6. Fuga lui Lir și Tibișir de acasă

 

6. FUGA LUI LIR ȘI TIBIȘIR DE ACASĂ

Tatăl lui Lir și Tibișir se întoarse acasă mult mai de vreme, decât obișnuia in alte zile. Se întoarse, fără să fi împușcat măcar o cioară sau o vrabie și furios din cale afară. „Ii omor! Blestemații! Păcătoșii!” își zicea el singur pe drum, galben de mânie.

Știm ce-i făcuseră Lir și Tibișir cu pușca și cu cartușele, așa că avea tot dreptul să fie supărat și furios. Mai ales că în ziua acea norocul îi scosese înainte vânat îndeajuns. Mai întâi un iepure mare și gras. Omul duse pușca la ochi și trase..., dar pușca nu luă foc — și știm din ce pricină. Trase încă odată — tot nimic. Mirat, neputând înțelege de ce pușca nu ia foc, schimbă la repezeală cartușele.

Bineînțeles, până să facă schimbarea de cartușe, iepurele fugise, pierind în desișul pădurii. Tatăl lui Lir și Tibișir, crezând că no^lc cartușe ce pusese au să ia foc, merse înainte în căutarea de alt vânat.

Și în adevăr, spre marea sa bucurie, văzu răsărind dintr-un tufiș o vulpe de toată frumusețea. Stătu puțin, până ca vulpea să-i vie în dreptul puștii și... trase. Trase unul după altul cele două cartușe, dar pușca tot nu luă foc, pe când vulpea, luându-și rămas bun, o șterse pe drumul pe care fugise și iepurele.

Omului îi venea sa turbeze de necaz — și mai multe nu. Pentru prima dată în viață avea și el norocul să împuște o vulpe. Cum ar fi purtat-o prin comună, ca să o vadă toată lumea, și cum s-ar fi lăudat la toți prietenii și cunoscuții, povestind, cum au obiceiul să povestească vânătorii, cum a putut să dea de urma vulpei, cum n-a vrut să tragă în blana ei, ca să nu i-o găurească și strice și cum a nimerit-o tocmai in frunte! Avea ce să povestească și cu ce să se laude o lună întreagă. Și tocmai când dăduse peste norocul acesta neașteptat, pușca n-a luat foc.

De aceea, n-avea oare dreptul să fie supărat și furios?

Se așeză pe o buturugă și începu să cerceteze ce se întâmplase cu pușca și cu cartușele. N-avu nevoie să cerceteze mult, ca să descopere pricina răului.

Îndată ce scoase dopul, care se pune Ia deschizătura cartușelor, văzu că înlăuntrul cartușului nu erau. în loc de praf de pușcă, decât fire și praf de tutun. Desfăcu al doilea, al treilea, al patrulea cartuș — în sfârșit, desfăcu toate cartușele. înăuntrul lor n-a găsit decât fire și praf de tutun.

Se uită apoi în cele două țevi ale puștii — fiindcă era o pușcă de vânătoare cu două focuri — și văzu că și în pușcă era tutun.

Nu i-a trebuit multă vreme de gândire, nu ca să bănuiască, dar ca să fie sigur despre cei care îi făcuseră farsa aceasta. Din primul moment fu încredințat că vinovații nu puteau fi decât Lir și Tibișir. De aceea, fierbând de mânie, se ridică de pe buturugă și porni îndărăt spre casă cu gândul să dea acestor doi blestemați cea mai strașnică bătaie ce ar fi căpătat ei în viața lor.

Pe când străbatea înapoi pădurea, văzu răsărind, ba de la dreapta, ba de la stânga, iepuri și veverițe. Pe câmp, văzu sitari și alte păsări bune de mâncat.

Se părea că tot vânatul acesta știa acum că tatăl lui Lir și Tibișir nu putea să-l împuște și de aceea, parcă își dăduse vorba să-i iasă în drum și tsă-i facă in necaz.

Vederea vânatului ațâța și mai tare furia omului. „Îi omor! Blestemații! Păcătoșii!” repeta el într-una, grăbind din ce în ce mai mult pasul spre casă.

Când, în sfârșit, ajunse acasă, strigă mai înainte de a intra în curte: „Lir! Tibișir! Lir! Tibișir!” Dar ia-i de unde nu sunt!

În vremea aceasta, Lir și Tibișir erau afară pe câmp, mergând mereu drept înaintea lor și depărtându-se din ce în ce mai mult de casa părintească și de comună. Făceau câte un scurt popas, când se simțeau obosiți, apoi iarăși o porneau.

