Omul care nu aderă la nimic

Sari la navigare Sari la căutare
OMUL CARE NU ADERĂ LA NIMIC
de Panait Istrati
Publicat în Les Nouvelles Littéraires pe 8 aprilie 1933. Traducere în românește de Alexandru Talex.


Făcând recenzia ultimei mele cărți, Casa Thuringer[1], în „Monde“, din 11 martie, prietena mea Madeleine Paz declară, categoric, că: „în raport cu alte cărți ale mele, am scris o carte reacționară“. Ea adaugă: „Ceea ce rostește Istrati nu-i altceva decât o apărare a burgheziei“. Și concluzia ei este: „Cizmarule, rămâi la ciubotele tale!“ (Ordin ce mi-a fost dat de toți prietenii mei politici și de care pomenesc eu însumi, în prefața susnumitei cărți).

Apoi Madeleine Paz exclamă: „Cât era de emoționant Istrati, cât de prețios mesajul său, atunci când încă nu era decât un povestitor!“

Acum zece ani, vorbind despre Mes Départs, în „Les Nouvelles Litteraires“, prietenul Philippe Noël îmi spunea același lucru, dar dintr-un motiv cu totul contrar celui al Madeleinei Paz: el îmi dezaproba înclinarea mea de-a voi să iau apărarea clasei muncitoare.

Așa că, din toate părțile, mi se recomandă același sfat de-a rămâne la ciubotele mele. Mi se recomandă chiar în clipa când mâna mea abia își mai ține condeiul pe hârtie și când directorul Sanatoriului, de unde scriu aceste rânduri, mi-a spus fățiș: „Orice zi pe care o trăiești, o furi morții!“

Madeleine Paz știe asta. Și ca să-mi dovedească inima ei bună (bună, fără discuție!), scrie: „Ah! știu bine, că pare neomenesc, cumplit de neomenos să rostești adevăruri crude unui om nefericit și dezamăgit, care zace singur, departe, pe un pat de spital. Dar, dacă i-ai ascunde sincera îngrijorare dinaintea atitudinii sale — nu mai puțin surprinzătoare —, n-ar fi să-i aduci mai degrabă una dintre cele mai grele ofense?“

Desigur, da!, ar fi fost cea mai grea ofensă să fiu menajat, pe simplul motiv că sunt pe cale de a-mi încheia socotelile cu viața. Iată de ce mulțumesc destinului meu de-a nu fi avut parte de atari menajamente față de mine, — menajamente datorate numai oamenilor pentru care existența a fost confortabilă și o regretă.

Sunt obișnuit să fiu tratat cu asprime. Nu au auzit tovarășii Madeleinei Paz strigându-se urbi et orbi, de la reîntoarcerea mea din Rusia, că sunt un „agent al Siguranței“ și un „vândut burgheziei“, în timp ce eram alungat din Egipt și mă arestau în Italia? Văzutu-s-a măcar unul dintre marii mei prieteni sărindu-mi în ajutor, luându-mi apărarea? Nici unul. Poate fiindcă nici unul nu era încredințat[2] că aș fi un om cinstit. Asta a fost, atunci, cea mai mare dintre toate durerile morale, pe care le-am cunoscut în viață, în acel moment, vitalitatea mea, – care sperie pe doctori, – a primit lovitura de grație, încetasem să mai cred în frumusețea celei mai frumoase vieți, aceea de-a lupta împotriva tuturor și de-a fi lovit de ai tăi, dar în același timp de-a mă simți înțeles de câțiva, de cei cărora se datorește mai bunul din sine-însuți. Nu! nu se mai află nici o frumusețe, nicăieri. Pentru omul sincer, viața nu-i decât o escrocherie mârșavă!

Și totuși, nu vreau să cedez morții nedrepte, morții care-ți închide gura, în timp ce trebuie să vorbești. Să vorbești fără cruțare, fără milă, în acest secol în care minciuna socială domnește în toate clasele și pune stăpânire, zilnic, pe mințile cele mai frumoase! Oricum, asta ar trebui îngăduit unui om care nu și-a construit vile cu banii de pe cărțile sale și căruia editorul său îi face acum pomana de a-i trimite exact atât cât să poată face față datoriilor, angajamentelor sale morale! Da! Vreau să-mi las pielea pe această hârtie albă, pe care atât am iubit-o!

Dar, nu! Unul dintre ultimii prieteni îmi spune: „Nu! Categoric! Crapă, dar nu mai vorbi! Nu ești o călăuză. Noi suntem călăuzele. Treburile omenirii sunt ale noastre!“

Madeleine Paz scrie: „Atunci când povestea, pur și simplu, un singur cuvânt al său făcea să țâșnească revolta; de când vrea să instruiască, o batjocorește. Într-adevăr, frumoasă învățătură într-adevăr, decât aceea care constă în a respinge orice efort de organizare, în a confunda de-a valma victimele și călăii, în a nega orice speranță de eliberare tuturor celor care trudesc, care sângerează și suferă!“

Ei bine, da! o repet în fața întregii lumi: orice „organizație“ nu folosește și nu va folosi niciodată decât organizatorilor! Iată ce vreau încă să „povestesc“, înainte de-a muri. Toți cei cari vor să facă din om vita unei turme, sunt asasinii lui. Orice ar fi ei, inclusiv Madeleine Paz. În ciuda ei. În ciuda bunătății sale, adevărate. De ce? Pentru că sunt convins că revoltele păstorilor nu sunt decât revolte comanditate, deși se întâmpla uneori ca acești păstori să-și frângă și ei gâtul, în frumosul decor al manipulării sau al iluziei.

