Mărturie despre credință
| MĂRTURIE DESPRE CREDINȚĂ de Panait Istrati |
| Apărută în Les Nouvelles Littéraires (1933). Traducere în românește de Alexandru Talex. |
Printre foarte interesantele scrisori pe care le-a provocat articolul meu Omul care nu aderă la nimic, o descopăr și pe-a dumitale. E o atenție care îmi face cinste. Nu pentru că vine de la un scriitor celebru, care va fi mâine printre cei patruzeci de nemuritori ai Academiei, ci fiindcă acest scriitor este dublat de un om de bunăcredință. Și catolic.
Ori, e adevărat, tocmai declaram public că nu voi mai iubi în viitor decât pe acela dintre artiști care va fi dublat de un om de bunăcredință. Ceilalți nu mă inleresează câtuși de puțin, fie ei mari cât Homer. Propovăduiesc chiar, din toate puterile mele, ca ei să nu mai fie iubiți, în tot veacul nostru, de niciunul dintre oamenii care suferă din pricina relelor secolului. Destul cu arta olimpiană! Aveam atâtea lucruri de orânduit.
Aceste lucruri le cunoașteți tot atât de bine ca și mine. Madeleine Paz (ați văzut, cred) le înglobează în formula: „Soarta muncitorilor este în joc, acolo“. Eroare înspăimântător de mare. Este o credință din secolul trecut care expiră în clipa de față. Muncitorii o distrug cu focuri de mitralieră, peste tot unde o întâlnesc. Cineva a spus: într-adevăr, trebuie schimbate toate acestea. Fiindcă vina nu este a sistemelor, ci a inimii noastre.
Din vina aceslei inimi se sluțește tot ceea ce atingem: arte, științe, tehnică, religii, idealuri, morale, sporturi. Toate aceste podoabe ale vieții omenești, care ar trebui să ne convingă despre existența sufletului și să ne deosebească astfel de lumea animală, se ridică azi împotriva noastră și ne dovedesc că din punct de vedere sufletesc (cu alte cuvinte, milă, bunătate, dreptate, dragoste pentru aproape), am ajuns mai rău decât animalele.
Așa că nu cred deloc că acolo e în joc numai soarta muncitorimii, ci însăși soarta omenirii. Din vina inimii noastre.
Iubim alandala. Întâi ne iubim prea mult pe noi înșine, apoi nevestele, copiii, părinții, prietenii, patriile și, pe deasupra, nesățiosul nostru orgoliu. Și așa va fi în vecii vecilor. Trebuie, deci, să ne mutăm inima din loc. Această inimă nu-i decât un cuib de vipere. Îndrăzni-voi a vă spune că ea rămâne neschimbată, chiar atunci când nu pretinde decât o singură iubire: aceea pentru Dumnezeu?
Da. Aș vrea să afirm asta. Însă mi-e teamă să nu vă supăr. Căci ați avut bunătatea de a-mi oferi, în mod cert, ajutorul credinței dumneavoastră. Această ofrandă, venită de la dumneavoastră la căpătâiul meu de mare rănit, m-a copleșit nespus. De aceea am și spus că scrisoarea dumneavoastră este extraordinară.
Îmi veți îngădui să dau publicității această scrisoare, pentru mântuirea sufletelor care împărtășesc credința dumneavoastră și pentru aceea a sufletelor care o împărtășesc pe a mea? Desigur, nu aveți de ce să fiți împotrivă. Mai întâi, pentru că nimic din ceea ce mi-ați scris nu v-ar putea înroși obrazul și apoi, pentru că știți bine că scrisori cum e a dumneavoastră, nu sunt dintre acelea care se rătăcesc. Azi sau mâine, biografii dumneavoastră o vor publica. S-o facem mai bine noi. Și numaidecât. Credințele noastre nu vor avea decât de câștigat. Oare n-au ele același scop: mântuirea sufletului?
