3. Din răutățile lui Lir și Tibișir

 

3. DIN RĂUTĂȚILE LUI LIR ȘI TIBIȘIR

Din ziua în care Lir și Tibișir izbutiseră să bată și să trântească la pământ pe elevul socotit până atunci drept cel mai voinic și bătăios, ei ajunseră acum să fie cei mai ascultați și totodată cei mai temuți din clasă.

Fiecare elev căuta să se ia cu binele pe lângă dânșii și să și-i facă prieteni. Lor le aduceau acum de acasă bonboane, cozonac, prăjituri și fructe. Tot lor le împrumutau, fură să le mai ceară îndărăt, câte o peniță, un toc, un creion colorai, etc.

Lir și Tibișir ar fi putut ajunge să fie chiar iubiți de camarazii lor, dacă nu se țineau toată ziua de drăcii, de păcăleli și de pozne.

Și unul și celălalt nu se gândeau decât cum să fie mai răutăcioși, cum să fie mai neplăcuți. Această pornire spre răutăți creștea pe măsură ce creșteau și ei in vârstă. Așa, când, cu chiu, cu vai, ajunseră să intre în clasa a patra primară, nu erau în toată clasa și nu erau în toată școala elevi mai neastâmpărați, mai nesuferiți decât Lir și Tibișir.

De ei se plângea toată lumea, fiindcă supărau pe toată lumea. Supărau pe camarazii lor, făceau mari neplăceri învățătorului și se legau de oamenii, care treceau liniștiți pe stradă.

Așa, într-o zi, Lir întâlni, când se întorcea de la școală, pe un om în vârstă de vreo cincizeci de ani și care avea un nas mare și foarte gros.

Știm că și Lir avea o pocitanie de nas: un nas, ce-i drept, foarte subțire, dar foarte lung și așa de strâmb, că părea gata, gata, să-i intre în urechia stângă.

Cu toate acestea, fără să se uite la propriul său nas, îi aținu drumul domnului cu nasul lung și foarte gros și îi zise cu toată nerușinarea: „Domnule, nu cumva mergi la vreun bal mascat, de ți-ai pus nasul acesta, care te face așa de pocit?”

Și până ca omul, căruia ii vorbise cu atâta obrăznicie, să se poată dumeri, Lir o rupse la fugă, pierind în dosul unei alte străzi.

Și știți cine era domnul acela? Era chiar primarul comunei, care făcu cercetări și află cine este obraznicul, care îl insultase.

Trimise, așa dar, doi jandarmi, care îl luară pe Lir de acasă, îi duseră pe sus la Primărie, unde Lir primi o bătaie, pe care cred că n-a uitat-o nici până astăzi, dar care nu l-a cumințit de loc.

Într-adevăr, câteva zile după aceea, pe când Lir și Tibișir mergeau la școală, văzură că înaintea lor mergea un biet cocoșat. Dădură fuga și după ce îl ajunseră, Lir, punându-i mâna pe cocoașă, îi zise cu un aer de compătimire prefăcută: „Domnule, nu vrei să-ți ajutăm și să-ți purtăm și noi o bucată de drum sacul, pe care îl duci în spinare?”

Apoi, cei doi ștrengari fugiră, râzând cu hohote. Omul însă îi urmări și văzând că intră în școală, intră și el după dânșii și merse de se plânse domnului învățător.

„Lir, de ce ai fost necuviincios cu domnul acesta? îl întrebă supărat învățătorul.

— Eu am fost necuviincios cu domnul acesta?! repetă Lir făcând pe miratul. După aceea, adăugă: Nici nu-l cunosc, nici nu l-am văzut. întrebați și pe Tibișir.

— Nu-l cu...cu...cunoa-noaștem!” se căzni să răspundă și Tibișir.

Precum vedem, atât Lir, cât și Tibișir au mințit cu nerușinare. De altei, îi cunoștea bine învățătorul că sunt amândoi niște mincinoși fără pereche. De aceea, crezând pe cocoșatul, care venise să se plângă, îi mustră cu asprime și le mai dete și o pedeapsă.

Însă, nici mustrarea, nici pedeapsa n-au folosit la ceva. Dovada s-a văzut chiar în ziua următoare. Într-adevăr, a doua zi Lir și Tibișir au venit la școală mult mai de vreme și au intrat în clasă, când încă nu era nimeni.

Veniseră, oare, așa de vreme de dragul de școala și de carte?

O să vedem numaidecât. Tibișir scoase din ghiozdanul de cărți o hârtie, in care înfășurase ceva. Era cenușă ce adusese de acasă. Merse la catedră și goli toată cenușa în călimara învățătorului.

