4. Ce pățeau ceilalți elevi de la Lir și Tibișir

 

4. CE PĂȚEAU CEILALȚI ELEVI DE LA LIR ȘI TIBIȘIR

În clasă, la ora de Artimetică. învățătorul chemase la tablă pe un elev, dându-i să deslege o problemă. Însă, când elevul vru să șteargă tabla neagră, care nu era ștearsă din ajun, văzu că buretele de șters, în loc să șteargă, murdărea și mai rău tabla, pe care nu se mai putea scrie nimic cu creta. Ba mai văzu că buretele ii murdărește și mâna cu un fel de lichid gras și lipicios.

Spuse, așa dar, domnului învățător, care, ridicându-se de la locul săli de la catedră, veni la tabelă, ca să cerceteze. Apucă buretele cu vârful degetelor și-l mirosi. Mirosea, a ulei de rapiță, iar ceea ce era lipicios, părea a fi niște clei, amestecat cu uleiul de rapiță.

„Cine s-a jucat cu buretele și l-a murdărit?” întrebă învățătorul pe toată clasa. Însă, nu răspunse nimeni, toți elevii tăcând chitic. Numai Tibișir lovi încet cu cotul pe fratele său Lir, în semn că a prins și această farsă a lor.

În zadar învățătorul merse printre bănci, căută prin ghiozdane și privi țintă în ochii fiecărui elev, ca să descopere pe vinovat. Elevii nevinovați n-aveau de ce să se teamă, iar cei vinovați, care nu erau alții decât Lir și Tibișir, știau să se prefacă așa de bine, că unul care nu i-ar fi cunoscut, și-ar fi închipuit că ei erau elevii cei mai cuminți și mai liniștiți din toată clasa. De aceea, adică din pricina marei lor puteri de a se preface și de a-și ascunde vinovăția, scăpară și de rândul acesta, fără să fie descoperiți.

Buretele de șters fu băgat în apă și lăsat până să se scurgă și să se ducă tot uleiul ce intrase în el. De asemenea, servitorul școlii spălă și curăță bine și tabla neagră. După aceste operații, începu din nou lecția de Aritmetică.

Elevul, care fusese scos la tablă, scrise problema, așa cum i-a dictat învățătorul, începu să lucreze la dcslegarea ei, dar se încurcă la o înmulțire. Anume, uitase în momentul acela cât face 7 ori 8. De aceea, învățătorul întrebă pe alt elev — pe un elev, care ședea în bancă lângă Lir.

„Gât face 7 ori 8?” Elevul întrebat, care știa bine tabla înmul-țirei, era gata să răspundă: „56”, dar Lir, din răutate și ca să-l încurce, se grăbi să-i sufle: „149’. Elevul, fără să aibă timp să-și dea seama că Lir il minte și-l încurcă, zise și el: „149”, ceea ce a trezit un hohot de râs în toată clasa.

„De când 7 ori 8 fac 149?” întrebă învățătorul, cu atât mai mirat, cu cât știa că elevul acela este unul din cei mai buni la Aritmetică.

Abia atunci înțelese elevul că Lir îi suflase greșit și că îl încurcase. De aceea, răspunse zicând: „Așa mi-a suflat Lir”. Însă Lir de colo: „Nu, domnule învățător, eu nu i-am suflat nimic”. Și adăugă cu un aer foarte liniștit: „Parcă nu știu că 7 ori 8 fac 56?”

Însă, a sufla greșit și a încurca pe elevi era pentru Lir un obicei și o adevărată plăcere de copil răutăcios. Așa, la o lecție de Istoria Românilor, învățătorul întrebă pe un elev: „În afară de turci, cu cine s-a mai bătut Mihai Viteazul?”

Elevul întrebat începuse să se gândească puțin, dar Lir s-a grăbit să-i sufle: „Cu Chinejii și cu Japonejii”. Iar elevul repetă cu glas tare: „Cu Chinejii și cu...”, însă n-avu timp să-și isprăvească vorba, fiindcă toată clasa izbucni în râs, iar învățătorul îi zise încruntat: „Ai înebunit? Unde a putut Mihai Viteazul să-i găsească pe Chineji și pe Japoneji, ca să se bată cu ei?

— Așa mi-a suflat Lir”, răspunse bietul elev roșindu-se de rușine.

