23. Un drum trist și rușinos pentru Lir și Tibișir

 

23. UN DRUM TRIST ȘI RUȘINOS PENTRU LIR ȘI TIBIȘIR

Jandarmii deslegară pe cei doi țărani, pe care hoții îi legaseră de arborii din pădure, ajutară celorlalți patru călători, adică doamnei, bărbatului mai în vârstă, bărbatului celui mai tânăr și vizitiului, să scoată din desișul pădurii trăsura și să înhame caii, însă nu deteră voe să plece pe unde le era drumul. Atât ei, cal și cei doi țărani, trebuiau să meargă la oraș cu jandarmii, ca să facă mărturie despre lot ce li se întâmplase și tot ce pățiseră din partea hoților.

Cât despre Lir și Tibișir, au fost luați și ei de către jandarmi, însă nu ca martori, ci ca tovarăși ai hoților.

Bine înțeles, mai înainte de a pleca din pădure, jandarmii luară puștile, revolverele și cuțitele, cu care erau înarmați hoții, și îi scotociră prin buzunare, luându-le, de asemenea, toți banii, ceasornicele, brățările, inelele, cerceii și ce lucruri mai furaseră. Legară apoi burduf pe hoții prinși de vii, și care nu fuseseră răniți.

Lir n-a fost legat, fiind greu rănit la piciorul drept. Tibișir însă, cai’e, precum am văzut în capitolul de mai înainte, fusese prins, fără să tragă cineva cu pușca în el și nu mâncase decât o palmă din partea unui jandarm, a fost, de asemenea legat.

Acum se putea pleca din pădure, dar se ivi altă greutate. Anume, Cârnu, șeful bandei, deși rănit foarte grav, nu murise. Totuși, nu se putea ridica în picioare, așa că nu era chip să poată face pe jos drumul până la oraș. Nici Lir nu putea să umble din pricina rănii ce primise la piciorul drept.

Cu toate acestea, pentru Lir s-ar fi găsit mijlocul de a fi dus până la oraș. L-ar fi luat în trăsură cei doi călători, care erau cu doamna cea tânără.

Dar în trăsură nu mai era loc și pentru Cârnu, care nu putea fi transportat decât întins pe spate. Apoi, cum am văzut, de asemenea, în capitolul de mai înainte, mai era încă un hoț, care fusese rănit. Primise o rană în brațul stâng. Rana nu era mortală, însă din cauza sângelui, care îi curgea, și a durerilor ce-i pricinuia, nici el n-ar fi putut face pe jos un drum de mai mulți chilometri.

Așa stând lucrurile, nu era altceva de făcut, decât să aștepte să treacă vreun țăran cu o căruță. Au așteptat așa ca o jumătate de oră. Întot timpul acesta, Cârmi gemea și horcăia, pe când hoțul rănit și Lir se văetau și ei de durere.

Se înțelege că hoțul omorât era singurul, care nu spunea nimic. Dar și din pricina lui jandarmii nu se hotărau să plece din pădure. Să-l lase acolo, ca să-i putrezească trupul și să fie hrană pentru fiarele sălbatice și alte vietăți din pădure? Ori să sape la repezeală o groapă și să-l înmormânteze fără preot și fără să i se citească o rugăciune pentru iertarea multelor și grelelor lui păcate? Nu se hotărau și nu se îndurau să facă așa ceva. În afară de se afle cine este și din care comună. De aceea, jandarmii și toți ceilalți au stat în pădure, așteptând să treacă vreun țăran cu o căruță.

În sfârșit, după o așteptare de o jumătate de oră, iată că se ivi, pășind încet, încet, un țăran într-un car cu boi. Țăranul venea de la oraș, unde vânduse niște lemne, așa că era gol carul cu care se întorcea acasă.

Jandarmii opriră carul acesta, învoindu-se cu țăranul ca, în schimbul unei plăți, să ducă la oraș pe hoțul mort și pe cei răniți. Așa dar, toți aceștia fură așezați în carul cu boi. Alături de ei au fost puse și puștile luate de la hoți.

Acum convoiul porni. înainte mergea carul cu boi, după el trăsura cu cei trei călători, iar la urmă jandarmii* care puseseră în mijlocul lor pe hoții prinși de vii, precum și pe Tibișir, care mergea ținând capul în jos și plângând de rușine. Se gândea, biet de el, ce fel fusese „norocul”, după care umblascră atâta vreme cu fratele său Lir.

