A adera sau a nu adera
| A ADERA SAU A NU ADERA de Panait Istrati |
| 1933 |
- „Dacă ei (evreii mistici) nu întrețineau, de secole, focul sacru al lui Israel, ați mai fi avut voi ideea de-a vă stabili în Palestina?
- Aceste lacrimi, aceste gemete, tot acest folclor extravagant au fecundat acțiunile voastre”.
- Maurice Martin du Gard
Pământuri divine în Les Nouvelles Littéraires de săptămâna trecută, binevoitorul „Central 32-65“ semnalând prezența mea la Paris, rostește cuvântul „minune”. Credincioșii s-au rugat pentru mine, și ameliorarea nesperată de știință s-a produs.
Am spus, e adevărat, că am primit la Filaret crucifixe, biblii, imagini sfinte și mai ales un număr mare de scrisori, în care suflete pioase mă anunțau că se roagă pentru salvarea mea. Ei bine!, din respect datorat oricărei credințe sincere și ca să retez scurt eventualele ironii ale proprietarilor „a tot ce poate fi știut și chiar multe altele”, țin să declar cele ce urmează:
Nu sunt un „convertit” și nici nu voi fi vreodată. Nu cred în rugăciuni, nici în divinități.
Dar asta n-are absolut nici o legătură cu capacitatea mea de-a înțelege și admite tot ceea ce este dragoste și credință sinceră. Să fiu bine înțeles: mă aflu mai presus de toate bisericile și de toate religiile, prin aceea că-l socotesc drept fratele meu pe orice om care face un apostolat din credința lui și nu o firmă aducătoare de profituri.
Și care nu mi-a fost bucuria să constat că printre corespondenții articolului meu după publicare, în următorul Les Nouvelles Littéraires din 29 aprilie 1933, nu se găsește un singur negustor de religie sau doctrină socială: de la domnul Mauriac[1] și până la cutare lucrătoare umilă din Belgia sau cutare garajist din Var[2] –nimic altceva decât făpturi sincere– credincioase sau nu. Aderente sau nu. Care mă făceau să le simt dragostea neîntinată. Îmi dăruiau prietenia lor dezinteresată și-mi populau cu dragoste o singurătate apăsătoare. Și dacă printre ei, pioși și mai ales pioase, înțelegeau să mă iubească rugându-se pentru mine, ei bine! Trăiască rugăciunea!
Așa că nimic nu a fost pierdut, am simțit totul de la mii de kilometri distanță și mi-a fost cu neputință să mor. Dar, chiar cu acest preț, nu mai vreau să fiu sănătos niciodată. Pe vremea când eram sănătos sau la apariția celor mai frumoase cărți ale mele, niciodată nu s-a stabilit o legătură atât de profund omenească între mine și cititorii mei. Nimic din tot ce am scris nu a izbutit să emoționeze individualități, cu înaltă calificare, și niciuna din cărțile mele nu mi-au adus o corespondență atât de voluminoasă și interesantă ca aceea provocată de articolul meu Omul care nu aderă la nimic, din 8 aprilie.
Deci, este adevărat că literatura ucide sinceritatea –fapt de care nu m-am îndoit niciodată– și că, în vremea noastră, s-a născut un cititor nou care ține să stabilească o deosebire netă între scriitorul care-și câștigă pâinea și cel care-și propovăduiește credința. Majoritatea corespondenților mei îmi spun, aproape cu aceleași cuvinte: „Vă cunosc decât din auzite, nu v-am citit încă nici una din cărți, dar citindu-vă articolul am simțit sinceritatea tonului dumneavoastră”[3].
Ei bine, binecuvântată să fie vremea de azi, care dă o lovitură de moarte cărții câștigă-pâine sau cărții-orgoliu! Am avut totdeauna sentimentul că adevăratele literaturi, adevăratele arte nu sunt profesiuni lipsite de morală. Sunt religii. Dacă astăzi încă nu sânt sau sânt mai puțin decât oricând, ele trebuie să devină, sub pedeapsa de-a dispărea în masa profesiunilor fără morală și chiar imorale, asemenea fabricanților de cărți la comandă din țările capitaliste și chiar de la Soviete. De asemenea, vor fi religii (sau vor pieri), științele și politica, care înșeală azi popoarele și înrăutățesc viața. Nevoia socială de sinceritate și cinste absolută va deveni, în curând, mai puternică decât oricând.
Acest secol, a cărui primă jumătate a dezlănțuit cu atâta violență nevoia de confort a trupului, va trebui să-și caute în cea de-a doua jumătate un dram spre confortul sufletului, fără de care existența nu va mai fi posibilă. Religiile mor ca să nu mai reînvie niciodată. Însă sufletul omenesc este o întreagă religie. Pentru o clipă, el se poate încovoia sub povara trupului, nesățios după satisfacții fizice, apoi se va redresa, mai exigent decât oricând. Cine-i va furniza Atenei Luana[4]?
Eu cred că frumusețea artistică va fi acea frumusețe fără pată. Ireproșabilă. Artistul de mâine va trebui să fie slujitorul noii credințe, un preot a cărui credință să nu mai fie hrănită cu pâine. Pâinea să și-o câștige ca toată lumea, printr-o profesiune lucrativă. La nevoie, va cerși. Va fi singurul cerșetor al acelor timpuri viitoare, cerșetorul divin. Frumusețea, păzitoare a tuturor valorilor morale, nu mai trebuie obținută cu bani. Și asta va fi drept: cine pretinde că aparține elitei umane, nu trebuie să aibă pofte. Numai în felul acesta se va deosebi de negustorul de frumusețe de astăzi. În acea zi… „Vedeta” va fi de domeniul amintirii. Și, poate, același lucru se va întâmpla cu savantul fără conștiință și cu omul de stat demagog. Ca să ajungem acolo, trebuie să fim neînduplecați.