Unui alt elev, pe care învățătorul îl întrebase: „Unde se varsă Prutul?” Lir se grăbi să-i sufle: „În Oceanul Indian! În Oceanul Indian!”

Iar elevul, fără să-și dea numaidecât seama că Lir îl încurcă și-i spune prostii, răspunse și el: „Prutul se varsă în Oceanul Indian !”

Ceilalți elevi n-au ras mai puțin și nici învățătorul nu s-a supărat mai puțin, auzind un astfel de răspuns. Într-adevăr, nici elevul cel mai leneș din clasă n-ar fi putut spune că Prutul se varsă în Oceanul Indian, de oarece știau cu toții foarte bine că Prutul se varsă în Dunăre.

Într-una din zile, veni la școală d. inspector școlar și intră în clasa în care erau Lir și Tibișir. învățătorul scoase pe un elev, care avea o dicțiune foarte bună, și îi zise să recite poezia care începe cu versurile:

„Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,

Unde curge-n vale un râu mititel...”

Elevul spuse bine și deslușit primul vers, dar fiind de felul său sfios, se cam intimidă de prezența în clasă a domnului inspector școlar, așa că nu-și mai aminti îndată cum este versul al doilea. De aceea, repetând:

„Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel”...

Se opri puțin. Atâta aștepta și Lir, care îi suflă numaidecât :

„Am pus la frigare o oaie ș un miel".

Iar elevul luă pentru a treia oară poezia de la început și zise cu voce tare:

„Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,

Am pus la frigare o oaie și un miel".

Toată clasa ar fi izbucnit în hohote de râs, dar nu cuteză sa râdă din pricina că era de față d. inspector școlar. Învățătorul însă îngălbeni la față. Îngălbeni și mai rău, când inspectorul școlar îi zise — și nici așa încet, ca să n-audă și elevii: „Așa își bat joc elevii dumitale de frumoasele noastre poezii naționale?”

Elevul, care spusese versul, așa după cum îi suflase Lir, își dete seama de greșala făcută, era însă prea târziu. Se porni deci să plângă și să zică: „Așa mi-a suflat Lir. Eu o știu poezia cum este.”

Însă, nerușinatul de Lir se ridică numaidecât de la locul său din bancă și fără să clipească măcar din ochi, zise cu un aer foarte liniștit: „Nu, domnule învățător, cu nu i-am suflat nimic. El însă se lăuda că știe să pocească poeziile ce învățăm la școală, potrivindu-le altfel de versuri”.

— T da... se.. se lă...la...lauda!” îi Întări vorba și bâlbâitul de Tibișir, din pricina bâlbâielii, nu putea să sufle greșit și să înec pe ceilalți elevi. Nu-i vorbă, încercase el în câteva rânduri, dpână să scoată un cuvânt, elevul pe care vroia să-l încurce, junca înainte, pe când Tibișir se căznea să-i sufle și să zică: „Ba...ba...ba..cu...cu...cu”.

Aceasta nu înseamnă că elevii ori altă lume din comună aveau din partea lui vreo supărare. În drăcii și în răutăți, Tibișir nu se lăsa mai prejos decât fratele său Lir. Și nu numai că știa să se prefacă tot așa de bine ca Lir, insă era și mai rău la suflet. Pen tru ceea ce făcea el, căuta să dea totdeauna vina pe alți elevi. Ba, deseori, îi pâra din senin.

Câte nu mai făcea și blestematul acesta de Tibișir!

Așa, într-o zi, pe când mergea la școală, prinse pe stradă un pisoi rătăcit și îl băgă în ghiozdanul de cărți. După ce se duse la școală, pândi un moment când elevii erau în curte, intră în clasă și băgă pisoiul în ghiozdanul altui elev. După aceea, cși în curte, fără să spună nimic fratelui său Lir despre ceea ce făcuse.

Clopoțelul sună, elevii intrară în clasă și se începu lecția. învățătorul zise: „Scoateți din ghiozdane caietul, fiindcă am să vă dictez ceva”.

Toți elevii se grăbiră să deschidă ghiozdanele, deci și elevul în al cărui ghiozdan Tibișir îi băgase pisoiul găsit în stradă.

