5. Dați afară de la școală

←4. Ce pățeau ceilalți elevi de la Lir și Tibișir

Lir și Tibișir de Nicolae Batzaria

6. Fuga lui Lir și Tibișir de acasă→

Editura Adevărul, București, 1933.

5. DAȚI AFARĂ DE LA ȘCOALĂ

Nu mai știu cine spusese lui Lir și Tibișir că învățătorului lor îi era frică de șoareci. Tremura, dacă vedea vreun șoarece viu, lăsa lecțiile și fugea din clasă.

Totul era o minciună. Însă Lir și Tibișir s-au grăbit să o creadă și și-au pus în gând să-i facă învățătorului o farsă. Anume, să prindă un șoarece viu, să-l ducă la școală și să-l bage în sertarul catedrei. Învățătorul ar fi tras sertarul, ca să scoată creta și ce lucruri își mai ținea acolo, șoarecele ar fi sărit din sertar, învățătorul s'ar fi speriat, ar fi țipat și ar fi fugit din clasă.

Lir și Tibișir vădeau cu hohote, gândindu-se la ceea ce era să se întâmple.

— I-o facem! zise Lir.

— I-o fa...fa...cem! îi întări vorba Tibișir.

Trei zile la rând, Lir și Tibișir nu făceau alt ceva in orele libere, decât să umble prin grajd, prin cămară și să scotocească prin toate colțurile în căutarea unui șoarece, pe care să-l prindă de viu. În sfârșit, în scara zilei a treia izbutiră să prindă unul. li legară coada cu o sfoară, iar celălalt capăt al sforii îl legară de un lemn din grajd, ca până a doua zi dimineața să nu intre vreo pisică și să-l mănânce. Ba îi mai puseră șoarecelui câteva firimituri de pâine și apă IntrTin ciob de farfurie, chipurile, ca în noaptea în care trebuia sa stea legat, să nu moară de foame și de sete.

Ziua următoare, Lir și Tibișir se sculară cu noaptea în cap, deoarece lot gândul lor era la șoarece și la farsa ce aveau să facă. Deteră fuga la grajd și văzură, spre marea lor bucurie, că șoarecele nici nu fusese mâncat de vreo pisică, nici nu fugise. II luară, iar Lir îl băgă în ghiozdanul său de cărți, având grije să-i facă loc in deajuns, ca să nu fie înăbușit.

Porniră apoi la școală amândoi foarte veseli și râzând toată vremea pe stradă. Când intrară în curte, văzură că niciun alt elev nu venise înaintea lor.

„Ce bine! zise Lir.

— Ce... ce... bi... bi... bine!” făcu și Tibișir.

Însă, acești doi ștrengari nu observară ceva. Anume, nu observară că de la fereastra locuinței sale îi văzuse învățătorul. Văzându-i ca vin așa de vreme ci, care, de obicci, veneau mai târziu decât ceilalți elevi, învățătorul mai întâi se miră. însă apoi intră la bănueli. „Ștrengarii aceștia, își zise în sinea sa, nu sau grăbit să vie de dragul școlii și învățăturii de carte. Treime să aibă vreun gând rău”.

Bănuiala învățătorului se întări, când îi văzu că se îndreaptă spre clasă. De obicci, elevii ce veneau la școală mai înainte de ora la care se începea lecția, stăteau în curte, unde alergau și se jucau. „Așa clar, ce treabă au în clasă Lir și Tibișir?”.

Așa își zise învățătorul și fără să fie văzut, se luă după dânșii... pentru ca să-i prindă tocmai când Lir, ajutat de Tibișir, scotea șoarecele din ghiozdan, vroind să-l pună în sertarul de la catedră.

Cât de obraznici erau Lir și Tibișir și cât de obișnuiți erau să mintă cu nerușinare, acum însă, când au fost prinși asupra faptului, o sfecliseră și ei. Nu mai mergea cu obrăznicia și nu se în-‘ căpea nicio minciună.

De aceea, nici n-au știut ce să răspundă la întrebările învățătorului și au plecat în jos capul, când învățătorul a început să-i dojenească.

Însă fapta cu șoarecele punea vârf la toate drăciile și la toate răutățile ce făcuseră până atunci. Ba chiar, speriați și zăpăciți, Lir și Tibișir au mărturisit și recunoscut că tot ei unseseră cu clei scaunul, pe care ședea învățătorul, că tot ci îi puseseră cenușă în călimară, înmuiaseră buretele de șters tabla neagră în ulei de răpită, că tot ci stropiseră și murdăriseră cu cerneală pe judecător și alte răutăți, pe care le știm din capitolele trecute.