Iată cum înțeleg eu a nu adera la nimic.
Cât prețuiește o atare credință? Oare este aplicată în viață? (Care este latura ei practică?)
Sunt întrebări ce se degajă din majoritatea scrisorilor ce le primesc din numeroase țări ale Europei și chiar de peste mări.
Latura practică? Niciuna. Nici astăzi, nici vreodată. Astăzi –pentru că numărul celor care pot să nu adere la nimic fiind minuscul, cu o floare nu se face primăvară, niciodată– pentru că, chiar dacă ni s-ar întâmpla să fim într-o zi majoritatea, această majoritate va trebui să conducă lumea și guvernul ei nu va fi desigur mult diferit de cele din trecut. Omul, devenit mulțime, nu va putea niciodată să sară mai sus de borul pălăriei lui. Sântem plămădiți din țărână și așa vom rămâne.
Viața omenească nu se hrănește din practic, din utilul material. Aceea este viața dobitoacelor. Numai dobitoacele se pot mulțumi cu utilul material, fără să sufere din cauza asta. Un grajd curat, o hrană din belșug, o îngrijire bună. De asemenea, un pic de hârjoană. Și, desigur, o majoritate zdrobitoare a oamenilor se înglobează în această animalitate. Priviți cu cât elan înconjoară oamenii pe un Stalin. Pe un Hitler. Pe un Mussolini. Care le promit un grajd mai bun și-i trimit să-l cucerească chiar cu prețul vieții – o viață ce nu valorează mai mult decât aceea a unui măgar. Tocmai din această mulțime animalică se recrutează savantul fără conștiință, artistul fără nici o misiune, omul de stat-canalie. Toți însetați după grajduri strălucitoare. Ei nu au alt scop în viața lor animalică.
Totuși, cea mai mare parte dintre ei suferă: dacă nu respectiva generație, următoarea. La capătul unui secol, se sufocă toți. În mijlocul confortului lor. A vieții lor ușoare, pe care ar fi vrut să și-o asigure pentru eternitate, de asemenea și pentru urmașii lor.
De când sunt bolnav grav, mi-au venit la pat atari animale cu chip de om. La început, nu le venea să creadă că nu sunt bogat. (Legenda a întrecut orice închipuire, în ce mă privește!) Apoi și-au dat seama de realitate: sărăcia mea nu era prefăcătorie. Și am văzut cum groaza, amestecată cu disprețul, li se întipăreau pe fața lividă sau jovială, după cum se întâmplau să fie: bogați care crăpau de zgârciți sau dintre cei ce profită de averea lor. Dar ceva mai puternic decât ei îi aducea îndărăt, rotindu-se în jurul patului meu: nu-mi înțelegeau bucuria. Nu o înțelegeau. Însă erau atât de molipsiți de ea. Le-o transmiteam și lor. Chiar acestor canalii. Și se îndepărtau neputând să mă mai uite.
Tot atât de adevărat este că nu simțul practic, utilul material fac viața, ci numai sublimul absolut. Din acest sublim, Creatorul a turnat un strop, chiar în masa de lut cea mai mârșavă.
Această picătură de sublim există, este singura care clădește viața. Numai ea cere, imperios, să fie continuată de-a lungul zecilor de veacuri. Ea, unica, este aceea care chinuiește ființa umană mai mult decât foamea, decât boala, mai mult decât gândul morții.
Iată toată Eternitatea. Alta nu există.
Mă lupt cu ea din totdeauna. Sânt și eu din lut și iubesc utilul material, ca orice om normal, dar stropul de eternitate care se află în mine este mai puternic decât pofta după un grajd frumos. Nefiind un sfânt și nici un puternic, foarte adesea sufletul meu a scrâșnit între nicovala bunăstării materiale și barosul bunăstării spirituale.
Această luptă durează încă, dar nu mai am o alegere de făcut. Zarurile au fost aruncate. Urâțenia îmi repugnă. Iubesc frumusețea, religia mea. Frumusețea care cuprinde toate valorile morale.
Viața animalică n-are decât să treacă pe lângă mine. Treaba ei. Eu nu mai ader la nimic. Îmi place să trăiesc pentru această scânteie de sublim care lucește în negurile vieții bestiale. Numai ea există. Fără nici un folos, poate.
Nimeni nu trebuie să-mi urmeze exemplul, dacă prețul i se pare prea scump. Numai dacă simți bucurie, trebuie să te comporți astfel.
Note[modifică]
- ↑ Vezi Scrisoarea deschisă către François Mauriac.
- ↑ Monique Jutrin, în monografia ei despre viața și opera scriitorului, reproduce scrisoarea minerului Vandermaessen, bibliotecar în Flemalle-Haute, datată 22 ianuarie 1934: „Tu poți să n-ai habar de satul meu, dar află că aici suntem cu duzinile care te iubim. Suntem aici mai mult de-o sută –mineri, fierari, ajustori, metalurgiști, zidari, sticlari, vagabonzi de toate felurile– care ți-am citit și-ți cunoaștem toată opera (…) Mai trebuie însă mulți ca tu să nu te simți singur”.
- ↑ François Mauriac. Membru al Academiei Franceze (1933), laureat al premiului Nobel pentru literatură (1952), scriitor catolic.
- ↑ Luana este un personaj feminin important în mitologia românească. Există multe legende despre ea, care diferă de la o zonă la alta. În cea mai răspândită legendă, ea este un fel de eroină civilizatoare, care îi învață pe oameni să scrie. Într-o altă legendă, ea este o prințesă nordică care a venit din țări străine și s-a îndrăgostit de un tânăr țăran local.