Doamne! Doamne! Mai întâi, cum s-a speriat elevul, văzând că din ghiozdan i-a sărit un pisoi, de care el n-avea habar! El s-a speriat, în toată clasa s-a produs sgomot și zăpăceală, iar învățătorul a rămas și el câteva clipe mirat și nemișcat de la locul său.

Dar se zăpăcise rău de lot și se speriase și mititelul de pisoi, care, ne mai știind pe unde să fugă și să scape, alerga și sărea de pe o bancă pe alta. Ba într-un rând sări și pe catedră, drept în fața învățătorului.

În sfârșit, învățătorul deschise ușa clasei, iar pisoiul cși fugind în curte și din curte în stradă.

După ce s-a făcut din nou liniște în clasă, învățătorul trebuia, cum era și firesc, să pedepsească pe elevul din al cărui ghiozdan sărise pisoiul. Însă elevul, care se știa nevinovat, spunea și chiar se jura cu lacrimile în ochi că nu știe nimic cum de a ajuns pisoiul în ghiozdanul său, că el n-a găsit și n-a adus niciun ??? ju și că, afară de cărți și caiete, n-avea alt ceva în ghiozdan. „Mi! fi pus vreun elev, ca să-mi facă rău”, spunea el printre lacrimi.

Învățătorul îl crezu, însă cum să fie descoperit adevăratul vinovat?

Tibișir stătea mai nepăsător și mai liniștit decât oricând, ui. ar fi putut să fie bănuit? E drept, că i-a făcut lui Lir un semn cu cotul, ca să-i arate că el e autorul isprăvei cu pisoiul, însă nimeni nu văzuse și nu observase semnul acesta.

Așa dar, învățătorul lăsă încurcată chestiunea cu pisoiul, adică nu pedepsi pe niciun elev — deci, nici pe acela în al cărui ghiozdan fusese găsit pisoiul.

Intr-altă zi, Tibișir făcu iarăși una boacănă de tot. În ajun, învățătorul spusese elevilor să deseneze, fiecare așa cum poate, casa lor și să aducă a doua zi desenul la școală.

Tibișir, ajutat la treaba aceasta și de Lir, făcu două desene: unul cu casa, iar pe o altă hârtie copie, găsind modelul într-o carte, un cap de măgar.

A doua zi, intră iarăși în clasă la ora când ceilalți elevi erau în curte, scoase din ghiozdanul unui elev desenul făcut de acesta și puse în loc desenul cu capul de măgar. Rupse apoi desenul elevului, aruncând bucățile în sobă.

La ora de desen, învățătorul, coborându-se de la locul său de pe catedră, se apropie de băncile elevilor și le zise: „Scoateți și arătați cu toții desenele ce v’am spus ieri să faceți”. Elevii se grăbiră sa scoată și să arate desenele făcute.

Însă, elevul, care găsi în ghiozdanul său un cap de măgar, în locul casei ce făcuse, se frecă de câteva ori la ochi și rămase uluit. Nu-i venea să creadă ceea ce vedea și nu înțelegea cum se făcuse schimbarea aceasta.

Dar învățătorul îi zise supărat: „Nu ți-am spus să-ți faci portretul!”

Aceste cuvinte ale învățătorului stârniră râsul celorlalți elevi. Iar Lir și Tibișir râdeau mai mult decât toți. Numai bietul elev, care știa bine că este învinovățit și mustrat așa din senin, n-avea de Ioc poftă să râdă. Din potrivă, se porni pe plâns. Plângea de necaz și plângea de rușine.

La urmă, își luă curajul în dinți și zise învățătorului:

— Domnule învățător, jur ca eu am tăcut un desen cu casa părintească, așa cum ne-ați spus d-voastră. Însă, nu știu cine mi l-a schimbat. Dar, vă rog, dați-mi voe să desenez din nou casa. Pot să o fac și din memorie.

Si iarăși nu putuse fi descoperit adevăratul vinovat. Numai că învățătorul începu să aibă bănuieli să bănuiască anume pe Lir și Tibișir, despre care n-avea nicio părere bună, ca făptași ai atâtor răutăți. De aceea, își puse în gând să-i supravegheze mai de aproape.

Nu i-a trebuit mult timp de supraveghere, căci peste două zile putu să-i prindă pe când se pregăteau să facă ceva despre care va fi vorba în capitolul ce urmează.