Tatăl lor le trase la amândoi cale o bătaie.

Mărturiseau isprăvile lor, însă n-aveau aerul că se căesc și nu spuneau un cuvânt că, cel puțin de azi înainte, au să se cumințească.

Trebuia, prin urmare, să fie pedepsiți. Însă, pentru felul cum se purtaseră, nu se încăpea altă pedeapsă, decât darea afară din școală.

învățătorul chemă, așa dar, la școală pe părinții lor și le zise: „Acești doi copii ai voștri nu mai pot fi ținuți la școală, pentru că nu mai merită”. Le povesti apoi una câte una toate blestemățiile făcute de Lir și Tibișir.

Tatălui și mamei lui Lir și Tibișir mai, mai să le crape obrazul de rușine. Știau și ei din felul cum Lir și Tibișir se purtau acasă, că sunt copii nebuni și nesuferiți. își închipuiau însă că la școală aveau o purtare ceva mai bună.

Însă acum, când aflau din gura învățătorului ce fel era purtarea aceasta, bieții oameni rămaseră ca trăzniți. Abia într-un târziu mama lor încercă să se roage de învățător, ca să-i ierte, adică, să le dea altă 'pedeapsă și să nu-i gonească de la școală. Însă învățătorul ii răspunse: „Nu se poate! Din pricina lor, nu e o zi liniște în școală și se strică și ceilalți copii, luând exemple rele. De aceea, îmi pare foarte rău, dar nu-i pot ținea în școală”.

În vremea asta, credeți că Lir și Tibișir plângeau sau se gândeau să se roage și ei de învățător să-i ierte? Câtuși de puțin! Dimpotrivă, se bucurau în gândul lor că se scapă de școală și de învățătura de carte. Ba chiar nici n-așteaptară să pornească mai întâi părinții lor, ci se grăbiră să plece de la școală și să ia drumul spre casă.

Pe stradă, Lir zise: „Vom da cărților foc”.

— Fo... fo... foc!” îi răspunse Tibișir. Și se porniră să meargă amândoi sărind și chiuind.

Însă nu știau ce li se pregătește. După câteva minute, se întoarseră și părinții lor, foarte amărâți și rușinați. Tatăl lor n-a mai putut să rabde, ci a trebuit să-și verse necazul, precum și rușinea ce pățise. Ii luâ, așa dar, pe rând și le trase la amândoi câte o bătac soră cu moartea. Până în ziua aceea, nu-i bătuse niciodată, mărginindu-se să-i certe și să le dea povețe bune.

Dar lui Lir și Tibișir, toate povețile și toate vorbele bune le intrau pe o ureche și le eșcau pe urechea cealaltă. Nimic bun nu se prindea de dânșii și nici Lir, nici Tibișir nu dădea vreun semn de îndreptare ori de pocăință pentru faptele lor cele rele și care se țineau lanț.

Acum însă era întrebarea: ce să facă părinții lor cu dânșii? Să-i ție pe lângă ei acasă? Mai intâi că n-avcau la ce să-i întrebuințeze, ce treabă să le dea.

Al doilea, știau că dacă îi țin acasă, copiii nu s*ar fi îndreptat, ci, poate, sar fi făcut din ce în ce mai răi.

„Să găsim să-i băgăm undeva ca slugi, zise tatăl lor. Pe unul să păzească porci, pe celălalt să păzească gâște”.

Dar mama lor se împotrivi acestui gând. Cât de răi erau Lir și Tibișir, ca, sărmana, îi iubea mult și în dragostea sa de mamă, tot spera că, făcându-se mai mari. au să se cumințească și au să apuce șl ei pe calea binelui.

De aceea, credea că ar fi mai bine să-i bage la stăpâni, ca să inveje o meserie. „Să mergem la oraș, îi zise ca soțului său, și să căutăm ca pe Lir să-l băgăm la un cizmar, iar pe Tibișir la un tâmplar. Cizmărie și tâmplărio sunt două meserii foarte bune.

— Nu sunt rele meseriile acestea, îi întoarse soțul ei vorba, să știi însă că stăpânii la care îi vom tocmi pe blestemații noștri, ni-i vor trimite îndărăt acasă peste trei zile”.

Cu toate acestea, consimți și el ca săptămâna viitoare, adică peste șase zile, să meargă la oraș și acolo să caute stăpâni — un cizmar, pentru Lir și un tâmplar pentru Tibișir. De unde să bănuiască ei că în aceste șase zile are să se întâmple ceva, care îe-a zădărnicit toate gândurile?