Îmi scrieți:
- Citesc acest articol în „Nouvelles Littéraires“[2] și îmi spun: foamea și pofta de dreptate ale lui Panait Istrati sânt un fapt cert; grozava sa dezamăgire, alt fapt cert. Nu cumva se gândește uneori că s-a înșelat asupra obiectului? Cel a cărui pătimire o proslăvim în zilele acestea spunea: „împărăția mea nu este pe lumea asta…“ Și dacă totuși foamei și setei dumneavoastră îi corespunde această altă lume? Niciodată n-am văzut dezinteresare, renunțare totală, decât la cutare surioară sau la cutare fiică de la Saint-Vicent de Paul, adică la făpturi omenești a căror singură strădanie tindea să se supuie învățăturii lui Iisus. Fără îndoială că se mai află și mulțimea imensă a creștinilor egoiști și feroci, care a compromis pe vecie, în ochii unui om ca dumneata, pe Cel care-L revendică azi și de care se va lepăda mâine.
- Și totuși, domnule, burghezul care sunt, dar care n-ar adera nici el la nimic, știe astăzi dintr-o intuiție „controlată“ permanent că justiția există, că secretul a tot ce există este dragostea și că adevărul este Cineva: Cineva care-i viu, care se dăruie nouă și care poate v-a și vorbit de-a lungul vieții și chiar în acest moment.
- Vă cer iertare pentru indiscreția mea. Vă admir și mi-e milă de suferința dumneavoastră. Aș vrea ca să-l cunoști pe Iisus și în acel sanatoriu în care te afli, să-i ceri să-ți arate.
Mai întâi de toate, trebuie să îndrept o greșeală, poate două: dumneavoastră, care credeți că viața mea de-acum nu-i decât o suferință rece, îmi dăruiți mila dumneavoastră. O primesc în mod sincer, dar aflați că suferința mea este scăldată într-o fericire atât de reală, încât molipsește pe toți cei cu care am de-a face zilnic: doctori, prieteni, străini. Vorbindu-le cu sufletul la gură, mă irosesc până ce mă cuprinde febra, singura care îi silește să plece de lângă mine. Chiar la Mănăstirea Neamț, unde am zăcut opt luni la pat, am fost cât pe-aci să mă fac iubit de călugări și chiar am reușit să uimesc pe câțiva; ceea ce este un record, căci în mănăstiri credința nu-i decât o obișnuință, atunci când nu este o meserie bănoasă. Marea majoritate a călugărilor sunt oameni sătui de credința lor și rămân nepăsători față de a ta. Totuși, au fost călugări la Neamț care au rămas cu ochii căscați. În fața vorbelor și faptelor mele de creștin fără biserică. Cred în mod cert că m-au și iubit puțin.
O altă eroare (poate, pe jumătate) pe care o faceți este aceea când credeți că „niște creștini egoiști și feroci au compromis pentru totdeauna“ în ochii mei pe Cel pe care-L revendică. Nu! Ei n-au compromis decât bisericile, toate bisericile în care, de altfel, n-am intrat decât în copilărie. Și acest fapt nu-i nici o pagubă, pentru că n-am confundat pe Iisus cu biserica lui.
Aci, aș vrea să întârzii puțin.
Dumneavoastră, marii intelectuali, pe care vă știu oameni aproape întotdeauna iubiți de eternitate (în felul lui Renan sau al dumneavoastră), sunteți ușor la cheremul unui Dumnezeu care n-are nimic a face cu al meu. Al dumneavoastră e totodată mai complicat și mai îngăduitor. Pe de o parte, el nu vă cere decât o practică la îndemâna oricărui om. Și pe de alta, vă terorizează ca și cum ați fi niște ființe lipsite de duh. Și dumneavoastră vă pretați acestui joc. Ca și gloatele. Iată ce n-am putut înțelege la omul superior. Căci, după mine, este o diferență enormă între Dumnezeul la care se adapă mulțimile și cel care nu se revelează decât ființelor superioare. Primul nu vrea decât tămâieri, al doilea – dragoste totală.
