24. Lir și Tibișir judecați și iertați de pedeapsă

←23. Un drum trist și rușinos pentru Lir și Tibișir

Lir și Tibișir de Nicolae Batzaria

25. Întâlnirea lui Lir și Tibișir cu tatăl lor→

Editura Adevărul, București, 1933.

24. LIR ȘI TIBIȘIR JUDECAȚI ȘI IERTAȚI DE PEDEAPSĂ

Cei trei călători, adică, palmi cu vizitiul, își luară înapoi banii, ceasornicele, inele și celelalte giuvaericale de care fuseseră jefuiți de banda de hoți și plecară înapoi în drumul lor, după ce arătară cum fuseseră atăcați și jefuiți. Tot așa li s-a dat voe să se întoarcă la casele lor și celor doi țărani, pe care -hoții îi legaseră de arborii din pădure.

Însă, atăt călătorii de mai sus, cât și acești doi țărani, în po— * vestirea despre modul cum fuseseră prinși de către banda de hoți, au arătat ce parte luaseră și ce amestec avuseseră Lir și Tibișir. Au spus și unii și ceilalți cum i-au văzut stând la pândă și cum i-au auzit fluierând. Se făcea, așa dar, dovada că Lir și Tibișir erau tovarășii hoților.

Auzind acestea, atât comandantul de jandarmi, cât și judecătorul îi priviră aspru și îi certară, zicându-le: „Nu vi e rușine ca de la vârsta aceasta să porniți pe calea răutăților și să ajungeți tâlhari de drumul mare?”

Lir și Tibișir nu răspunseră altfel, decât plecând în jos capul și izbucnind în plânset. Însă, judecata lor era să se facă mai târziu. Deocamdată, era alt ceva de făcut. Așa, mai întâiu au fost înmormântați șeful de bandă Cârnu și hoțul omorât de jandarmi în pădure. Amândoi au fost puși în aceiași groapă, săpată la marginea cimitirului.

Nimeni nu s-a dus cu lumânări sau cu flori la înmormântare și nicio candelă n-a fost aprinsă la mormântul lor. Numai când erau puși în groapă, un preot a rostit o scurtă rugăciune, cerând iui Dumnezeu milă și îndurare pentru sufletele acestor păcătoși.

După aceea, hoțul rănit și Lir, care, precum știm, era de asemenea rănit la piciorul drept, au fost puși la spitalul de lângă închisoarea orașului, pe când ceilalți doi hoți, care fuseseră prinși de vii și fără să fi fost răniți, precum și sărmanul Tibișir, au fost duși la închisoare. Celor doi hoți li s-au pus chiar lanțuri la picioare.

Ii* timp de o săptămână, Lir se vindecă de rana de la picior. De asemenea, rana hoțului rănit era aproape de vindecare. Așa dar, putea să înceapă acum judecata înaintea Curții cu jurați.

Judecata hoților a fost ușoară: în schimb, pedeapsa lor a fost grea de tot.

Înadevăr, prinderea călătorilor din pădure nu era singura, nici cea dintâi ispravă a bandei, al cărei șef fusese Cârnu. De ani de zile, tâlharii aceștia atăcau și jefuiau pe drumeții pașnici, așa că băgaseră groaza în trei județe.

Ba aveau pe sufletul lor plin de păcate și moartea mai multor oameni nevinovați. Omorâseră trei jandarmi și vreo zece călători, printre care și două femei. Mai dăduseră foc și la mai multe case de țărani.

De aceea, pedeapsa ce li s-a dat, a fost aspră, dar așa cum li se cuvenea. Au fost cu toții osândiți la munca silnică pe viață.

Se înțelege, aceiași pedeapsă nu se putea da și lui Lir și Tibișir. Precum am văzut, făcuseră și ei destule blestemății mai înainte de a fugi de acasă, însă din ziua aceea pățiseră și înduraseră atâtea și atâtea, în cât mai de grabă îți venea să le plângi de milă, decât să-i pedepsești. Prin multele lor suferințe, se pedepsiseră ei înșiși.

În afară de aceasta, ei nu omorîseră și nu jefuiseră pe nimeni. Și nici nu puteau fi socotiți laolaltă cu hoții. Vina ce li se aducea era că dăduseră hoților o mână de ajutor la prinsul călătorilor.