— Mergem în lumea largă, zicea Lir lui Tibișir.

— Me... me... mergem, răspundea ca un ecou Tibișir.

— Acasă nu ne întoarcem niciodată!

— Ni... ni... nicioda... dată!” Si întărea vorbaTibișir.

Mergând ei tot așa, zăriră casele de la o comună, unde nu mai fuseseră până atunci, așa că nici nu știau cum îi spune. Soarele se pregătea de culcare. Numai că soarele știe unde arc să se culce, pe când pe Lir și Tibișir nu-i aștepta nimeni.

În afară de aceasta, soarele putea să se culce, fără să mănânce, fiindcă el nu știe ce e foamea și pofta de mâncare. Lui Lir și Tibișir însă începură să le diiorțăe mațele și să le tremure picioarele de foame.

„U...u...unde mâncăm? întrebă Tibișir.

— La restaurantI” răspunse Lir, strângând dinții.

Numai că restaurantul despre care pomenise Lir, nu prea era lesne de găsit. Înadevăr, ar fi trebuit să fie un restaurant, unde ești poftit și ospătat, fără să ți se ceară un ban ca plată pentru cccacc ai mâncat și băut.

Însă, astfel de restaurante nu s'au deschis încă, iar până la deschiderea lor, Lir și Tibișir, care amândoi la un loc n-avcau un ban în buzunar, nu mai puteau de foame.

Totuși, dclcră peste un fel de restaurant. Adică, în grădina unei casc de la marginea comunei, în care intrau, văzură un cireș încărcat cu cireși coapte și roșii. „Aicea e de noi!” zise Lir bucuros de descoperirea aceasta.

Sc furișară pe lângă gard și priviră mai întâiu in casă. Se părea că în casă nu e nimeni. „Or fi oamenii pe câmp”, zise Lir, vorbind încet.

Se uitară apoi bine in curte, ca să nu fie vreun câine. Dar afară de un porc și niște găini, nu zăriră în curte nicio coadă de câine.

Totul se arăta, prin urmare, cum nu se poate mai bine. N-avcau decât să sară gardul, să se suie în cireș și să-și potolească foamea, care îi chinuia așa de rău.

E adevărat, săriră gardul și se siliră în cireș. Dar nici n-apu-cară să rupă câte o cireașă, și isc opriră încremeniți de groază. De jos, începu să răsune lătratul unui câine. își aruncară privirile și văzură, spre nespusa lor spaimă, că jos, la rădăcina cireșului, lătra un dulău mare și nu tocmai binevoitor.

Dc unde răsărise dulăul acesta? Nici n'avură măcar vreme să iși pună o astfel de întrebare, deoarece la lătratul dulăului, eși din casă un țăran, bărbat în toată puterea. Țăranul avea în mană un băț, a cărui vedere nu putea fi o bucurie pentru IJr și Tibișir.

Dulăul lătra înainte și sărea furios în jurul cireșului. Țăranul care. de asemenea, nu vorbea cu blândețe, le strigă celor din cireș: „Ia dați-vă jos. ca să vă văd mai de aproape și să ne cunoaștem mai bine!”

Însă celor doi frați îi era frică să se coboare din cireș, deoarece iși închipuiau lesne cam ce îi așteaptă. De o parte dulăul, de partea cealaltă țăranul cu bățul gros în mână: se vedea bine că n-ar fi fost o primire de prietenie și de dragoste.

„Dați-vă jos!" le striga țăranul din ce în ce mai supărat și cu glas mai tare.

Dar lătratyl dulăului și strigătul țăranului atraseră multă lume din comună. Se opreau trecătorii pe drum, cșeau oamenii d« prin ctise, vrând să vadă ce s-a întâmplat. Se strânsese, multă lume in jurul cireșului și mai ales o droaie de copii.

Lir și Tibișir stăteau în cireș, tremurând de frică și galbeni Ia față. Cei de jos se porniră 'să râdă și să facă haz pe socoteala lor. 11a unii tineri și copii au început să asvârle într'inșii cu pietre, eu ciomege și cu bulgări de pământ. Iar strigăte ca: „Huideo, hoții! Pe ei! Dați-le!” răsunau mereu.

Lir. și Tibișir. care o sfecliseră rău de tot, n-avură încotro, că Irebuiră să se dea jos din cireș. Țăranul, stăpânul cireșului, puse mâna pe ei și începu să-i bată și să dea cu bățul, fără să numere loviturile și fără să bage de seamă în care parte a corpului îi lovește.