„Norocul” să ajungă tovarăși de hoți, ca să jefuiască lumea, pentru ca acum să fie duși la închisoare și închiși pentru cine știe câți ani de zile.

Gândindu-se la toate acestea, Tibișir plângea mereu, vărsând adevărate lacrimi de pocăință. Plângea și se jura în sinea sa că. dacă este iertat de judecători, să nu mai asculte niciodată de îndemnurile rele ale lui Lir sau ale oricui o fi, ci să fie supus și ascultător față de părinți și să nu se abată din drumul binelui. Dacă jandarmii i-ar fi dat acum drumul, Tibișir l-ar fi lăsat pe Lir, așa cănit cum era și ar fi plecat drept acasă, deși nu știa la ce depărtare se găsește comuna sa de naștere. Însă gândul acesta arată cât de puternică era hotărîrca lui Tibișir de a se depărta de tot ce era rău și rușinos.

Dar nici Lir nu mai stăruia acum în pornirile sale rele. Vedea cu ochii săi ce pățise de pe urma gândului nebun de a hoinări fără rost prin lume și de a-și căuta „norocul”, mergând pe drumul râului.

Unde îl dusese gândul acesta și purtările lui de până acum? Să fie rănit și să fie dns de j-audarmi, fiind socotit <ca tovarăș al unor tâlhari de drumul mare!

Acum, își dedea și Lir seama că făcuse o greșală neiertată, fugind de la casa sa și de la părinții săi. își desfășura în gând prin câte trecuse și câte pățise și vedea că numai bine nu-i mersese. Adică îi mersese din ce în ce mai rău, pentru ca acum să cadă tocmai în fundul prăpăstiei.

Iu adevăr, nu se măgulea cu speranța să fie iertat de judecători și să i se dea drumul să plece acasă, unde s-ar fi întors în fuga marc. Era încredințat că are să fie osândit la închisoare pentru mai mulți ani de zile.

Însă, își zicea, vorbindu-și în gând: „Voi spune judecătorilor adevărul. Le voi povesti tot ce s-a întâmplat de la fuga de acasă cu Tibișir și până în ziua de astăzi. Le voi spune că și eu și Tibișir am fost prinși de hoți, că aceștia, zicându-ne că altfel ne împușcă, ne-au pus să stăm Ia pândă și să le dăm de veste, când zăream vreun drumeț. Noi, însă, nici n-am furat, nici n-am tras în cineva cu pușca. Poate că judecătorii, ascultând acestea și văzând pocăința noastră, ne dau o pedeapsă mai ușoară. Oricum, îndată ce voi fi pus în libertate, voi merge glonț acasă și voi cere părinților mei iertare.”

Așa dar, iată că și Lir vroia să se lepede de viața ce dusese de atâta vreme. Dar deocamdată, rănit la picior, se găsea în carul cu boi, alături de un hoț mort și de doi hoți răniți, dintre care șeful Cârnu era cel mai grav rănit.

Carul cu boi înainta încet, încet, pe drumul din pădure. Însă Lir observă că șeful Cârnu, așa întins cum era, geme, horcăe din ce în ce mai rău și se sbate ca unul care trage să moară.

Cârnu Începu să spună vorbe fără șir, din care nu se putea înțelege mai nimic, să facă spume la gură, pe când ochii săi aruncau niște priviri, care îți dedeau fiori. La un moment dat, Lir simți că e trals de haină de Camu, care, făcându-i semn să se apropie cât mai mult, îi zise cu o voce stinsă: „Apă! Mă arde!”

Dar abia spusese cuvintele acestea și cutremurându-se din tot corpul, rămase nemișcat și înțepenit.

„A murit! A murit Cârnu!” strigă Lir speriat și adrosându-se jandarmilor.

Carul cu boi se opri din mers, iar șeful jandarmilor, un plutonier înalt și voinic, se apropie de Cârnu și îi puse mâna pe frunte. Fruntea era rece, deci, semn că în adevăr Cârnu murise. Plutonierul se descoperi și își făcu de trei semnul crucii, iar jandarmii și toți cei de față făcură la fel.