Iată de ce strig de pe patul meu de suferință: Trăiască omul care nu aderă la nimic! O strig în ultima mea carte și dacă scap, încă o dată, de moarte, o voi striga de-a lungul tuturor cărților ce-mi rămân de scris. Va fi acolo întreg Adrian Zografi al meu, povestea lui, universal dușmănită: dezrobirea omului prin refuzul de-a adera la tot, absolut tot, chiar la această muncă tehnică, foarte bine „organizată“ în dăuna lui, de ambele părți ale baricadei.

Da! trebuie încercată de asemenea reîntoarcerea omenirii, pentru un secol, la viața nomadă, la acea viață în care societatea n-are nici o putere asupra individului. Și dacă aceasta nu-i va reuși, ei bine!, mai mult: omul să revină la existența lui gregară, până la stârpirea neamurilor omenești, pentru fericirea tiranilor săi, democrați sau absolutiști.

Revoluția unuia singur, prin refuzul aderării la orice ar fi, este de altfel credința mea dintotdeauna. Anumiți critici spun, despre ultima mea carte, că eu atribui lui Adrian, adolescent, ideile și sentimentele mele de astăzi. Greșeală! Viața mea – ca să vorbesc ca La Palice, – este cu totul contemporană și deci ușor de scotocit. Nimeni nu-și închipuie până la ce punct am fost adevăratul revoltat din secolul meu, omul care, încă de copil, ghicește instinctiv crima de supunere la mentalitatea tradițională: a familiei, a societății, apoi aceea a idealului de turmă. Astfel, am refuzat să-mi ascult mama, părăsind-o la vârsta de doisprezece ani, ca să mă duc să-mi agonisesc pâinea și să dispun de viața mea; am refuzat să fiu sclavul unei singure meserii, practicând prost o duzină; apoi m-am făcut, puțin cam fără voie, inapt serviciului militar și totuși încazarmat am făcut toate neghiobiile împotriva propriei mele sănătăți, reușind la capătul unei luni să fiu dispensat medical; am scăpat de două războaie, fugind departe de turma patriei mele care behăia în cor cu stăpânii; am refuzat să întemeiez o familie, neimpunând niciodată vreunei femei cutare progenitură involuntară; nu am vrut niciodată să fiu membrul unui partid, al unei societăți sau „organizații“ profesionale și, când am fost înscris cu de-a sila, n-am plătit cotizația mai mult de-o lună. În sfârșit, nici o uzină, nici un atelier sau alt mijloc de a-mi câștiga existența, n-au izbutit, chiar în împrejurările cele mai favorabile, să mă păstreze mai mult de trei luni.

Se află acolo cu ce umple patruzeci de volume, odisee trăită, nu literatură. Puțini oameni au izbutit acest lucru. Și asta merită a fi povestit. Se va vedea, acolo, cum a fost cu putință unui om să nu adere la nimic. Și cum nu se află aici nimic fenomenal, nimic supraomenesc, sunt convins că ceea ce mi-a fost cu putință, mie, va fi posibil tuturor robilor pământului în ziua când se vor sătura să mai fie mânați de la spate, ca niște oi.

Nu, Madeleine Paz, nu sunt un „dezamăgit“ sau nu o recunosc pentru că dumneata o vrei și fiindcă eu nu vreau să ader la credința dumitale. Dar nu-mi spune că o credință nu prețuiește cât a dumitale.

Ce te face să crezi, că „adevărul“ dumitale poate să fie singurul acceptabil și mai ales singurul convenabil omenirii suferinde? Și-apoi, această nerușinare de a-mi revela existența „celor cari trudesc, cari sângerează și suferă!“ Uiți că totdeauna am fost și sunt încă unul dintre aceștia? Este îngăduit să mi se reamintească că „acest domeniu este sfânt?“, că „soarta muncitorilor se joacă acolo?“

Nu vreau să te supăr, dar e un fapt notoriu, dezvăluit chiar de dumneata, că pentru a cunoaște puțin „soarta muncitorilor“, a trebuit să te angajezi, ca simplă muncitoare, într-o uzină Citroën. Bărbatul dumitale te conducea acolo, dimineața, cu mașina; te lua la prânz ca să dejunezi într-un restaurant drăguț; te aducea îndărăt la ora unu, revenea apoi seara, ca să te ia și să te ducă la frumosul dumitale cămin. După o lună (sau trei) te-ai îmbolnăvit și a trebuit să renunți de-a împărți „soarta muncitorilor“.

Nu, bună prietenă, nu în același fel am cunoscut noi viața celor ce trudesc. Din cauza aceasta, nici nu iubim sau urâm, în același fel.

Și când aici, la granițele Europei burgheze, asist la spectacolul muncitorilor care fug din Rusia muncitorilor, fiind mitraliați pe gheața Nistrului, urmăriți până în fața pichetelor de grăniceri români, lichidați pe loc sau uneori înșfăcați de „proletarii“ Ghepeu-ului și readuși cu forța în „patria muncitorilor“, – când asist, repet, la acest sistem „de-a organiza“ lumea nouă, dă-mi voie să iubesc și să urăsc oamenii într-un mod diferit de al dumitale.

Lasă-mă, de asemenea, să zăbovesc la „amărăciunile mele personale“ și să continui a le „povești“ lumii, luptând singur, sub steagul „omului care nu aderă la nimic“. Dumneata spui că astea sunt „baliverne vechi“, adăugând între paranteze: („căci ele sunt vechi, vechi!).

Da! „vechi, vechi“ și mereu adevărate! Din nenorocire!

Panait Istrati
București, Sanatoriul Filaret, martie 1933






  1. Vezi și Casa Thüringer – Prefața la ediția franceză.
  2. Vezi și Încredere.