Să povestim ce anume s-a întâmplat. Mai întâi trebuie spus că din ziua în care au fost dați afară de la școală, Lir și Tibișir se făcuseră și mai răutăcioși, și mai nesuferiți. Nu-și găseau astâmpăr o singură clipă, ci mereau născoceau câte ceva — ceva rău, se înțelege.

Bunăoară, prindeau câini pe drum și le legau câte o tinichea de coadă. Sau prindeau un cuine și o pisică și îi băgau într-un sac, pe care îl legau la vârf. Intr'o seară, eșiră noaptea târziu pe stradă și începură să strige: „FoclFoc! Ajutor!” Iar când vecinii, trezindu-se speriați din somn, eșiră în stradă, vrând să știe unde izbucnise focul, Lir și Tibișir o șterseră și intrară din nou în casa lor.

Intr-altă seară, Lir zise lui Tibișir: „Scoate-ți hainele și ghetele și mergi de te ascunde in dosul casei. Daca ți-c Irig, ia-ți o pa-tură pe tine. Dar sa nu vii până nu te chem eu. Vreau să-i fac mamei o glumă și să o mai speriu puțin”.

Tibișir, fără să întrebe ceva, se desbrăcă de haine, se descălțâ și merse numai în cămașă să se ascundă după casă. Lir însă îi Juă hainele, le umplu cu perne și cu cârpe, făcu cu niște prosoape un fel de cap, intinse totul pe jos în mijlocul camerei de dormit și puse la picioarele pantalonilor ghetele lui Tibișir.

Când ți-ai fi aruncat privirile, fără se te uiți mai de aproape, a fi crezut că pe jos este lungit Tibișir însuși.

După aceea, Lir stinse lumina din cameră și făcând pe speriatul, alergă la mamă-sa. zicându-i: ,.Mamă, vino să-l vezi pe Tibișir. I s-a făcut rău, a căzut în camera de dormit și nici nu se poate mișca”.

Mamă-sa, mult mai speriată de vestea aceasta, dete fuga in cameră. Când văzu ceea ce era lungit pe jos, crezu că în adevăr este Tibișir. Biata femeie delc un țipăt. Era cât p'aci să leșine. Atunci pricepu și Lir că împinsese gluma prea departe.

De aceea, strigă cu voce tare: „Tibișir!” Și Tibișir veni alergând de la locul unde stătuse ascuns.

Urmarea a fost că tatăl lor, aflând de această nouă blestemăție, le mai dete o bătaie bună și-i trimise să se culce, fără sa le dea de mâncare.

Dar nici bătaia aceasta n-a folosit la ceva. Totuși, a avut o urmare foarte importantă.

Anume, tatăl lui Lir și Tibișir obișnuia să meargă de două ori, câte o dată de trei pe săptămână la vânătoare. Trecea chiar drept unul din vânătorii cei mai buni din comună. Când era ziua hotărâtă pentru vânătoare, își pregătea din ajun pușca și cartușele și apoi pleca mai înainte de a se lumina de zi.

În ajunul unei astfel de zile, Lir zise lui Tibișir: „Să ne răzbunăm pe tata și să i-o facem.”

— Să i-o fa... fa... facem! răspunse Tibișir.

Pândiră, așa dar, o oră, când tatăl lor lipsea de acasă, iar mama lor era ocupată cu treburi prin curte și luară din cui pușca, pe care o umplură cu tutun din chiseaua tatălui lor. Luară și mai multe cartușe, scoaseră din ele praful de pușcă și puseră de asemenea tutun.

Seara, la masă, tatăl lor zise: „Nevastă, mâine merg la vânătoare, iar poimâine mergem împreună la oraș pentru treaba despre care am vorbit.

— Tăticule, să aduci de la vânătoare și niște potârnichi, grăi nerușinatul de Lir.

— Și po... po... târnichi”, zise și Tibișir, bâlbâindu-se.

A doua zi toți ceilalți din casă dormeau încă, pe când tatăl lor porni la vânătoare. Însă, cam pe la ora prânzului. Iar zise lui Tibișir: „Să știi că tăticu o să vadă ce i-am făcut cu pușca și cu cartușele. O să se întoarcă mai repede și o să ne omoare în bătaie. De aceea, hai să o ștergem de acasă.

— Să o ște... ștergem, îi întări vorba Tibișir.

— Pentru totdeauna! făcu Lir.

— Pe...pe...to...to..totdeauna!” se bâlbâi și Tibișir.

Și cei doi ștrengari, fără să fie văzuți de mama lor, o șterseră de acasă, jurând să nu se mai întoarcă niciodată.