Însă, au început să fie ușurați, pentru ca la urmă să fie iertați de-a binelea și de vina aceasta, când Lir, bun de gură, cum îl știm, povesti toate pățaniile și nenorocirile de care avuseseră parte el și fratele său Tibișir.

Iar ceea ce era un foarte bun semn de îndreptare, este că de rândul acesta Lir se feri să spue vreo minciună și mărturisi tot adevărul.

Așa, povesti purtarea lor la școală și isprăvile lor de ștrengari, spuse cum au fugit de acasă, cum au umblat razna pe drumuri în căutarea „norocului”, ce planuri de Robinson Crusoc își făcuse în noaptea când au dormit la peștera din pădure, fără să uite a povesti .și cum au ajuns slugi la o moară și ce au pățit din partea morarului.

A spus mai departe cum nimeriseră la o șatră de țigani și cum țiganii nu vroiseră să le dea drumul, ci îi chinuiau, îi bateau și îi țineau numai în zdrențe. A mai spus cum pe fratele său Tibișir bulibașa îl înfășurase și-l cususe într-o piele de urs, silindu-l să facă pe ursul.

A povestit apoi cum la bâlciul de la Cresteștii de sus au fost scăpați din mâna țiganilor de către jandarmii de acolo.

În toată vremea cât Lir povestea aceste peripeții și pățanii, Tibișir, foarte mulțumit în sinea sa că, în sfârșit, fratele său Lir, lăsându-se de minciuni, spune adevărul, dedea din -cap în semn de aprobare sau îi întărea spusele, zicând în graiul său bâlbâit: „Da... da! A...a...așa e...este!”

Judecătorii și jurații ascultau cu toată atenția tot ce povestea Lir și din ce în ce mai mult se întărea într-înșii credința că Lir spune adevărul.

Rămânea însă partea cea mai înseninată, partea pentru care fuseseră aduși la judecată. Anume, învinuirea ce li se aducea că erau tovarăși cu hoții.

De aceea, ca să lămurească partea aceasta, președintele Curții cu jurați îi întrebă: „Dar ce căutați în banda de hoți și de ce dădeați hoților ajutor?”

La această întrebare răspunse tot Lir, spunând și acum adevărul.

„Nu ne-am dus noi la hoți, zise el, ci hoții nc-au prins, ne-au prins pe drum, pe când pornisem să ne întoarcem acasă și să cerem părinților noștri iertare. Ei ne-au prins, dar văzând că n-au ceva de luat de la noi, au vrut să ne lege de copacii din pădure și să ne lase acolo. Dar locul unde vroiseră să ne lege, era așa departe de drum, că oricât am fi țipat, nu ne-ar fi auzit nimeni, ca să vie și să ne scape. Ne aștepta, așa dar, un sfârșit rău de tot: ori să pierim de foame, ori să fim sfâșiați de fiarele pădurii.

„Atunci mie — și numai mie, iar nu și fratelui meu — mi-a venit gândul sa le propun să nu ne lege, ci să ne ia ca ucenici de hoți. M’am lăudat, spunându-le că suntem curajoși, pricepuți, așa că le putem fi de mare folos. Le-am făcut această propunere, mai întâi, ca să nu fim legați, al doilea, ca să ne folosim de un prilej bun și să fugim de la dânșii.

— Dar de ce n-ați încercat să fugiți, când hoții v-au pus sa pândiți pe călători, așa că erați departe de ei? îi întrebă președintele.

— Pentrucă șeful lor Cârnu ne spusese că ci țin puștile îndreptate spre noi și că ne împușcă la cea dintâi încercare din partea noastră de a fugi. De aceea, ne-a fost frică să fugim.

— Și ce parte v-au făcut hoții din prada ce au luat cu ajutorul vostru? îi mai întrebă președintele.

— Ne-au dat fiecăruia din noi câte o sută de lei din banii ce luaseră de la boierii cu trăsura, răspunse Lir, spunând și acum adevărul.

Cu aceasta, judecata lui Lir și Tibișir era pe isprăvite. Am văzut că vorbise tot timpul numai Lir, înisă Tibișir întărea mereu cu semne din cap și cu o vorbă, două, spusele fratelui său.

Atât judecătorii, cât și jurații, erau hotărâți să nu le dea nicio pedeapsă, ci să-i pună în libertate. Și procurorul care cere de obiceiu pedepsirea celor dați în judecată, ceru achitarea lui Lir și Tibișir.

