A cincea elegie

Jump to navigation Jump to search
A patra elegie A treisprezecea elegie de Dorin Ștef
A cincea elegie
A șasea elegie
Tentația realului


A CINCEA ELEGIE[modifică]

N-am fost supărat niciodată pe mere / că sunt mere, pe frunze că sunt frunze,/ pe umbră că e umbră, pe păsări că sunt păsări./ Dar merele, frunzele, umbrele, păsările / s-au supărat deodată pe mine./ Iată-mă dus la tribunalul frunzelor,/ la tribunalul umbrelor, merelor, păsărilor,/ tribunale rotunde, tribunale aeriene,/ tribunale subțiri, răcoroase./ Iată-mă condamnat pentru neștiință,/ pentru plictiseală, pentru neliniște,/ pentru nemișcare./ Sentințe scrise în limba sâmburilor./ Acte de acuzare parafate / cu măruntaie de pasăre,/ răcoroase penitențe gri, hotărâte mie./ Stau în picioare, cu capul descoperit,/ încerc să descifrez ceea ce mi se cuvine / pentru ignoranță.../ și nu pot, nu pot să descifrez / nimic,/ și-această stare de spirit, ea însăși,/ se supără pe mine / și mă condamnă, indescifrabil,/ la o perpetuă așteptare,/ la o încordare a înțelesurilor în ele însele / până iau forma merelor, frunzelor,/ umbrelor,/ păsărilor.//

== Comentarii ==
■ Cu bună știință, ba chiar cu o neostenită râvnă, Nichita s-a învrednicit cu necredința lui Toma, apostolul, pentru a recombina elementele constitutive ale lumii.

“Necredința lui Toma” nu este definiția ateismului, ci a individului care își construiește credința din iscodiri și cercetări ale lumii văzute și nevăzute. O dată cu Toma ar fi trebuit să se depășească era credincioșilor naivi și creduli și să se inaugureze o etapă a căutărilor febrile pe tărâmul manifestărilor spiritului; căci Toma a inventat o nouă știință - spiritologia, adică știința spiritului care, în linii mari, se aseamănă cu știința inventată de Nichita - hemografia, scrierea cu tine însuți.

Cert este că privind din această perspectivă, realizăm că toate canoanele și dogmele se prăbușesc. Nichita nu se grăbește să pună altceva în loc, astfel încât se mișcă liber, fără stavile, într-un univers fără bariere, fără contururi, fără frontiere. El pare a împrumuta necredința constructivă a lui Toma și redescoperă lumea, uimindu-ne de toate ipostazele, obiectele și sentimentele descrise.

În elegia a cincea, divinul Tomas e condamnat “pentru neștiință, pentru plictiseală…”. E judecat de impozantul tribunal al frunzelor. În elegia a șasea, Tomas nu se poate decide, oscilând între rana lui Iisus și mitul reînvierii. În a șaptea elegie exclamă cu deznădejde: “Niciodată n-am să fiu sacru”, motiv pentru care e hotărât să trăiască în numele frunzelor. Rana nu l-a convins. E un divin care se autoexilează în lumea fizică, palpabilă. Toți ceilalți apostoli și-au găsit un culcuș în cer; numai el a rămas pe pământ.

■ O analiză esoterică a acestui ciclu identifică strădania de a afla cine suntem noi, oamenii, ca specie, ca civilizație sălășluind pe a treia planetă de la Soare; sau, cine sunt eu, ca om, ca individ, într-o tentativă de autocunoaștere, demers necesar pentru o evoluție spirituală.
În elegia a cincea, luăm cunoștință de lumea regnurilor ce ne înconjoară, și care, din anumite puncte de vedere, ne sunt superioare, posedând o știință a simțurilor și a instinctelor pe care noi, oamenii, o râvnim, dar nu o putem atinge decât accidental, parțial și vremelnic. Căpătând această dimensiune a gândirii, percepția noastră asupra lumii se schimbă, apropiindu-ne de o realitate obiectivă.

Aflăm cine suntem prin simpla raportare la mere, la frunze și la păsări, iar răspunsul e înfășurat în atâtea straturi de iubire, încât, la un moment dat (în a șaptea elegie) ajungem să trăim “în numele frunzelor”.

În volumele anterioare Elegiilor, Nichita a mai tatonat acest teren, reușind incredibile exerciții de empatie în raport cu celelalte regnuri: “Mă cutremură diferența dintre mine și firul ierbii, dintre mine și lei, dintre mine și insulele de lumină ale stelelor…” (Sunt un om viu, vol. O viziune a sentimentelor, 1964).

O dată cu elegia a cincea, Nichita își lasă trupul pradă sentințelor, conform “răcoroaselor penitențe gri”; numai spiritul său exultă într-o lume simultană și luminoasă. De aici, Universul se vede ca un TOT, fără discriminări și fără subiectivism, motiv pentru care toate manifestările creației au un suflet mai mult sau mai puțin rudimentar: “Merg și toate lucrurile dau din aripi; aripile de piatră ale pietrelor bat atât de încet, încât pot smulge din ele cristalele de cuarț ca pe niște pene dureroase” (Transparentele aripi, vol. Oul și sfera, 1967). Copacii “au aripi”; întâmplător, păsările au două perechi de aripi; și oamenii “au aripi”, precum îngerii.

Prin contemplație și nemișcare, Nichita a găsit o inspirată definiție a regnurilor: “A te naște este o condamnare la moarte. După felul păcatului și pedeapsa: unii oameni, alții păsări, alții pietre” (Cele patru coerențe fundamentale, vol. Opere imperfecte, 1979).

Cu alt prilej, Nichita a spus că iarba, peștii, insectele și animalele sunt, fiecare în parte, o umanitate ratată, o tendință spre om, “neîmplinite din momentul contemporaneității lor cu omul” (Respirări, p.62).

După astfel de declarații de dragoste, nemaiauzite în lirica românească, cum s-ar putea supăra poetul pe mere că sunt mere sau pe frunze că sunt frunze, cu atât mai mult cu cât ele (regnurile) ne oferă răspunsuri valide la întrebarea cine suntem: “Din punctul de vedere al copacilor (…) oamenii-s o emoție copleșitoare. (…) Din punctul de vedere al pietrelor (…) oamenii-s o lină apăsare” (Laudă omului, vol. O viziune a sentimentelor, 1964).
Deși gândirea sa ascuțită și lucidă îl ridică deasupra multor oameni (sau poate tocmai de aceea), Nichita e tentat să-și abandoneze poziția pe scara evoluției, să accepte orice pedeapsă din partea instanței, chiar dacă trupul său va trebui să ia forma merelor sau a frunzelor. Pare a fi un canon umilitor, când în realitate e dovada unui spirit evoluat.

== Alte comentarii ==
 “A cincea elegie e un discurs al disculpării și justificării de sine”, a apreciat Ștefania Mincu, 1987 (p. 84), în timp ce Alex. Ștefănescu a catalogat-o drept o “poezie-joc specific nichitastănesciană (…) în care enumerarea ludică ia pe neobservate o turnură gravă” (Introducere…, 1986, p. 105-106).