lecția pe care ne-o propune Nichita.

În elegia a patra suntem pe vremea catedralei „cu pereți pulsând”, pe vremea invaziei creștine, a Inchiziției cu „ruguri în așteptare și ample, întunecoase procesiuni cu o aură de durere”. Lumea se rupe în două, e vremea războaielor interconfesionale. El, Evul Mediu, azvârle și absoarbe credincioșii întruna, „într-un circuit absurd, printr-o zonă absurdă”.
E acel monoteism despre care tocmai am vorbit, înroșit de patimi bolnave. De la iubire la ură nu e decât un pas, iar prelații medievali nu s-au sfiit să-l facă. Lumina, adică iubirea, e lăsată de izbeliște, iar răcoarea întunericului și a iernii e atotstăpânitoare: „Și iarna, din ce în ce mai puternic se înconjoară cu straturi de gheață, cutremurându-se și izbindu-mă...”

■ A doua perspectivă are conotații ușor filosofice, hegeliene, ar spune unii comentatori, deoarece declină traseul sinuos, labirintic al spiritului în raport cu ipostazele și reacțiile trupului. Poemul vine să proclame existența celor două entități, motiv pentru care acestea sunt puse în ipostaze antagonice.

În realitate, (și Nichita știe prea bine după cum va dovedi ulterior) tandemul spirit / trup se supun principiului dualității, conform legii polarității: dărâmarea și zidirea, plânsul și râsul, bocitul și jucatul, îmbrățișarea și despărțirea, păstrarea și lepădarea, iubitul și urâtul, pacea și războiul se rotesc una față de cealaltă și se împlinesc pe rând la nesfârșit.
Altfel spus: dacă există naștere, există și moarte; dacă există zidire, există și dărâmare; dacă există materie există și spirit. Materia și spiritul sunt polii opuși ai oricărei entități, dar au o natură identică. Nimic nu este numai materie, așa cum nimic nu este numai spirit. Cele două elemente sunt complementare, la fel ca și principiul masculin yang cu principiul feminin yin, aflate în echilibru și interdependență energetică.

Din păcate, în cazul lui Nichita, spiritul și trupul vor dezgropa securea războiului, declanșând cea mai lungă și istovitoare cruciadă consemnată în literatura română. Raportul de complementaritate se rupe, trupul este declarat persona non grata și trimis în exil, fiind totodată proclamată supremația spiritului: „Evul Mediu s-a retras în mine / și propriul meu trup nu / mă mai înțelege / și / propriul meu trup mă urăște,/ ca să poată exista mai departe / mă urăște./ Astfel,/ el se grăbește să se prăbușească / în somn / seară de seară.”
După cum demonstrează biografia poetului, decizia s-a dovedit a fi ireversibilă și totodată fatală. Nichita va deveni un izvor de poezie, dar nu va pune preț de aici înainte pe nicio acțiune profilactică în favoarea trupului; dimpotrivă, îl va înfometa și îl va îneca în alcool, îl va obosi până la epuizarea fizică interzicându-i să se prăbușească în somn, seară de seară. De aceea, el nu a trăit mult, încât ultimul lui chip văzut a fost un chip de bărbat tânăr, murind la vârsta de 50 de ani, trădat de grave probleme de sănătate netratate la timp.
Invocația din finalul poemului - „Și tu, o, tu, refacere-n interior, tu potrivire de jumătăți, aidoma îmbrățișării bărbatului cu femeia sa, o, tu, și tu, și tu, izbire solemnă a jumătăților rupte...” - nu e o dovadă a concilierii, ci un subtil divorț, căci din izbirea solemnă a jumătăților rupte se declanșează o scânteie, o flacără pâlpâitoare, un foc viu (al inspirației poetice) ce nu se va stinge toată viața - ba care, spre finalul vieții, se va transforma într-un rug.

Cine suntem? O specie de pe Terra care ne zicem „oameni”, alcătuiți după o linie de simetrie din materie și din spirit deopotrivă.