Ar mai fi dai mult, dacă nu-i opreau ceilalți oameni, cărora li se făcuse milă de nenorociții de copii, care țipau ca din gură de șarpe. Lir țipa și zicea: „N'ani mâncat nicio cireașă! N'am mâncat nicio cireașă!” ceea ce era adevărat. Însă, nu mâncaseră, nu fiindcă nu le-ar îi plăcut ciroșile, ci, precum știm. fiindcă n-au avut timp să mănânce. Altfel, fără dulău și fără țăran, sar fi îndopat ei mult și bine.

Așa dar, în loc de cireși, care să le potolească foamea, s-au ales cu vânătăi și cucuc. ceea ce nu prea umple burta, și cu batjocura locuitorilor din comuna aceea.

Însă, cecace a fost pentru dânșii și mai rău, este că n-au scăpat cu atâta. Țăranul din a cărui grădină voiseră să fure cireși, i-a luat, pe unul de o ureche, pe celălalt de urechia cealaltă, și a pornit cu dânșii la primărie, urmat de tot alaiul din comună și mai ales de sute de copii, care alergau când înaintea lui Lir și Tibișir, când rămâneau în urma lor, sărind, râzând și huiduindu-i într-una.

Așa au fost duși Lir și Tibișir până la Primărie, unde au fost dați pe mâna unui jandarm, deoarece primarul lipsea în momentul acela. Până la sosirea primarului, jandarmul i-a închis în grajd, punând un lacăt bun la ușa grajdului, ca să nu poată fugi.

Se înserase dcabinelea, când veni și primarul. Jandarmul îi povestise toată întâmplarea, însă primarul, care se simțea obosit de drumul ce făcuse până la o altă comună, unde mersese pentru niște treburi ale sale, zise jandarmului: „Să-i lăsăm în noaptea aceasta să se odihnească și să doarmă în grajd, unde i-ai închis, iar mâine vom vedea ce-i cu dânșii”.

După aceasta, primarul se duse acasă, iar jandarmul la slujba sa de noapte.

Lir și Tibișir rămaseră, prin urmare, închiși în grajdul primăriei, rupți de foame și prăpădiți de bătaie. Așteptară ei o oră, două să vie cineva să-i scoată și mai ales să Ic dea ceva de mâncare. Așteptarea lor fu însă zadarnică. Văzând aceasta, Lir zise lui Tibișir: ..Să ne culcăm și să dormim.

— Da...da...dar mi...mie foa...foame! răspunse nenorocitul de Tibișir.

— Parcă mie îmi este mai puțin foa-ioamc! li întoarse vorba Lir. Decât, precum vezi, au uitat oamenii să ne poftească la masă, iar aicea în grajd nu este nicio mâncare și nu zăresc măcar un fir de pae”.

Înadevăr, grajdul era gol, fiindcă de multă vreme nu se țineau vite acolo. Nu erau decât patru pereți murdari, un rând de iesle în care, afară de praf, nu era alt ceva, iar pe jos, pământ umed și, din nenorocire, nu tocmai neted. Nu mai vorbim de ceva pături sau perne, căci nimeni n-ar fi pus în grajd astfel de lucruri.

Iată cum era pentru Lir și Tibișir odaia de dormit din noaptea aceea.

Se trântiră, așa dar, pe pământul gol, aspru și umed, își puseră fiecare brațele căpătâi, închiseră ochii și încercară să a doarmă. Dar foamea le gonea somnul. Apoi, pe care parte se culcau, simțeau dureri de pe urma bătăiei ce primiseră de la stăpânul cireșului.

Cu toate acestea, Tibișir izbuti să adoarmă cel dintâi. Însă, n-ațipise decât de vreo cinci minute, că se trezi speriat și sari în sus. Simțise că pe obraz îi umblă ceva rece, ceva care gâdila și pișcă. Duse mâna la obraz și înțelese că e un șoarece.

„Șoa...șoa...șoareci! strigă el, ridicându-se în picioare.

— „Ia lasă-i încolo de șoareci!” îi răspunse răstit Lir, pe care tocmai atunci era să-l apuce somnul.

Tibișir a lăsat încolo pe șoarecele care îi se plimba pe obraz, dar din toate colțurile grajdului se porniră zeci și zeci de șoareci și șobolani, mergând spre cei doi musafiri nepoftiți și nedoriți.

Toată noaptea Lir și Tibișir au trebuit să stea în picioare ori să umble de colo până colo, ca să se apere de năvala șoarecilor și șobolanilor.