După aceea, plutonierul zise: „Dumnezeu să-i ierte păcatele! 11 vom duce și pe el la oraș, așa cum am Jiotărît și despre tovarășul său.”

Carul cu boi porni din nou și după o bucată de drum, eși din pădure. Trecătorii se opreau, privind mirați la ciudatul convoiu. Însă, când li se spunea că este o bandă de hoți, banda de hoți a lui Cârnu, care a fost, parte prinsa, parte nimicită, drumeții ră-suflau pșurați și ziceau: „Bine că a dat Dumnezeu să ne scăpăm de tâlharii ăștia, că mi mai erau drumurile sigure!”

Însă oamenii nu puteau înțelege ce caută printre hoți și doi copii, căci vedeau pe Lir în carul cu boi, iar pe Tibișir mergând legat Înmijlocul jandarmilor.

Dar când li se spunea că și copii aceștia făceau parte din ceata de tâlhari» trecătorii rămâneau nedumeriți și doar ziceau: „Ce rușine! Dela o vârstă așa de tânără să apuce pe calea răutăților !”

Auzind astfel de vorbe, Lir și Tibișir plecau în jos ca{ml și se roșeau până în albul urechilor. Fiecare din vorbele acestea îi durea mai rău decât o lovitură de ciomag.

Convoiul intră acum în oraș, unde avea de făcut un drum destul de lung, deoarece comandamentul de jandarmi era tocmai la capătul celălalt al orașului. Când locuitorii orașului au aflat ce fel de convoi este acesta, și-au părăsit treburile și au venit alergând, fiecare fiind doritor să vadă cât mai bine și mai aproape pe hoții prinși sau omorâți de jandarmi.

Bărbații ieșeau din prăvălii, femeile ieșeau din casă, iar copiii, în loc să meargă la școală sau să-și învețe acasă lecțiile, se țineau după convoi, îmbrâncindu-se unii pe alții și silindu-se să ajungă fiecare cât mai aproape de carul cu boi, unde au aflat că este Câr-nu, șeful bandei de hoți.

În zadar jandarmii se sileau să îndepărteze această mulțime de curioși.

Dar în carul cu boi era, precum știm, și prietenul nostru Lir. Dacă orășenii priveau cu groază la Cârnu și la ceilalți tâlhari, priveau, mai întâi cu un sentiment de mirare, apoi cu scârbă la Lir. Mulți începură să-l huiduiască și chiar să-l scuipe. Zdrobit de rușine, Lir își acoperi fața cu mâinile și se porni să plângă. Ii pierise cu totul curajul și obrăznicia de odinioară.

I s-ar fi întâmplat, poate, și mai rău, deoarece unii, fără să se uite că nenorocitul de Lir plânge și că este rănit, se pregăteau să-l ia la bătaie. Veni însă plutonierul de jandarmi și ca să potolească mânia oamenilor, născoci o minciună și le zise: „Ce aveți cu copilul acosta? El nu e hoț, ci fusese prins de hoți, iar noi l-am scăpat din mâinile lor. Nu vedeți că are și o rană la piciorul drept? A fost rănit de hoți, când au alergat să-l prindă. Lăsați-l dar în pace pe sărmanul copil, care este nevinovat!”

Minciuna aceasta a deșteptului plutonier de jandarmi a prins foarte bine. Cei care îl huiduiau și-l scuipau pe Lir sausc pregăteau să-l lovească, se schimbară dintr-o data. Acum îl priveau cu compătimire și ziceau: „Săracul!”

Iar un copil cu suflet bun și milostiv îi întinse un pachețel de ciocolată și îi zise: „Poftim să mănânci ciocolata aceasta!” Lui Lir însă i-a fost rușine să primească. Dar minciuna spusă cu un scop așa de bun de plutonier, precum și gestul copilului, care vroise să-i dea pachețelul de ciocolată, îl făcură să se gândească la adevărul cât este bine să fii om cinstit și cum se cade. Și așa cum făcuse adineauri fratele său Tibișir, își jură și Lir să se silească să nj ingă și el un astfel de om.

„Numai să scap de pedeapsă și de închisoare!” își zicea în gând și ofta cu mâhnire.

Între acestea, convoiul ajunse la localul unde era comandamentul de jandarmi.