Dumnezeul meu mi-a cerut totul și i-am dat totul. Mai clar: am iubit viața în chipul cel mai generos și ea mi-a supt tot sângele. Chiar de pe patul acesta, unde miracolul unei vindecări trecătoare nu mai este cu putință (după știință), decât cu condiția de-a fi nepăsător la tot, de-a trăi în cea mai egoistă amorțeală, nemaigândindu-mă decât la hrana mea. La somnul meu. La liniștea mea. La viața mea. De pe acest pat tresar cu tot restul puterilor mele. Îndată ce un om se arată dornic să-mi audă glasul și are nevoie să simtă căldura sufletului meu. Moartea nu există pentru mine. Ci numai dragostea pentru viață. Și această dragoste merge, chiar acum. Până la a mă lăsa despuiat de absolut tot. De am ajuns să cad pe spatele Asistenței tuberculoșilor săraci, după ce mi-au trecut prin mâini foarte mulți bani.
Dumneata vrei să-i cer lui Iisus să mi se facă cunoscut Dar eu îl cunosc atât de bine. El se află în inima mea și trăiesc în legea lui, de când m-am născut. El n-a pătimit decât o săptămână. Eu, de treizeci de ani. Am sacrificat totul; mă aflu într-un spital al Asistenței publice, în loc să fiu într-un sanatoriu elvețian, superb.
Nu! Dumneata îți faci inimă rea. Zadarnic! „Taina a toate e iubirea“, spui dumneata. O practici deci până la renunțarea de sine. E perfect. Sânteți un drept. Eu la fel, după cum vedeți. Ei bine, accept credința dumitale, pentru că se confundă cu a mea. Vreau să fiu, ca și dumneata, un creștin catolic. Dar cu o condiție: să declarăm împreună războiul lui Iisus împotriva tuturor oamenilor, „egoiști și haini“ de pe pământ, oriunde s-ar afla ei. Un război fără îndurare: războiul brațelor încrucișate până la descompunerea societății.
Fac, Domnule, acest legământ: dacă mă vindec, voi veni la Paris și ne vom uni cu toții sub flamura unei credințe care să răstoarne munții și vom merge, ca și Iisus, pentru a propovădui credința noastră războinică, pe toate drumurile. Am convingerea nestrămutată că vom fi îndată nemăsurat de numeroși. Vom alunga fariseii din Biserica creștină și nebunii din casa comunistă. Vom accepta o existență aspră și martiriul.
Dacă în acest scop înțelegeți să mi-l trimiteți pe Iisus la patul meu de suferințe ce-mi aduce fericire, în scopul sacrificiului total pentru dezrobirea umanității, atunci, da!, înțeleg să mor catolic. Vom fi amândoi alți doi Iisus. Apoi milioane.
Dar dacă, din nenorocire, în loc de Iisus, în loc de acest „Cineva care e viu“, înțelegeți să-mi trimiteți un biet crucifix, ei bine, nu! Nu, niciodată! În acest caz, într-adevăr, foamei și setei mele de dragoste îi corespunde o altă lume.
O lume care nu există decât în inima mea…
Note[modifică]
- ↑ François Mauriac (1885-1970): romancier, eseist, poet, dramaturg, jurnalist, membru al Academiei franceze (din 1933) și câștigător în 1952 al Premiului Nobel pentru literatură; aparține pleiadei scriitorilor catolici francezi care au examinat realitățile urâte ale vieții moderne în lumina eternității. Romanele sale au fost un puzzle pentru mulți critici, deoarece ele abundă în dovezi ale „părții întunecate a vieții”, iar conținutul lor religios nu este direct evident; a susținut jansenismul, o mișcare în cadrul catolicismului care afirmă că soarta unui individ a fost predestinată de Dumnezeu și se concentrează pe păcatul originar, har și mântuire; imediat după eliberarea Franței a avut o aprinsă dispută publică cu Albert Camus (1913-1960) despre colaboraționiști; de asemenea are și o alta cu Roger Peyrefitte (1907-2000), care a criticat Vaticanul în diferite cărți; într-o virulentă scrisoare deschisă a lui Peyrefitte, el l-a acuzat pe Mauriac de a fi un fals heterosexual, un homosexual nedeclarat, un Tartuffe, un ipocrit.
- ↑ L'Homme qui n’adhere a rien (8 aprilie 1933).