Dar nici Lir nu se lăsă mai pre jos. Scoase din ghiozdan un borcănaș mic, plin cu clei de lipit, și-l turnă tot pe scaunul pe care ședea d. învățător. După această ispravă, se grăbiră să iasă amândoi în curte, ca să nu fie văzuți că fuseseră în clasă și să nu dea ceva de bănuit.

În sfârșit, sosi și ora de lecție și intrară și ei în rând cu ceilalți elevi, făcând pe oamenii care — vorba ceea — nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase.

învățătorul, căruia nici prin gând nu-i trecea ce i se făcuse, se așeză ca de obicei pe scaun. Nu-i vorba, simți el ceva ud, dar își închipui că sunt ceva picături de apă.

învățătorul dictă elevilor, să scrie ceva, apoi își puse înainte o hârtie, având și el de scris. Însă, când întinse tocul în călimară, văzu că, în loc de cerneală, de toc se lipise un fel de cocă. Mirat, privi în călimară și văzu că era plină de cenușă.

„Cine mi-a umplut călimara cu cenușă?” strigă el supărat și vru să se scoale, ca să meargă mai aproape de elevi. Simți însă că și scaunul, pe care ședea, se ridică odată cu el.

Faptul acesta îl supără și mai tare. Cu greu putu să se deslipească de scaun, pe când toți elevii priveau mirați și speriați. Se înțelege, toți — afară de păcătoșii de Lir și Tibișir, dar care se sileau să facă și ei pe mirații. Și au izbutit așa de bine să facă nu numai pe mirații, ci să stea, fără să roșească de loc, ca doi copii, care n-au nicio vină și nu știu nimic despre cele întâmplate, încât învățătorul nu putu să-i bănuiască.

Așa dar, de rândul acesta scăpară fără vreo pedeapsă. De altfel, dacă ar fi aflat că ei făcuseră ticăloșia cu scaunul și cu călimara învățătorului, nu li s-ar fi dat decât o singură pedeapsă: ar fi fost dați numaidecât afară din școală.

Totuși, Lir și Tibișir nu mai avură curajul să facă alte răutăți pe socoteala domnului învățător. În schimb, nu era zi de la Dumnezeu în care să nu facă tot felul de pozne și drăcii pe socoteala camarazilor lor sau a trecătorilor pe stradă.

Așa, într-una din zile, Lir făcuse o siringă și o umpluse cu cer neală. O ținea ascunsă în buzunar, pândind momentul să o întrebuințeze.

Și iată că în ora de recreație, pe când toți elevii erau în curte, Lir văzu că pe stradă trecea, mergând aproape de gardul curții de la școală, un domn bine îmbrăcat. Dete repede fuga la gard și printr-o crăpătură stropi pe domnul acela cu cerneala din siringă, murdărindu-l tot pe obraz și pe haine. Apoi, tot atât de repede, fugi de la gard și, fără să fie observat, băgă siringa în buzunarul altui elev, care nici nu simți.

Însă domnul din stradă, furios, precum lesne ne închipuim, înțelegând de unde îi venise cerneala, cu care fusese stropit și murdărit, se întoarse din drum, intră ca o vijelie în curtea școlii și mergând drept la învățător, îi zise, strigând tare și foarte răstit: „Așa creștere le dai elevilor d-tale? Uite ce mi-au făcut!

— Domnule judecător, pentruca domnul stropit cu cerneală era chiar judecătorul din comună. Domnule judecător, repetă învățătorul zăpăcit și uluit, nu cred..., vreau să zic, nu-mi vine să cred ca vreunul din elevii mei să-și fi permis o astfel de necuviință. Totuși, am să fac numaidecât cercetări, adică, să facem chiar acum cercetări împreună. Să știți că vinovatul, dacă este pi'intrc elevii mei, va fi dat chiar astăzi afară din școală pentru totdeauna. Voi scrie și superiorilor mei, rugându-i să ia măsuri ca să nu mai fie primit la nicio altă școală din țară”.

Lir și Tibișir alergară printre cei dintâi, ținând brațele ridicate drept în sus: „Căutați-ne mai întâi pe noi, zise Lir cu un aer inocent. — Da... da... pe... pe noi”, repetă Tibișir, bâlbâindu-se.

învățătorul — și știm din ce pricină — nu găsi nimic în buzunarele lor. De aceea, întorcându-se spre judecător, îi zise: „Dacă nici unul din acești doi blestemați nu este vinovat, puteți fi sigur, domnule judecător, că alt cineva, iar nu vreunul din elevii mei, s-a purtat așa de necuviincios cu d-voastră”.

Totuși, învățătorul continuă cercetările, răscolind buzunarele elevilor... Și iată că siringa, pătată cu cerneală, fu găsită în buzunarul unuia din cei mai buni, adică din cei mai cuminți și mai liniștiți elevi din toată școala.