Judecătorii și jurații se retraseră din sala de judecată, ca să se consfătuiască, așa cum cere legea. Se întoarseră însă în mai puțin de o jumătate de oră și primul jurat citi, în numele celorlalți jurați, verdictul, adică hotărârea juraților, prin care Lir și Tibișir erau iertați de orice pedeapsă. Hotărârea aceasta a fost ascultată și primită de cei doi frați cu lacrămi de bucurie și de pocăință.

Așa dar, din momentul acela Lir și Tibișir erau liberi. Acum se puteau întoarce acasă. Totuși, președintele Curții cu jurați, un om cu multă înțelepciune și experiență, luă din nou cuvântul și după ce le dete povețe frumoase și le spuse că nebuniile și pățaniile lor de până acum să le fie învățătură pentru viitor, adăugă cele ce urmează:

— Judecata voastră s-a terminat și ați scăpat de orice pedeapsă. Puteți, prin urmare, să vă întoarceți liberi și nesupărați la comuna voastră și la părinții voștri. Însă, comuna Bălenii de câmp, de unde ați spus că sunteți, este departe de aicea, iar dacă plecați singuri, seipoate să vi se mai întâmple ceva, care să vă abată din nou din drumul binelui și pocăinței. Aceasta e una.

„A1 doilea. Nu este bine să vă întoarceți acasă, până ce nu căpătați mai întâiu iertarea părinților voștri pentru toată supărarea și toate necazurile ce le-ați făcut. De aceea, m-am gândit să chem aicea pe tatăl vostru și să interviu eu, nu ca judecător, ci ca om, care vă dorește binele, și să-l rog să vă ierte, așa ca să vă întoarceți acasă împăcați cu părinții voștri.

„Prin urmare, continuă președintele, va trebui să mai stați două, trei zile în orașul acesta. De sigur, nu la închisoare, zise el zâmbind, ci în casa vreunui locuitor, care ar voi să vă primească. Se poate ca printre domnii jurați să fie cineva, care să binevoiască a vă primi și găzdui pentru aceste două, trei zile, până la sosirea tatălui vostru. Dacă nu, vă iau acasă la mine”, își încheie președintele cuvântarea.

Însă din rândurile juraților se ridicară mai mulți, spunând că ar primi bucuros la casele lor pe Lir și Tibișir. „Avem și noi copii, zise unul din jurații aceștia, care ar putea să învețe și să vadă din pățaniile acestor doi copii, unde duce neascultarea față de părinți și pornirea spre ștrengării și nebunii”.

În sfârșit, Lir și Tibișir au fost încredințați unui jurat, care era medic și tata a trei copii. Președintele Curții cu jurați a socotit că este mai bine să fie găzduiți de către medic, deoarece Lir, deși vindecat de rana de la picior, tot mai avea nevoie de oarecari îngrijiri.

Așa se termină judecata lui Lir și Tibișir, oare se văzură găzduiți în casa medicului, o casă curată, cu mobile frumoase, cum nu mai văzuseră ei până atunci și așezată (în mijlocul unei grădini bine îngrijite.

Cei trei copii ai medicului — doi băieți, dintre care unul la liceu, iar al doilea în clasa a patra primară, și o fetiță în vârstă mică .— erau copii foarte bine crescuți. Se bucurară tustrei, văzând că tăticul lor le a-duce 'doi mosafiri și aflând mai ou seamă că mosafirii aceștia aveau atâtea și atâtea de povestit. Înorele libere, copiii medicului nu se despărțeau de Lir și Tibișir, ci îi rugau să le povestească mereu multele și atât de interesantele lor pățanii.

Însă, chiar a dou-a zi după ce fură luați de binevoitorul medic, Lir și Tibișir erau schimbați ca înfățișare. Făcuseră baie, medicul îi dusese la un frizer, care îi tunse și îi făcu mai frumoși. În afară de aceasta, medicul le cumpără rufăric nouă și haine noui. Acum credeai că sunt copii de neam bun, iar nu doi ștrengari, care făcuseră atâtea nebunii. Și erau potoliți, așezați, cumințiți. Nici nu semănau cu Lir și Tibișir de odinoară.

Așa îi găsi tatăl lor, care, primind scrisoarea președintelui, sosi a treia zi în orașul acela.