Ceva mai mult. Elevul acesta era chiar o rudă de aproape a judecătorului, era nepotul său. De aceea, judecătorul rămase în" A d văzu că acest nepot, la care el ținea așa de mult și Românesc pe care îl știa cât este de cuminte și de bine crescut, putuse să-și permită o necuviință față de dânsul. Nu putea înțelege, nu-și putea închipui ce l-ar fi îndemnat pe nepotul său la o astfel de faptă.

Însă, mai încremenit rămase elevul, văzând că în buzunarul său a fost găsită o siringă, de care el n-avea habar. S-a făcut galben la față și a început să zică printre lacrimi: „N’am făcut-o eu, unchiule! Domnule învățător, siringa nu este a mea. Eu n-am avut nicio siringă. Mi-o fi pus-o cineva în buzunar, fără să-l simt”.

Lacrimile ce vărsa și accentul de sinceritate cu care vorbea, convinseră pe judecător, cât și pe învățător, că nu el putea fi vinovatul. Sigur era însă că tot unul din elevi stropise cu cerneală pe judecător, dar cum să fie descoperit elevul vinovat? Elevii, care se știau nevinovați, n-aveau de ce să le fie teamă, să tremure ori să roșească. Iar cât despre Lir și Tibișir, aceștia știau să se prefacă așa de bine, că nu era cu putință să le citești pe obraz urma vreunei vinovății. Nu tremurau și nu se roșeau niciodată.

Așa dar, cercetările făcute n-au dus la niciun rezultat. Totul se termină prin aceea că învățătorul ceru judecătorului iertare, promițându-i să supravegheze mai de aproape pe elevi și să pedepsească pe vinovat cu darea afară din școală, dacă ar fi să-l descopere.

Faptul că n-au fost prinși și descoperiți, a fost pentru Lir și Tibișir ca o încurajare, ca să meargă înainte pe calea răutăților.

Ce-i drept, uneori făceau și pozne, de care îți venea mai mult să râzi, decât să te superi. Așa, bunăoară, într-o zi se rugară de tatăl lor să le dea un pol, spunându-i că au nevoie să-și cumpere câte un caiet pentru compoziții de clasă. Tatăl lor îi crezu și le dete polul cerut.

Atunci Tibișir chemă la o parte pe Lir și îi zise în graiul său bâlbâit: „La...la..lasă... să...să fa-fa-fac ce-ce-ceva!”

Și ce fă-făcu Tibișir? Cu un cui, găuri polul într-o margine, apoi îl legă de un fir foarte subțire de ață neagră. După aceea, aruncă polul în mijlocul străzii, iar el, ținând în mână celălalt capăt de ață, se așeză cu frate-so Lir pe pragul de la poarta casei lor.

Nu după mult, iată că pe stradă trecea o femeie bătrână, care, din cauza bătrânețelor, mergea cam încovoiată și cu capul plecat în jos.

Mergând așa, femeia zări polul aruncat în mijlocul străzii, dar fără să vadă și firul de ață, de care era legat. își închipui, prin urmare, că e un pol pierdut, care nu este al nimănuia. De aceea, se plecă, vrând să-l ia de jos. Ba chiar, plecându-se, își zise singură: „Ce noroc pe mine, că aveam așa mare nevoie de bani!”

Însă, îndată ce întinse mâna să-l apuce, Tibișir, care îi urmărea mișcările, trase puțin ața, așa că polul se mișcă din loc. Înprimul moment, femeia, care se plecase să-l ia, nu-și dete seama cum se face că polul umblă singur.

Așa dar, făcu și ea câțiva pași în spre partea în care fusese tras polul. Însă, tocmai când era gata să pună' mâna pe el, Tibișir îl trase din nou.

Biata bătrână iarăși nu înțelese că i se făcea o farsă, ci înainta spre pol, până când atenția îi fu atrasă de hohotele de râs ale lui Lir și Tibișir.

Abia atunci înțelese ce este cu polul, care umbla și sărea din loc în loc, mai ales că văzu cum Tibișir îl legăna în vânt. Femeia se îndepărtă, după ce mustră aspru pe cei doi ștrengari.

Lor însă, nu le păsă câtuși de puțin de această mustrare, ci, prinzând poftă cu păcăleala lor, o repetară și cu alți trecători. O repetară, până ce unul, care înțelese numaidecât farsa, îi luă de urechi și îi scutură bine.

Ii lăsă apoi, zicându-le: „Aceasta să vă fie ca o lecție!”

Numai că Lir și Tibișir au uitat repede urechiala, așa că lecția nu le-a servit la nimic.